Cu nețărmurită durere, familia, prietenii și toți cei ce l-au cunoscut pe maestrul IOAN MUȚIU, anunță dispariția sa, după o îndelungată și grea suferință. Înmormântarea va avea loc în localitatea Rucăr – Argeș, localitatea copilăriei sale, luni, 21 septembrie 2015. Cei care doresc să aducă un sincer ultim omagiu scriitorului, o vor putea face.
ION MUŢIU s-a născut la ARAD, 1929, octombrie 8. A fost de profesie arhitect, fiind unul dintre cei mai apreciați arhitecți ai Bucureștiului.
Ca scriitor a avut o bogată activitate editorială, publicând 10 cărţi, 400 schiţe, dicţionar rucărean cu 1500 de cuvinte, 300 de jocuri din copilărie, rucăreni de poveste, fapte şi bazaconii pe scurt, 1 volum de arhitectură populară, relevee (manuscris), dau a fost și un creator și colecționar rarități istorico-documentaristice – Rucărul vechi în 300 de ilustrate, Colecţie cu istoria românilor, arhitectură, campioni olimpici, câini de rasă – în ilustrate şi timbre.
Despre prozele sale inedite, surprinzătoare s-au scris multe, însă toți cei care au opinat despre opera sa, au fost unanimi asupra faptului că, prin scrierile sale, prin stilul său, IOAN MUȚIU este UNIC.
Câteva dintre referințele favorite ale scriitorului:
“Plăcut impresionaţi de originalitatea, stilul scrisului, conţinutul civic şi educativ al scrierilor sale”(prof.univ. Ion Seni);
“Un architect al literelor”…(critic literar Ioan Mititeanu);
“ Autorul farmecă prin simplitatea şi modestia sa cuceritoare… Deşi la o vârstă venerabilă, înţeleptul Ioan Muţiu caută şi găseşte motivele “mergerii” înainte, al născocirii de lucruri noi, ajungând până la a edifica un limbaj propriu: cald, expresiv, inversiuni ori abrevieri semantice, care pot pune în dificultate pe cititorul neavizat. Scrierile sale nu sunt simple povești, ci sunt pilde vii, cu suflet, cu umblare în duh, cu bucurie în hârjoană şi alcătuire”…(scriitor şi critic literar Gheorghe A. Stroia)
Dumnezeu să-l odihnească! Îți vom păstra vie amintirea, pentru tot ceea ce ai fost, ești și vei fi pentru noi. Pace și liniște meritată în împărăția celui pe care l-ai iubit atât de mult: Dumnezeu!
Armonii Culturale 20 septembrie 2015
o zi înlăcrimată pentru suflete nemuritoare
MATEMATICA ÎN CIOBĂNIE (Socotitor departe de şcoală)
A fost odată, dar mai este şi acum, a fost odată-un ciobănaş isteţ, cu ochi şireţi, dar calzi, cu căciuliţa pe-o ureche şi-n munte de nevoie. Pe-atunci păştea o turmă de mioare tocmai în Pleaşa viteazului Drăgan. În fiecare dimineaţă le lua în primire cu numărătoare, de la o stână din muntele vecin, în zi le lăsa-n paza dulăilor vânjoşi, iar seara le-ntorcea în târlă tot cu un numărat în doi…
Mă-ntorceam de la pădure şi când eram pe-aproape îl aud ţipându-şi câinii să nu mă sfâşie, că eram fără băţ.
– Nia la oi potaie, că-i vecinul meu…
– Bună Vicuţă, te ştiam la şcoală-n clasa-treia şi tu, aici cu oile, uitând de carte…
– Eram pe terminate, dar taica m-a trimis aici, că s-a-nţeles cu baciul, ca să aduc acasă brânză-n burduşi…
– Ţii minte că anul trecut te întrebam de împărţeală?
– Ţâu!
– Atunci e bine că eşti mai copt şi-n linişte de pleaşă putem să socotim oiţe în loc de orătănii…
– Îhâ!
– Ştii câte ai de toate?
– Îhâ!
– Le numeri dimineaţa?
– Îhâ!
– Şi câte oi sunt toate?
– Niciuna! Zero!
– Dar oile astea de colo, câte-s?
– Zero!
– Spuneai că le numeri şi ăstea ce-s?
– Mioare!
– Ai dreptate, dar câte mioare ai?
