Ne apropiem de patru decenii de la ceea ce se reliefează azi tot mai justificat a fi o metamorfoză inversă, ilegitimă statal, prin care comunismul cărăbuș se modifică în comunismul larvă, într-un cocon de anarhie îmbrăcată în haine democratice…!
Ce a urmat actului de revoltă populară din 1989, de facto? Schimbarea în prelungirile unui meci de o jumătate de secol a unor jucători și titulari și de rezervă – post pe post…! Iar pentru a fi validat jocul trebuia să se schimbe și regulamentul, constituția, adică. Astfel, supranumitul „părintele constituției” post ceaușiste, meșterul artefactului ilescian fesenisto-securist, în realitate, Antonie Iorgovan, senator independent în legislatura 1990-1992, parte a texturei grupului parlamentar al Partidului Național Liberal condus la acea dată de Radu Câmpeanu, ilustrul politician chinuit de eresuri diurne, căruia i s-a părut genială absurditatea ca Majestatea Sa Regele Mihai să intre în cursă cu Ion Iliescu pentru președinție, a avut ideea obscură de a o face, în 1991…!
Prin aceasta, zisa reformă constituțională rămâne a fi un pas brusc și violent în spațiul a ceea ce mai târziu avea să decurgă sub genericul derizoriu „pas cu pas” într-o decadență impetuoasă, patronată de forma neadecvată și ilegitimă de guvernământ, cointeresată, oblăduită de politica binelui pentru puterea perpetuată cu trucuri și trocuri, violent, pe lângă lege și morală, contra tradiției, culturii și credinței națiunii române.
Eram atât de aproape de restaurare: Parlamentul României se putea transforma într-o Adunare Constituantă, iar în locul alegerilor prezidențiale devastatoare, postdecembriste, ce-au repornit un motor gripat statal, se putea organiza un referendum între coordonatele unei voințe politice totalmente contrare diversiunilor securisto-comunisto-polititice, care să prevadă Monarhia Constituțională. Iată cum putea fi răsturnată decizia aberantă a oamenilor politici ai vremii care își luau cu de la sine putere dreptul de a decide fixarea pentru eternitate a unei forme de guvernământ, împiedicând definitiv exercitarea suveranității poporului, veacuri peste veacuri, prin urmare, românii fiind supuși a se găsi exact unde se găsesc azi, în republicanismul bătut în cuie.
Un premers simplu dar fundamental pentru revizuirea constituției ar fi fost modificarea articolului 152 ce prevede să rămână tabu în legea legilor limitele revizuirii, după cum urmează: „Dispoziţiile prezentei Constituții privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.” – toate-s corecte aici afară de forma republicană de guvernământ ce depășește nu limitele revizuirii, ci limitele rațiunii și logicii cu axiologie deviată…!
Ion Iliescu, moștenitorul, „emanatul revoluției” prin uzurpare a puterii, privilegiilor și meandrelor comuniste, nu l-a succedat pe Nicolae Ceaușescu, ci pe Majestatea Sa Regele Mihai, deoarece din clipa în care dictatorul a dat bir cu fugiții de pe acoperișul comitetului central al partidului comunist român, Șeful Statului a fost regele. Deci, Ion Iliescu nu a dat o lovitură de stat la președinte, Ion Iliescu a dat o lovitură de stat la rege, act insurecțional prin care monarhia a fost abrogată a doua oară.
Forma de guvernământ nu trebuie să fie apanajul unui grup politic, unui partid politic, ea trebuie să decurgă dintr-o dezbatere publică, iar ca să se stabilească în mod corect, legitim și moral, înainte a tot trebuie ca articolul 152 din constituție să fie modificat. În nici o altă constituțiile de după 1947 nu există o impunere de limite ale revizuirii în formula și factura de constrângere a drepturilor și libertăților noastre ca în aceea din 1991 – chiar și constituția din 1948 prevedea că legea fundamentală poate fi modificată.
De ce am avea nevoie de monarhie, de ce președintele și președinția sunt defavorabile țării noastre și națiunii, în raport cu Monarhia Constituțională? Răspunde acestei întrebări chiar și un singur fapt: președintele, ales de către masa electorală, consecință a sistemului democratic și parte a unei serii de disfuncții, totuși, nefiind nicio bază insurmontabilă pentru ideea că democrația ar urca la nivelul terminus superior de organizare statală, atrage după sine, prin procedura alegerilor, un angrenaj de prejudicii: un teribil trafic de influență, un extins păienjeniș de bani negri, o implicare nocivă a unor companii în susținerea lui, construirea, dezvoltarea, perfecționarea și exploatarea unor rețele vaste de corupție… Măcar atât dacă am înțelege dintr-o complexitate de argumente ce mai privesc și alte coordonate sociale, sociologice, economice, culturale, tradiționale, spirituale, istorice… etc…!
Ne găsim (sfârșit de anotimp fără iarnă al lui 2024) în toiul unui an răscolit de sus și de jos de forfota unei serii de patru alegeri electorale: locale, parlamentare, europarlamentare și prezidențiale. Toate sunt racordate, pe căi directe sau nu, de condiționalitate sau de conexiune, la forma de guvernământ. Altfel traversăm acest an în republicanism, altfel l-am traversa în monarhie.
Monarhia și regalitatea românească nu sunt înghițite în crevasele istoriei cu umbre, sunt vii, active, în orice moment apte să repornească forma de guvernământ monarhică restauratoare. „Regele Mihai”, spune Diana Mandache, istoric eminent, „împreună cu succesorii săi au reuşit să-şi păstreze drepturile vii, reprezentând întruchiparea şi personificarea fiecărui drept şi autoritatea regatului, întruchipând calităţile unei societăţi perfecte. Suveranitatea, de-a lungul istoriei a presupus exercitarea unor drepturi fundamentale, cum ar fi «ius imperii», «ius gladi», «ius maiestatis», «ius honorium». Aceste atribute sunt deţinute în virtutea dreptului suveranităţii, dar nu toate se află acum sub imediatul control. În cazul pierderii teritoriului, adică patria, de către un monarh, acesta nu-şi pierde drepturile de suveran, el le conservă. În cazul primelor drepturi amintite, ele sunt inactive, sau aflate în aşteptare. Regele este un monarh. Un titlu nu se pierde. Există o suveranitate neteritorială, dincolo de teritoriu, ce a purtat-o dincolo de România, atunci când a fost în exil. Există totodată şi un «fons honorum» pe care numai suveranul îl deţine.”
Deci, farul de la țărm veghează aprins, necontenit, pentru ca marinarii din largul mării în furtună să îl repereze și să se salveze. Pentru patria și națiunea noastră acest far este Majestatea Sa Margareta. Alegerile ce ne așteaptă sunt una din furtunile mării celei înspumate prin care navigăm fără busolă de șaptezeci și șapte de ani. Într-o logică a toate acestea nu ar încăpea încă un buletin de vot pe care să ne exprimăm opinia liberă pentru forma de guvernământ?! Ba, bine că nu… ! Ori poate că înaintea acestor alegeri ar trebui organizat un referendum prin care să răspundem dacă dorim să avem dreptul de a avea drepturi…!
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..