Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Profesorul Doru Păcuraru: în inimile noastre până când și ele își vor plăti vămile vieții

Profesorul Doru Păcuraru: în inimile noastre până când și ele își vor plăti vămile vieții

Aceasta e tot?! E atât de simplu să ne despărțim pentru totdeauna de un om drag, acceptând că de acum înainte suntem obligați să trăim fără el? La aceasta m-am gândit azi, la căpătâiul omului bun, prieten loial și dintotdeauna, profesorul regretat Doru Păcuraru, care ne-a părăsit într-o clipă după ce într-o viață a stat față în față cu singurătatea numai în secret, iar cu noi întotdeauna. Acum, în frigul și încremenirea unei capele mortuare din Buhuși își aștepta într-un sicriu închis și-n anturajul tăcut și trist al prietenilor săi ce veneau și plecau și ai îndureratei soții, Ana, ceasul întoarcerii în pulberea din care e zidită lumea.

Priveam, vrând să-i spun ceea ce niciun cuvânt din lume n-ar fi putut să spună, pe soția lui îngândurată și tristă, risipită prin spațiul aglomerat al capelei, dar adunată – se vedea – în propriile-i gânduri și trăiri. Fața îi era umbrită de durere și dezvăluia faptul că nu există o forță omenească ce poate lupta pentru a domina prezentul atunci când omul tău, după o viață fericită, te lasă pentru totdeauna pradă disperării!

Nu plângea teatral, nu mima descurajarea ireversibilă, dar lacrimile Anei curgeau, fierbinți, în suflet. Părea dârză, dar era demnă. Nu brava cu teatrul dramatic, cum să glorifice nevederea lacrimilor din suflet o durere?! Nu…! În niciun caz…! Eu însă și poate mulți vedeam lacrimile Anei răzbind în sufletul ei prin obraji, dintr-o tristețe adâncă. Ele nu exprimau o biruință a consolării, nici a dezolării. Ele își aveau locaș de așteptare pentru când Ana se va fi retras în sine și-și va fi deplâns propria-i duioșie. În sufletul ei floarea iubirii nu se usca, dar Ana trăia în taină lecția vieții și iubirii dulci pentru toți însă cu seve amare ale despărțirii pentru fiecare…!

O cunosc de ani mulți. I-am spus doar, nevorbit, din privire, adevărul crud: unde este viață este și moarte. De aceea ea trebuie să prindă curaj, să se întărească și să admită speranța că unde este moarte este și viață. Ce forță și ce curaj să fi avut în a înșira formule pentru doliu de complezență, când eu nu doar că nu pot accepta durerea pentru nimeni, dar în niciun caz nu mai adaug una nimănui. După părerea mea orice cuvânt de compasiune exagerat de scos în relief aduce cu sine pronunțarea, recunoașterea durerii atotstăpânitoare a momentului. Mi se pare sinistru ca la căpătâiul unui defunct, când nu găsești alinarea în tine însuți să i-o propui prin expresii formale altuia.

Eu aș fi sacrificat odihna și liniștea mea, orice, de-aș fi putut găsi un mijloc vag chiar, de a transfigura dintr-un cuvânt o mângâiere pentru trista soție, Ana, a celui ce ieri era cu noi, înflăcărându-ne bucuria de a fi cât mai mulți prieteni, azi îndemnându-ne de dincolo de viață să ne bucurăm cu mai puțini. Dar ce poți face fără teama de a nu depăși realitatea că moartea nu este ceva de rezolvat pentru că n-a fost și nu va fi niciodată ceva de experimentat. Cum să vorbești despre cel în neființă când tu n-ai murit niciodată, cum să mângâi pe cineva care plânge după cel cu mâinile cruciș pe piept ca și cum ai tulbura un ochi de apă ca să ți se pară o fântână adâncă?! Nu este nici demn nici frumos să faci aceasta. Mai bine lasă-l pe cel ce plânge, să plângă…!

Astăzi, într-un zece decembrie al aducătorului de tristețe zdrobitoare an 2023, profesorul buhușean Doru Păcuraru, prieten bun, ne-a chemat la prima întâlnire la care el nu a venit, ci doar lugubrul sicriu al său în jurul căruia se-mpleteau răsuflările lumânărilor, nu cu el dormind în așternut cu prăpurică albă și flori înghețate ci cu pământul unui prieten cu un nume scris pe o cruce. Aceasta rămăsese din profesorul Doru Păcuraru peregrin temporal prin lumea cu munți de aur întru așteptarea întoarcerii în lutul veșnic de-acasă. Profesorul, prietenul nostru, soțul Anei celei cu lacrimile din ochi transformate în durerile din inimă nu era el în neființa celui cu ochii scufundați în întunericul de sub pleoapele palide, gălbui, ridate, încremenite ca niște porți la o casă bătură în cuie…! Profesorul Doru Păcuraru, prietenul nostru, soțul Anei în inima căreia o căsnicie frumoasă, luminată de iubire și doi copii răsplătitori a tot pentru ce viața trebuie trăită și apărată, Oana și Radu,  se transformase în gândurile și amintirile noastre. Era în noi, în fiecare dintre noi cei tăcuți, în lacrimi și însingurați, cum n-am crezut să fim, într-o capelă înghețată de cimitir…! Acolo va fi mereu…!

A fost zece decembrie 2023. S-au citit stâlpii la căpătâiul celui ce ne-a lăsat în lacrimi, profesorul Doru Păcuraru! Au fost clipe în care am asemănat limita durerilor lumii cu limita răbdărilor noastre. Nu ne-am gândit niciodată la asta…!

Mai este o zi și urmează ultima…! Neagră…! Mai neagră decât întunericul. Cel care deși nu ne vedea, nu ne auzea, nu ne vorbea din capela de cimitir, profesorul Doru Păcuraru, încă nu plecase, parcă nu l-am fi lăsat noi să plece…! Îl simțeam încă prin unghere de capelă mortuară, prin fața ochilor, în ceafa noastră, pe la ferestre, în prag, oriunde, peste tot. Mai era cu noi…! Pentru atât de puțin timp mai era cu noi, încă…! Dar curând nu va mai fi corporal…, ca un dascăl cosmic va începe să ne învețe cu gândul că el a plecat acasă, iar noi, toți cei veniți fiecare pe undeva, într-o zi vom reveni, la rându-ne, acasă, în pulbere de lut.

Încă o zi până când groapa flămândă ca un lup își va lua ce e al ei…! Sufletul profesorului Doru Păcuraru va aparține raiului dar va sălășlui și în inimile noastre până când și ele își vor plăti pământului vămile vieții…!

                                                                                              (Aurel V. Zgheran)     

Facebooktwitterby feather