– 80!
– Şi dacă baciul îţi mai dă încă 12 mioare, câte ai?
– Tot 80 că are numai oi…
– Şi dacă-.ţi dau eu 10 mioare, câte-o să ai?
– Tot 80, că tale n-ai niciuna!…
– Dar dacă-ţi dă vreun om 11 mioare?
– Tot 80, că nu i le primesc…
– Dar ăstea pe care le ai acum, ale cui sunt?
– 24 ale baciului şi cu 16 ale lui Nea Ţică fac 40, plus 18 a lui Ghică egal 58 şi cu 22 de la vecini fac 80, câte v-am tot spus…
– Văd că adunarea ai bunghit-o la sfârşit…
Vicuţă mustăceşte cu înţeles, se scarpină în ceafă sub căciulă, scoate o frunză din buzunar şi începe să cânte…
În jurul meu câinii îmi dau târcoale cercând să înţeleagă ce vreau de la stăpân…Mioarele pasc iarba-n ales de frăgezime, iar eu m-aşez pe-o rână şi-ascult cântul cu şuier de frunză meşterit din buze…
Când i se rupe cântul şi poate chiar şi frunza, îi cerc iar matematica ştiută, luându-l în primire…
– Mă tot întreb, câte mioare ţi-ar rămâne de ţi-ar mânca lupii vreo 7.
– Tot 80, că am câini vrednici şi sar şi eu cu bâta…
– Dar dacă-ţi mor vreo 7?
– Tot 80, că toate-s sănătoase şi n-au de ce să moară.
– Şi de se rătăcesc 7 mioare, câte rămân?
– Tot 80, că le cat toată noaptea şi chiar de le găsesc moarte le-aduc şi le dau baciului să iasă tot 80.
– Dar dacă baciul îşi opreşte mioarele lui, cu câte mai rămâi?
– 80 fără 24 fac 56 de mioare.
– Şi dacă ţi le iau ceilalţi?
– 56 minus 16 la Nea Ţică, egal 40, fără 18 la Ghică fac 22 şi fără 22 la vecini egal cu 0, adică rămân cu nimic şi plec acasă ca să merg la şcoală.
– O brodişi cu vorba şi-ai ieşi bine cu scăderea că ai ajuns la zero, dar să vedem ce faci cu înmulţirea. Ai 80 de oi şi-ţi face fiecare câte-un miel, câte fiinţe sunt de totul?
– Tot 80 că astea-s mioare şi n-am berbec să le-nmulţească.
– Dar dacă ţi-ar da baciul 80 de oi să păstoreşti şi toate ar făta, câte-ar fi toate cu mieii?
– Tot 80 că n-ar avea berbec să le îmburde…
– Dacă ţi-ar da baciul 80 de oi cu doi berbeci şi oile-ar făta, câte-ai avea în turmă?
– Nimenea n-ar putea să ştie, că nu toate oile-ar rămâne grele…
– Dac-ar rămâne grele toate 80 câte ai acea în turmă?
– Dumnezeu ştie, câte-ar fi miele şi câţi berbecuţi…
– Dar dacă toate 80 ar fi mieluţe, câte-ar fi?
– Tot 80 că restu-ar fi mioare…
– Dar dacă baciul ţi-ar da de două ori pe-atâtea mioare, adică 2 ori 80, câte-ai avea în grijă?
– Tot 80, că nu îmi dă mai multă brânză decât am tocmit pă ciobănie…
– Of, of, of! Dar dacă baciu-ţi dă de două ori pe-atâtea mioare pe care le ai şi de două ori tocmeala?
– Facem cârcală dacă amestecăm mioare cu tocmeala brânzei, dar ca să te lămuresc odată cu-nmulţirea îţi spun că ar fi 2 ori 80 fac 160 de mioare şi 2 ori 15 egal 30 de kile de brânză în coajă de brad.
– Bine faci că nu le amesteci, dar hai să vedem şi-mpărţirea şi ca să nu le încurcăm, să lăsăm oile cu berbecii, mioarele cu câinii şi noi să facem împărţiri cu banii.
– Eu n-am ce împărţi, poate doar taica.
– Să facem cu cât ai tu. Câţi bani ai?
– Am şi eu un pol pentru caiete şi banii mei nu fac pui…
– Dar ai mei crezi că fac pui?
