Detalii
În iarna asta a fost duios
Cântau ciorile cu ciocu-n jos
A nins cu bulgări de zăpadă
Pe capul nostru iar cascadă
Un iglu concret mi-am ridicat
Din polistirenul expandat
Și cum mă tem de accizare
Spun că-i doar scârțâietoare
Partidele pornesc tirada
Abundentă e tot zăpada
În nici un cuib nu mai sunt ouă
Plâng sfinți în epoca cea nouă
Nici ciorile nu mai fac pui
De legi nu-i pasă nimănui
Și-n toiul falsei actorii
Rătăcim năuci-n datorii
Vorbeam adeseori c-un frate
Despre nădejdi citite-n carte
Dar un vis l-a prea ademenit
Și-am aflat că ieri a-ncremenit
Nici de infarct, nici de artrită
Ci doar o rea conjunctivită
Numai vedea pe flori albine
Ori noi că am avea un mâine.
De unde vin
Mă trag din satul meu de grădinari
Cu lumea toată într-a lui hotare
Azi au rămas câțiva pensionari
Uscați de-nsingurări și așteptare
Aud un sforăit nervos de cai
Ecoul pietrelor de sub copite
Ca-n Bobotează când încălecai
Un cal în sărbători deosebite
Elanul lui mă prinse ca un fum
Aprig îmi trecea pe la urechi un vânt
Acum simții ce e setea de drum
Și în destin se-nfipse acest cuvânt
Dar Doamne, cum toate astea au trecut…
Oameni, zâmbete și jocuri sunt povești
Azi lunecând de pe ziduri moi de lut
De ziua ta
(Lui Gigi Pețanca)
Pe vechea uliță încărcată c-un soare aprilin,
Unde vreodată drumul nicicum nu a fost la riglă,
Mă-ntorc ademenit de briza amintirii mele plin
Și de parfumul îmbătrânit al caselor cu țiglă.
Pășind confuz, egal, pe marginea în chip de trotuar,
Ghimpoși stingheri salcâmii la fel își clatină verdeața.
În praf ghiceam pasul copitelor de boi și roți de car,
Istorie ce-n Bragadiru întreținuse viața.
Mai sus un pic, lumea-i mai bună, unde noi ziceam, pe deal.
În curte, sub tunel de viță ducea aleea înspre casă
Și tot aici m-așteaptă copilăria într-un timp real,
Cu-o prietenie caldă într-o inimă aleasă.
Te-am regăsit prea bun prieten, aici unde te-am lăsat,
Noii ani venind au încercat să-ți fure tinerețea.
Însă numele frumos și viața tu ți-ai legat de sat
Iar cu sufletul sublim ai dat trecutului tristețea.
Aș vrea ca ție azi să îți închin paharu-acest de vin,
E-un vin pe care și tata l-a băut cu Nicu Deacu,
Copil eram eu, iară tu inocent adolescentin,
Crescurăm și de atunci tot călcăm în picioare veacul.
Nu te uita la buletin că ar vrea să-ți amintească
Cum tu și eu de-acum suntem neîndoielnic veterani,
Și nimeni nu ar putea convingător să stabilească
Cum tu ai fi împlinit chiar azi șaptezeci și trei de ani.
Brutala veste…
(Distinsei doamne doctor – Smaranda Cocioba)
De ce-a venit amurgul greu
Ca cea mai brutală veste,
De ce suspină azi un clopot
Lung în sunete funeste,
Și tăceri care separă
Soarele de orice vis?
Pentru că-n nebulos destin
Zbor deplin n-a fost înscris…
Cum Doamne să pot să nu simt
În stânga mea sub umăr
Tristețea, când din cer o stea
Lipsește când le număr?
Unde mai pot să-mi duc de-acum
Sănătatea nestabilă?
Ea medicul, dădea în plus
Și medicamentul milă.
Obosiți-i ochi privea la lume
Ca spre-o apă curgătoare
Ce-n valul ei se pregăteau
Vești de rău aducătoare.
Simțea rănit ultimu-i zbor,
Iar Nevăzuți-răi și obsedați
Voiau ofrandă pe Smaranda
Fata munților Carpați.
Ochii-i s-au stins în depărtare,
În suprem suspin s-a risipit,
Și-a luat discretă la plecare
Un vis pe care l-a trăit.
