Ieri cântecul păsărilor răsuna puternic peste dealurile înfierbântate de soare. O buburuză, simbolul norocului, se încălzea aruncând mantia peste ierburile verzi care-și împărțeau iubirea razelor. Totul în jurul nostru părea că strălucește și împlinirile o porneau pe drumul zâmbetelor iar prieteniile se nășteau cu ușurința imaginației și a privirilor doar.
Ieri, totul era un joc. Sau așa părea. Un joc pe care știam a-l juca, noi toți. În alergări și sărutări, în îmbrățișări și tresăriri care umpleau sufletul de bucurie și zbucium. Acel zbucium care striga către nopțile pline de stele iubirea, așteptarea, revederea, îmbrățișarea. Și peste toate cu același strigăt încărcat de emoție – împlinirea.
Totul părea etern. Era, credeam, profund și definitiv. Totul era zâmbet și strigăt și lacrimă. Izbucnirile minții erau pete de culoare și lumină în marea de iubire și frumusețe. Centrul pământului era el. Era ea. Veneau luminile lumii și umpleau deruta de dinainte. Calea părea de văzut doar pentru ei. Totul era atracție și splendoare. Lumea din stradă. Gândul care izvora fără profunzimi atâta doar să țină pasul înainte pe scările fericiri.
Ieri, ne întrebam dacă existau greșeli în mersul înainte pe care-l clădeam fără să știm dând clipelor flacăra pasiuni? Clipe în care filozofia gândirii își pierdea total sensul. Mersul vieții se baza pe instinctul în fața emoției și ne întrebam doar, dacă povestea noastră de iubire și dăruirea vor fi pentru o viață. Și povestea se risipea. Dansul dura o vară, o lună sau doar o clipă. Dar nici nu apuca să dispară că venea un alt dor, o altă flacără. Inima. Da. Ea era de vină pentru totul. Inima tresărea sub inpulsuri, se umplea de fericire și părea să strige, aici e totul, aici e viața. Aici e veșnicia. Tu, el/ea sunt esența existenței. Așa gândeai, așa simțeai si iubirea ta se măsura în clipe și zile și o vară fierbinte.
Cel mai adesea, nu se ajungea în adâncuri. Ci doar în frământările clipei. Dar pe atunci ziceam, că iubirea noastră reprezintă chiar valorile vieții. De unde și tragediile din iubire. Nu se căutau înțelegeri, ci doar frumuseți și emoții. Exaltarea nu-și găsea ecouri decât în apropierea atingerii. Atât ar fi trebuit. Dar viața, momentul cereau totul. Si totul era frumosul pe care-l sorbeai cu adâncurile simțirilor care sfredeleau inimaginabilul simțământ al neputinței în fața despărțirii. Șoaptele aduceau și ele, ecoul gândurilor acoperite de teamă, sau nesiguranță. Erau doar cuvinte ce aruncau intimitatea în sfera emoției mărturisite.
Totul era sublim. Si atunci când pasiunile erau înlocuite cu frumosul etern al naturii, al ființei razvrătită în fiecare por și fiecare alegere de frumos, cântul și dansul aduceau simțul măsurării timpului care nu avea un ceas perfect. Erai eroul fiecărui film, erai marele cântăreț al timpului. Erai pictorul pe care nu-l încercai și inventatorul desavîrșit. Cerul însuși ți se supunea și nu odată ai privit stelele și vorbeai de sentimente. Așa se făcea că timpul acela era doar în paza încărcăturii de iubire și pasiune. Așa se făcea că timpul trecea fără să observăm, el se ridică acum deasupra noastră doar pentru a ne spune cuvântul magic – ieri. Si rațiunea completează: ieri era tinerețea. Iar eu amestecând magia cu rațiunea va spun trecând peste acele timpuri – a fost doar un dans. Poate un pasional tango, poate un amețitor vals, un răzvrătit twist sau poate un acrobatic rock. Voi ce-ați dansat? Sau… mai dansați încă…
Iubiți tinerețea. Iubiți bucuriile și tristețile ei. Pentru fiecare, un cîntec își fredonează încă melodia. Si pentru fiecare lacrimă, glasul vostru spune în surdina gândului – așa a fost să fie. Sau mai mult, așa a trebuit să fie. Sau și mai mult, poate așa a fost mai bine. Și nu uitați că peste toate lacrimile de atunci și de oricând, stă viața, pentru orice om, pentru fiece vârstă. Viața cu frumusețea timpului acela aflat în amintire în culoarea unei flori, sau în fiecare răsărit de soare, în surâsul cald al fiecăruia dintre noi, în prietenia noastră.
Viața în totalitatea ei cu cântecul și dansul revărsate continuu în cascade ce fură uneori și rațiunea prin frumusețea lor, VIATA ESTE MINUNEA ȘI NU DOAR O PARTE DIN EA.
–
SILVIA CINCA
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..