– Or face, mai curând ca la mine…
– Bine. Atunci să facem împărţirea cu banii mei…
– Ha, ha, ha! S-o văd şi p-asta că-mi daţi mie banii şi eu să-i împart…
– O s-o vezi şi p-asta! Dar să văd că ştii împărţirea. Uite, am aici 48 de lei şi-i împart la doi, adică la tine şi la mine. Care-i rezultatul?
– Întâi trebuie să-mi daţi 24 lei, c-aşa aţi zis…
– Ai dreptate, eu am zis, tu ai făcut împărţirea şi-ţi dau 24 de lei. Ia-i!
– Mulţumesc! Mai aveţi ceva de împărţit?
– Mai am 120 de lei şi vreau să-i impart la trei copii săraci. Cât fac?
– Nimic!
– Cum nimic?
– Zero!
– Eşti sigur?
– Sigur!
– Cum poate ca 120 de lei împărţiţi la 3 să facă zero? Măi Vicuţă, eşti băiat în clasa a treia, cum să facă zero?
– Sunt sigur! Dacă dumneavoastră împărţiţi 120 de lei la trei copii, rezultatul este zero, adică nu mai rămâneţi cu nimic., adică egal cu zero lei… Ce mai încoace şi-ncolo, v-aţi ars c-aţi rămas cu nimic şi cei trei copii poate că nici nu erau mai săraci ca mine…Nimic! Zero! Alelui şi zvâc!
– Măi Vicuţă, lasă zvâcul, că matematica se socoteşte ca la şcoală!
– Ce şcoală, c-aicea-i ciobănie!…
Şi băiatul plecă în fugă să-ntoarcă nişte mioare care se răzleţiseră de turmă şi câinii moţăiau la umbră…
Coboram piscul abrupt cu voie bună şi-n gând cu ciobănaşul isteţ, cu mintea brici, care îşi irosea timpul în măreţie de natură şi-n matematică pe sponci…
A fost odată un ciobănaş la oi care este şi azi, dar face alte halea şi socoteşte aşa cum s-a şcolit. Parcă-l aud pe lângă târlă răstind socotul oilor la stână. Dacă-mi impart oile la alţii, rămân cu nimica. Rezultatul e zero!… Cu mine…La şcoală 80-3=77. La stână trebuie să rămâie tot 80 dă oi, că altfel e de rău! Baciu îmi strigă-n fiecare zi să fiu cu ochii-n patru…
– Ai grijă bă, că dacă-mi chierzi fo oaie nu mai vezi dă la mine niciun chior şi oaia mi-o plăteşte tactu!…
MELCUŢA DINTRE DUZI (Vis în trezie de amurg)
Gând în pădure de duzi cerca să plăsmuiască o fată din frumos de multe…
Cu umbre de mirări ai apărut tu, încet ca o melcuţă în lipici pe-o frunză de dud şi n-am ştiut de-i vis ori treaz de amăgire. Era o ispită cu trup de-nalt şi unduit molatic în raze de căprui. Pletele negre îşi obrăzniceau zulufii pe sânii cei mai frumoşi tresărind uimire de cuvinte…Sclipiri de treaz cătau să afle.de unde ai cules atât frumos cu dor de îmbrăţişare în păcat. Şi nu visam atunci că-n faţa Cerului şi-a ierbii, sărut cetaş avea să stingă jarul aprins şi să-mplinească prea mult de prea frumos şi din păcat mireasă…
CIUBUCICĂ (Ciurdarul fără turmă)
– Sărmane Ciubucică, tu ştii unde-i Parisul?
– Ştiu, că-s un prost dibaci!….Încalţi opinci ţepene, treci Mateiaşu şi ajungi la Câmpulung…D-acolo închini o cruce mare, o iei spre soare-apune şi mergi şi mergi, fo două sute de kilometri, ajungi la Paris şi-colo toţi râd de moaca ta…Da io te las pe tale să mergi, îmi opintesc bojocii şi trag un chiot dă-ţi întrece tălpile, hăt!…
BĂTAIA PENTRU ULTIMUL CUVÂNT (Ispravă de litere)
A fost o dată, cam de mult uitată, au fost odată trei amici care se întâlneau în vorbă şi răspuns. Pe unul îl chema DE-ce, era curios nevoie mare şi îşi spunea numele oricui. Altul era Ca-să şi îi plăcea să spună tot ce ştia el. Cel de-al treile întârzia mereu, dar atunci când vorba se-nteţea şi începea ţipătul, el îi făcea pe toţi să tacă spunând că-l cheamă D-aia! Copiii-l iubeau pe De-ce şi-l foloseau ades în vorbă, iar alţii-l foloseau pe Ca-să în răspuns…
– De ce sunt mic?
