Biserica și societatea. Filantropia creștină

 

Filantropia creștină nu se mărginește doar la o simplă faptă de milostenie pe care creștinul o săvârșește cu o anumită ocazie din viață. Ea se extinde dincolo de motivațiile subiective, având ca scop mai mult decât ocrotirea sănătății trupului, ci și mântuirea sufletului celui care se află în boală sau în sărăcie[1]. Pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 30-37) este, în acest sens, ilustrarea cea mai fidelă a activității sociale a Bisericii, care se apleacă să-i ajute pe toți fiii aflați în nevoințe trupești și sufletești de tot felul, ducând fapta cea bună până la capăt, adică până la vindecarea completă, la reașezarea omului pe făgașul firesc al mântuirii[2].

În cadrul parohiei noastre există și funcționează un sector social-filantropic bine definit, cu o determinare în a realiza cât mai multe activități de binefacere, pentru toate situațiile de risc social și categoriile vulnerabile de vârstă. De asemenea, vrem să evidențiem faptul că majoritatea voluntarilor sunt implicați, atașându-se, se pare, în același timp, de cazurile depistate pe parcursul timpului în parohie. Aceștia s-au implicat, chiar și în acele vremuri tulburi ale pandemiei provocate de virusul Covid-19, deoarece, în aceeași măsură, s-a înmulțit și numărul beneficiarilor, din păcate, an după an, problemele lor continuând, deoarece nici vremurile nu par a se fi înseninat între timp.

Omul nu a fost creat de Dumnezeu ca să trăiască singur, izolat, ci în societatea semenilor săi. Istoria întreagă ne arată că omul este o ființă socială. Dar și Sfântul Vasile cel Mare exprimă un adevăr valabil pentru întreaga societate umană: „Nimic nu este așa de propriu ființei noastre, ca a fi în comuniune unii cu alții, a avea nevoie unii de alții, a avea nevoie unii de alții și a ne iubi unii pe alții”^[3].

Termenul de „filantropie” (Φιλανθρωπία, gr. „iubire față de om, oameni”) nu este specific numai perioadei creștine, ci este întâlnit dinainte și în lumea greco-romană păgână – în accepțiunea de „iubire a divinității față de om” –, cât și la poporul ales al lui Israel. Religia mozaică, singura religie monoteistă a acelor vremuri, care mărturisea pe singurul și adevăratul Dumnezeu al lui Israel, deși se apropia cel mai mult de esența reală a conceptului, a rămas, totuși, limitată numai la granițele poporului evreu și nu s-a putut extinde către o dragoste universală.

Tot ce a lipsit păgânilor și iudeilor, „pleroma iubirii de oameni”, întâlnim, însă, în comunitatea creștină, încă de la începuturile ei, totul datorită exemplului personal dat de Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Mântuitorul Însuși a învățat, dar El, de fapt, a venit ca să slujească și să-Și dea viața pentru mulți (cf. Matei 20, 28)^[4].

Filantropia, în sensul ei deplin, așa cum o înțelegem astăzi, nu devine inteligibilă decât după întruparea Mântuitorului Hristos și după întemeierea primelor comunități creștine. Cel dintâi temei al filantropiei – în sensul pe care îl intuiau chiar și grecii și romanii păgâni, de iubire a divinității față de oameni – îl reprezintă întruparea Logosului divin „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, ca forma cea mai concretă a iubirii: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Biserica nu se putea concepe, pe lângă „învățătura Apostolilor” (κήρυγμα), fără misiunea „facerii de bine”. Prima comunitate creștină avea caracterul unei familii lărgite, cu un mod de viață autentic, inițiat de Mântuitorul Hristos și întărit de Sfinții Săi Apostoli. Comuniunea noilor convertiți este asigurată prin punerea în comun a  tuturor bunurilor. Opera filantropică gravitează acum în jurul agapei, formă care va dăinui câteva secole. În Biserica primară se organizau zilnic mese în cadrul cărora se săvârșea Euharistia (frângerea pâinii). Darurile care se aduceau aveau menirea ca deosebirea dintre surplus și lipsă să fie egalizată, și astfel să se restabilească egalitatea originară (II Corinteni 8, 14).

