PRINCIPATELE ROMANE UNITE – PRIMUL STAT UNITAR ROMÂN
„Patriotismul, cu toate acestea,
nu este iubirea țărânei, ci iubire trecutului.
Fără cultul trecutului nu există iubire de țară” – Mihai Eminescu
Istoria a fost, este și va fi memoria conștiinței naționale.
Nicio faptă istorică sau socială, care nu este consemnată în istorie, nu este viabilă, pentru că istoria este vița neamului, înrădăcinată în ogorul patriei și udată cu sângele eroilor și cu lacrimile străbunilor ce-au stăruit în vremuri de suferință, plătind tribut jertfelnic.
Poporul român a luptat cu dârzenie în decursul timpului, pentru apărarea granițelor gliei de hoardele străine, pofticioase la ofrandele din tezaurul național, agonisit cu trudă de cnezi, voievozi și domnitori destoinici și bravi patrioți.
Veacuri întregi, românii au îndurat obida asupririi cotropitorilor ce-au secătuit neamul de bunuri naționale, cu biruri, redobândindu-și independența prin conflicte armate urmate de jertfe umane.
Multe încercări de unificare a teritoriilor cu vorbitori de acceași limbă au esuat în fața dominației străine sau mai rău, au înfiorat istoria cu asasinate la vârf. Un exemplu macabru este asasinarea voievodului Mihai Viteazul, care a codus cele trei Principate Române: Țara Românescă, Moldova și Transilvania între anii 1593-1600, decapitat la Turda în ziua de 9 august 1601. Avea 43 de ani (1558-1601).
Flacăra uniri românilor a fost reaprinsă de Colonelul Alexandru Ioan Cuza în 1859, care a fost ales Domnitor în Principatul Moldovei, la 5 ianuarie, iar la 24 ianuarie în Țara Românească. Adunarea Electivă prezidată de Mitropolitul Sofronie Miclescu, din Valahia (Muntenia), a propus ca Domnitor al Țării Românești, tot pe Alexandru Ioan Cuza în 24 ianuarie, când a fost înfăptuită unirea principatelor Moldova și Muntenia, cu denumirea de Principatele Române Unite – Mica Unire.
Evenimentul unificator a fost susținut de cei mai destoinici colaboratori ai lui Cuza: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Nicolae Kretzulescu și Generalul Ion Emanuel Florescu. În scurta domnie a sa, de doar 7 ani, Cuza a legiferat o serie de reforme, care i-a atras dușmănia marii boierimi, fiind obligat să abdice în dimineața zilei de 11 februarie 1866, acuzat de așa-zisă „Monstruoasa Coaliție”.
Mica Unire, a Moldovei și Munteniei, a fost un triumf al conștiinței naționale, consolidat pe credință creștină și lupta pentru păstrarea limbii române strămoșești, năzuință de veacuri a neamului românesc, primit de popor cu un entuziasm fantastic, mărturie fiind „Hora Unirii”, pe versuri scrise de Vasile Alecsandri:
„Hai să dăm mână cu mână,
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!
Iarba rea din holde, piară,
Piară dușmanii din țară,
Între noi să nu mai fie,
Decât flori și omenie!…”
Evenimentul Unirii, constituit la 24 ianuarie 1859 a fost consemnat de academicianul Ștefan Pascu în „CULEGERE DE TEXTE PENTRU ISTORIA ROMÂNIEI” – vol.I, Ed. Didactică și Pedagogică București (1977), care îi menționează pe făuritorii Unirii de la 1859, ca întemeietorii primului Stat Unitar Român, moment de la care s-a început modernizarea administrativă și legislativă a României.
Începutul a fost unificarea celor două Principate Române sub un singur drapel în culorile: roșu, galben și albastru.
A urmat instituirea primului Guvern al României (1861), condus de Barbu Catargiu, și a primului Parlament (1862), în care s-a proclamat Unirea definitivă: „România este una și nedespărțită”, locul în care s-a declarat Capitala României, Orașul București.
Mihai Eminescu l-a situat pe Domnitorul Al. I. Cuza, alături de cei mai destoinici înaintași, pentru introducerea reformelor de modernizare a României, apreciindu-l ca pe unul dintre cei mai mari patrioți din câți au fost vreodată în Tăriile Dunării României: „Nu restabilirea trecutului, stabilirea unor stări de lucruri oneste și sobre – iată ținta la care se mărginește oricare din noi”. (Mihai Eminescu)
Domnitorul Al. I. Cuza a fost apreciat pentru: înțelepciune, patriotism, modestie și obiectivul prin care se urmărea fericirea țării sale.
Dintre marile realizări ale Domnitorului Al. I. Cuza sunt menționate: adoptarea codurilor legislative în administrația românească (Codul civil, Codul penal), după modelul francez și belgian, legea învățământului (introducerea alfabetului latin în locul celui chirilic), legea agrară (împroprietărirea țăranilor și confiscarea moșiilor mânăstirești), care i-au adus popularitate până când a fost înlăturat de la Tron, din cauza divergențelor politice dintre conservatori și liberali.
Este silit să abdice și să părăsească reședința de la Cotroceni în noaptea de 10-11 februarie 1866, între orele 22 și 23.
Pe actul semnat de Cuza scria: „Noi, Alexandru I Cuza, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“.
A fost urmat la Tron de Carol de Hohenzollern-Sigmaringen care a acceptat să devină Principe al României, la 10 mai 1866, declarată Ziua Regalității.
Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind în majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit.
Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.
Născut la 20 martie 1820 la Bârlad (Moldova), a murit în exil, la 15 mai 1873 (53 de ani), într-un hotel din Heidelberg, Germania.
A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul Domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.
Îndurerat de moartea Domnitorului Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri scria:
„Cât vor fi români pe lume,
Cât va fi pe cer un soare,
Al lui Cuza mare nume,
Să fiți siguri că nu moare”
Din păcate, flacăra Unirii abia mai pâlpâie, iar locul lui Alexandru Ioan Cuza în istorie nu are însemnătatea meritată, deși poporul are datoria de a-și cinsti înaintașii.
24 Ianuarie, Unirea Principatelor Române – Mica Unire
*„Cinstire înaintașilor” – în memoria personalităților dispărute” / 2015
Antologie coordonată de Maria Filipoiu
Vol. „Ecouri străbune”, Autor Maria Filipoiu, Ed.„Singur”-2015
Maria FILIPOIU