– Ca să creşti mare…
– De ce să cresc?
– Ca să-nveţi carte…
– De ce să-nvăţ?
– Ca să ai o meserie…
– Ca să ai bani…
– De ce să am bani?
– Ca să mănânci…
– De ce să mănânc?
– Ca să poţi trăi…
– De ce să trăiesc?
– Ca să te bucuri de frumos…
– De ce să mă bucur de frumos?
Când vedea că mintosul nu putea birui-un copil, sărea în vorbă al treilea amic şi le zicea:
– Ştii De-ce?…D-aia!
Şi râsul cristalin al copilului nu mai întreba de ce şi cercând să înveţe îşi punea burta pe carte…
Cei doi amici, De-ce şi Ca-să îmbrăţişau pe D-aia felicitându-l c-a venit la timp şi-apoi plecau să-şi caute un loc în fraze…D-aia făcea pândă de ciondăneli şi mustăcea în loc de recompensă.
Oamenii mari îi foloseau pe De-ce şi Ca-să, care îi mulţumeau după puteri.
Văzând că sunt prea mulţi prieteni de vorbă De-ce, Ca-să şi D-aia şi-au luat câmpii razna prin lumea trăncănelii…Pe drumul vorbei în cotiş au întâlnit pe Să şi Dacă sătui de oamenii ce-i pomeneau mai rău ca la pomană. Erau morocănoşi şi supăraţi pe toţi vecinii care se lăudau cu ei.
– Dacă aveam bani mi-aş fi luat cinci vaci!
– Să am eu burtă de crâşmar aş bea o vadră de rachiu…
– Dacă nu murea, trăia!
Când se îmberbecau în vise şi dorinţe de ne-mplinit venea unul mai breaz şi le
venea de hac ca să le-nchidă gura:
– Să şi cu Dacă sunt cizmari în Ploieşti!
– Auziţi, oameni buni, să ne facă cizmari pe noi, oameni de litere!
Şi de-atunci au plecat să-şi caute alt rost de vorbă, mai pe măsura lor…Când i-au văzut pe De-ce, Ca-să şi D-aia a fost un şoc de şansă şi s-au plăcut în totul înfăptuind vorbire şi înţelept de vorbă-n care se băgau…
– De ce dai floarea la o parte?
– Să crească-n trandafir!
– Dacă ai, dă!
– Tai, ca să fie bine!
– D-aia-s om, ca să judec!
Câteodată spusa era ne-nţeleasă de mulţime, vorba se înfierbânta în strigare, ţipăt şi insultă cu scandal. De-ce îi întreba în van de ce se ceartă, Ca-să şi D-aia n-aveau nici un rost de vorbă, iar Ho! Şi Gata! nu-i mai domoleau. Atunci unul striga:”-Deşteptul tace!” şi toţi luau pe muta-n gură privind în jur…
Ai noştri-şi mângâiau mustaţa, cu ochii-n pândă rotită spre cei care voiau s-arate că-s deştepţi…Da-ncornoratul era un mare meşter în scorneală şi nu dormea. Îi împungea la vorbă-n ţâfnă şi cel mai slab rupe tăcerea:
– Ăl mai dăştept s-arată-n vorbă, nu mult! Şi cei mai mulţi pufneau în râs, căci râsul nu umbrea deşteptăciunea…Aghiuţă era dirijorul larmei şi îi pişca pe cei care vorbeau încet. Scandal cu ghionturi, scurtături în loc de vorbe, văitat şi ne-nţelesuri.
– De ce s-au luat la harţă?
– Dacă tăceau erau toţi filozofi!
– Să fi tăcut…
– De ce bătaie-n loc de vorbă?
După prea multe vorbe, ce n-au loc pe hârtie că-s paginile mici şi din ruşine, isteţul D-aia a explicat celor de faţă:
– Scandal a fost, pentru că, fiindcă, din cauză că…D-aia!