Comuniunea (κοινωνία) este înțeleasă ca folosirea în comun a bunurilor materiale și prin participarea la aceeași viață duhovnicească în Hristos. Punerea în comun a bunurilor nu constituie decât manifestarea exterioară a unirii spirituale profunde care animă comunitatea creștină. Nu se poate separa folosirea în comun a bunurilor de participarea la aceeași viață duhovnicească și la aceeași mărturisire de credință. Ele sunt legate organic și una izvorăște din cealaltă. „Gestul sau semnul exterior reprezintă, așadar, expresia comuniunii intime de «inimă și suflet», a aceleiași participări la viața duhovnicească în Iisus Hristos. Este vorba despre acțiuni repetate sistematic, potrivit necesităților cerute de comunitate, de ajutorarea celor în nevoi. Făptuirea creștină izvorăște din bunătatea Duhului”^[5].

Ceea ce s-a petrecut în Biserica primară este fundamentul, baza și modelul pe care Biserica își va construi în secolele viitoare activitatea sa filantropică concretă. În Biserica primară nu era nevoie de spitale sau aziluri, atâta vreme cât casa fiecărui creștin era adăpost pentru frații călători și fiecare era pregătit să își asume sărăcia și nevoile. Cele două temeiuri fundamentale ale filantropiei, pe care creștinismul s-a bazat dintotdeauna, sunt: originea comună a tuturor oamenilor și datoria de a face milostenie.

Făclia luptei pentru emanciparea socială avea să fie luată mai târziu, după ce creștinismul și-a dobândit libertatea de manifestare, prin Edictul de la Milan (313), de către marii Părinți ai Bisericii, pe care îi prăznuim, de fiecare dată, cu cinstea cuvenită: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ioan Gură de Aur. La temelia luptei lor neînfricate pentru dreptatea socială ei au pus dragostea lui Dumnezeu față de om, dar și existența chipului lui Dumnezeu din fiecare om și din toți oamenii, luați împreună, după chipul Treimii Celei mai presus de fire. Pe acest temei au întreprins trei acțiuni concrete, care au avut influență considerabilă asupra ordinii vremurilor sclavagiste, în care sclavul nu avea nici un drept, iar stăpânul avea drept de moarte și de viață asupra acestuia. Sfinții Trei Ierarhi, în special prin contribuția în acest domeniu a Sfântului Vasile cel Mare, au fost primii care au organizat asistența socială în cadrul unor așezăminte publice, cu scopuri bine-definite, aziluri și orfelinate, școli de reeducare și spitale.

Doctrina socială a Bisericii provine din două izvoare: dreptul natural și Revelația dumnezeiască, care nu sunt în sine un bun propriu sau absolut, ci sunt adresate tuturor oamenilor, creștini sau nu, și doar împreună integrează exigențele întregii naturi umane. Misiunea socială este adresată omului care trăiește în lume, nu omului și lumii luate separat, deoarece omul își împletește în mod natural propria-i existență cu însăși viața lumii contemporane, ca unul ce o parcurge de la naștere până la moarte.

Dacă Mântuitorul îi fericește, pe de o parte, pe cei curați cu inima – căci aceștia vor vedea pe Dumnezeu (cf. Matei 5, 8) –,  pe de altă parte, îi fericește și pe cei flămânzi și însetați de dreptate, pe făcătorii de pace, pe cei prigoniți pentru dreptate. Desigur, dacă iubirea are mai mult caracter personal-subiectiv, fapt pentru care ea trebuie trăită și manifestată prin fapte, după modelul Mântuitorului, dreptatea are mai curând un caracter social, fiindcă numai datorită ei se poate menține ordinea socială^[6]. Dar ambele acțiuni – deoarece așa ar trebui considerate, nu doar concepte, idealuri – izvorăsc din viața interioară a omului, țintesc către binele social, pentru ca realitățile cerești să se reflecte în cele pământești (Matei 6, 10), pentru ca ordinea socială să progreseze spre idealul ordinii trinitare.

Ordinea socială pune într-un raport permanent doi factori care o constituie: persoana și societatea. Față de doctrina filosofiei morale, în ceea ce privește natura socială a omului, Biserica înțelege caracterul echilibrat al doctrinei sociale pe care trebuie să o adopte: „Omul este chipul nemuritor al lui Dumnezeu restabilit și desăvârșit în Hristos”^[7]. Persoana umană nu este destinată izolării – aceasta se deduce din scopul pentru care a fost adusă la ființă, din nimic. Omul este dependent de mediul social, are nevoie de colaborare, de socializare în lume pentru a se menține în ordinea firească stabilită de Creator.

Omul, ca ființă eclesială și socială, are o dublă vocație: să se manifeste creativ, atât în dezvoltarea civilizației, cât și prin înmulțirea virtuților creștine, în conlucrare cu harul dumnezeiesc: „Omul și lumea formează o unitate armonioasă, tot așa cum se armonizează între ele diversele dimensiuni ale existenței umane. Întreaga problematică a relației Biserică-lume suferă o schimbare de perspectivă. Separarea și juxtapunerea celor două pot foarte bine să nu aibă semnificație esențială, fiindcă nu există sector în care limitele Bisericii să pot fi trase obiectiv și definitiv. Există o constantă interrelație între Biserică și lume, lumea fiind opera lui Dumnezeu și necontenind niciodată să-i aparțină, iar Biserica fiind comunitatea care, prin venirea Sfântului Duh, transcende în sine lumea”^[8].

Viața spirituală a Bisericii trebuie să rodească în practicarea filantropiei sociale, pentru că binecuvântarea de a intra în Împărăția Cerurilor se dăruiește celor care au cercetat pe cei bolnavi și pe cei din închisoare (Matei 25, 34-36). Astfel, exemplul diferenței dintre cele două surori, Marta și Maria (Luca 10, 38-42) – una, simbol al ospitalității și cealaltă, simbol al spiritualității –, ne arată complementaritatea dintre social și spiritual. Cu toate acestea, Domnul Hristos nu acceptă ca socialul să se substituie spiritualului, ci trebuie ca dimensiunea spirituală a vieții să fie baza activității noastre caritabile, sociale: „Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești; dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 41-42). Și minunea înmulțirii celor cinci pâini și a celor doi pești, de asemenea, este o icoană a legăturii dintre viața spirituală și filantropia socială. Hrana spirituală trebuie completată cu cea materială, după cum reiese și din porunca Mântuitorului pentru ucenicii Săi: „Dați-le voi să mănânce!” (Luca 9, 13). Domnul Însuși a hrănit mulțimile prin Evanghelia Vieții, dar a și vindecat bolnavii (Ioan 6, 1-13). De aceea, „activitatea sacramentală a Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos, trebuie să inspire sau să rodească fapte bune în misiunea ei socială, iar misiunea socială a Bisericii să primească putere din viața ei spirituală”^[9].

Biserica s-a străduit, încă de la începuturile sale, să dezvolte o doctrină social-filantropică propice nevoilor membrilor săi aflați în nevoie și dificultate, ceea ce a și reușit, implementând o serie de acțiuni și proiecte, pentru a ajuta la dinamizarea și sporirea vieții sale într-o societate aflată mereu în tranziție și schimbare.

În Biserica primară s-a născut și s-a dezvoltat o nouă ierarhie a valorilor spiritual-morale, care izvorăște din viața și din Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos. Activitatea filantropică se conturează, din ce în ce mai frumos și complet, impresionând chiar și lumea păgână, încă neconvertită. Toate acestea au ca fundament iubirea, ca reflex al plinătății dumnezeiești, pentru că „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4, 8;16). Creștinul este permanent chemat să-I urmeze lui Hristos în iubire, slujind lui Dumnezeu și aproapelui. Această iubire cere trăiri și făptuiri veritabile, zămislite în adâncul sufletului, dar niciodată închise acolo, ci mereu dăruite semenilor.

 

 

Pr. Pavel Macovei

Parohia Buda-Crăciunești

Protoieria Pătârlagele

[1] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte”, în: ***, Faptele iubirii milostive. Lucrarea instituțiilor social-filantropice înființate și administrate de Biserica Ortodoxă Română, Ed. Basilica, București, 2012, p. 6.

[2] Mărturisesc că am întâlnit foarte mulți oameni foarte recunoscători pentru binele pe care l-au primit prin intermediul acțiunilor social-filantropice ale Bisericii, care mi-au confirmat faptul că Biserica dintotdeauna și-a urmat țelul de a ajunge la sintagma: „precum în cer, așa și pe pământ”.

[3] Sf. Vasile cel mare, Așezămintele monahale, XIII, 1, în: PG 31, col. 1381.

[4] Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia Divină și Filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas, Iași, 2002, p. 99.

[5] Picu Ocoleanu, Iisus Hristos Mijlocitorul. Sensul diaconal al eticii sociale ortodoxe, Ed. Christiana, București, 2008, p. 110.

[6] Diac. Orest Bucevschi, „Nedreptatea socială, o piedică în calea mântuirii”, în: Studii Teologice, VI (1954), 5-6, p. 237.

[7] Pr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 218.

[8] †Ioannis Zizioulas, Ființa ecclesială, trad. Aurel Nae, Ed. Bizantină, București, 1996, p. 183.

[9] Pr. D. Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, p. 11.

by