PODOABA (Nudul împăratului Traian pe scara Muzeului de Istorie Naţională)
Scara monumentală a muzeului de istorie împiedică privire şi urcuş cu un boschetar în pielea goală, cu bărbăţia-n văz de tot şi care ţine-n braţe o nu ştiu ce-i.
E împăratul Romei, cuceritorul Daciei străbune, şi ţine-n braţe o lupoaică rasă.
Sculptorul a vrut să arate că împăratul a intrat în ţară cu fundul gol, a plecat cu sute de care de aur şi a adus lupoaica s-o-mburde lupul din stindardul dac. Dar după două milenii să-l vezi pe imperator gol goluţ, pe-o scară-n ploaie?!…Când văd podoaba-n drum toţi râd ori se indignă. De l-ar vedea chiar mândrul rege Decebal şi-ar deplânge vrăjmaşul!
Sculptura-n văz de toţi a prins iute valoare de băşcău şi dreptul de a fi azvârlit în colţ de plajă la scursură de udeală…
Ce lecţie de anatomie pe trepte!…
Un împărat în pielea goală, fără nimic împărătesc!
PROSTUL CUMINTE (Dorinţă spăimată de păcat)
Când soarele-şi asfinţea menirea, trăznet de văz în luminiş cu trup molatic de fătucă fără-nveliş şi faţa spre înalturi…Ochiii închişi păreau că îşi dorm mângâierea în soare îndrăzneţ, pletele negre îi şerpuiau sânii rotunzi, iar buzele ca fraga de sărut îşi spuneau aşteptarea de prea frumos…
Am vrut s-o îmbrăţişez cu patimi de păcat, dar picioarele îmi erau moarte şi mâinile în lemn, până-am fugit oriunde…
Şi-am păstrat-o-n gând până am cunoscut-o-n tot de aevea. Atunci, o lacrimă a ei îmi certa aşteptarea, ierta hoţul stâlpit şi alinta prostul cuminte…
TOCMEALA
– Proaspăt?
- Azi!
- Ieftin?
- Chilipir!
- Cât?
- Cinşpe!
- Oo!…
- Paişpe!
- Cât?
- Treişpe!
- Mult!
- Doişpe!
- Mai…
- Unşpe!
- Nici…
- Zece!
- Scump…
- Cinci!
- Nu…
- Geaba?
- Îhă…
- Sictir!…
?!
- Î…
- M!
- N…
- C!
- P…
- S!
- Z…
- H!
- T…
- O!
Scurt de bazaconii
Abecedar = Savant în faşă
Amant = Hap-sân
Actor = Talent pălmuit
Buric = Amintie de la independenţă
Cădere = Bine pe terminate
Câine = Urolog de copaci
Comă = Tocmeală cu moartea
Detronare = Rocadă marxistă
Dirijor = Scoate sunete cu băţul
Filozof = Minte mai dihai
Ginecolg = Violator de intimitate
Gingie = Cocean de bătrâneţe
Gust = Vama burţii
Înfâmfat = Prost performant
Jeg = Implant de murdărie
Lumânare= Jertfă pentru lumină
Mamoş = Tată de ocazie
Melc = Nudist de casă
Mendre = Alint cu toane
Naiv = Deştept prost
Tatuaj = Modă împieliţată
Urmaş = Ştafetă de săbaş
Vizor = Spion de nepoftit
Zorzon = Dichis cu schepsis
Dicţionar rucărean
Bulhăraie: învălmăşeală
Cârcală: lucru de mântuială
Dibăcie: îndemânare
Fălălatec: lăudăros
Fârţângău: derbedeu
Fleandără: zdrenţuită
Găbjit: pocnit
Hajmalău: găligan
Hălălău: prăpăd
Închicioronga: a prinde puterea
Jughini: a chinui
Jvung: brânci, impuls
Lepedeu: învelitoare, ţol
Mânătarcă: soi de ciupercă
Mehlem: clisă, amestecătură
Miglişi: a linguşi
Nălog: tăntălău
Paţachină: caraghioasă
Râmboacă: grosolan, poreclă
Săbaş: trăsătură specifică
Scociorât: zgândărât
Şprenchi: fir de apă
Şulimindriţă: salamandră
Ţuţudău:vârf de munte
IOAN MUȚIU
Din EPOSS MERIFDIANE (78 de prozatori contemporani), Armonii Culturale, Adjud, 2013
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..