Dor de tatăl meu
E prima oară când îți scriu
De prea mult timp nu sunt acasă
Tu ai rămas unde te știu
În neodihna viscoloasă
De-atuncea eu cu rugăciuni
În fața Celui Bun și Mare
În imensele-i dimensiuni
Trimit un strigăt ce mă doare
Mă răscolește focul greu
Ascuns în zodia stelară
N-ar fi greu și nici să doară
De n-ar topi sufletul meu
Azi neodihna ți-aș lua
Să revii așa cum te-am lăsat
Din amintiri te-aș aduna
Lăcrimând înfrânt că ai plecat
Tristețea-i pusă la păstrat
Și-n mine taie mut ferăstrău
Din carnea ta m-ai calibrat
Și-s vlăstar ce port sângele tău
Dumnezeu nu știe românește
Am tot vorbit pe-ngenuncheate
Cu Dumnezeul cusurgiu,
Și-aveam atâtea argumente
Că eu sunt credinciosu-i fiu.
Firesc i-am explicat cu vervă,
Cum facem pe românește
Când ne-ngrijorăm la vreo icoană
Care plânge fals, prostește.
Amar privesc bolnava țară
Cum umbrită amorțește,
Și am văzut un trist detaliu:
Sfinții nu știu românește. .
Trec zilele totuși mai iute
Străbătând noua geneză,
Însă în ruga mea cea nouă
Dumnezeu vorbea engleză.
Elegie
Vecini de-acuma noi nu mai avem în sat,
Copii, prieteni, rude s-au înstrăinat.
Ne-ntâlnim tăcuți la vreo înmormântare,
Și ninge alb pe noi trista sărbătoare.
S-a mai deschis încă o bodegă nouă.
E iarnă. Ninge slab, însă mai mult plouă.
Curând pe toți ne acoperă zăpada
Până ce total se-nchide acolada.
Ne numărăm pe cei care ne-am mai rămas,
Rătăciții amăgiți de-acest ultim răspas.
Nu găsești motiv să te mai bine dispui
Doar la un pahar vorbești orice, oricui.
Morților montăm un gard ce-i desparte
De grija taxelor de după moarte,
Și-n crusta de nepătruns argilizat,
Un formular de-asigurăre completat.
Prea frig e-n gerul bolovănos ciudat
Rămas ironie grea, cu un greu oftat.
Năruindu-ne și-această veste rea
Cum vanitatea roditoare-n țara mea.
.
Plouă la sud
Mi-e zborul greu rotunjit peste zare,
Trec albe legiuni de albe gânduri,
Nicio stea, nicio statuie n-apare
Înfipte în trecut, sau în curânduri.
Adunam aur, dintr-un platan obscur,
Vis misterios ca un cântec de cuc,
Miriștea era arsă-n vântul mahmur,
Ce gând mă alege , spre unde s-apuc?
Doar ochiu-i departe spre largul deschis,
În el arde focul din inima mea.
Mi-e somnul crispat iar prin visul proscris
Străina viață îmi pare că-i a mea.
Plouă la sud, și o negură-s norii,
Troițele uitate nume-ngaimă,
Fântâna așteaptă calmă călătorii
Și-o blândă rugă în adânc îngaimă.
Eternitate
Nu știu pentru cine aș putea să mai spun
Că bântuie prostia cu puteri de taifun.
Degeaba înotăm triste epave pe lac,
Cinic și mândri sfidăm al salvării colac.
Nu știu cum mai perceptibil și-adânc să pătrund
Cu lacrimi românești-n cerul nostru profund,
Ce scuze și fapte aș putea din larg s-adun
Ca să mă ierte cerul nostru gol și comun.
De sus aș desprinde cea mai eternă stea
A cărui vârstă e în România mea,
Despre oamenii uitați aș vrea să îi cânt,
Despre perversitatea impusă pe Pământ,
Ori absurdul din epuizante așteptări,
Ca și entuziasmul flagrantelor erori.
Rugăciunile -s prea vechi cu puține verbe
Iar Iadul de azi în smoală nouă ne fierbe.
Extirpații
Hai să vedem ce o să rămână
Fără bătrâni, fără noi și viitor,
Din vai, Țara mea fostă Română
Ori din mult prea păgubit agricultor.
Poate vom găsi un cer sub care
Să ne-ancorăm bătrâna indolență,
Clocind mândria în fiecare
Și implicarea noastră prin absență.
Extirpați zăcând la ușa lumii
Priponiți în vanități să tot trăim,
Sclavi frumoși în visul rugăciunii,
Umili în loc umil să ne odihnim.
Și nici un orologiu s-auzim,
Să nu ne pese ce mai e pe-acasă,
Românește să ne ciorovăim
În starea clasică invidioasă.
Cântec cu chitara-n parc
(Fabulă pentru iubire)
Mîndru cocoș și o găină
Tocmeau plăcerile-n coteț,
Dar găina minte puțină,
Ajunse chiar la mare preț.
Geaba cocoșul îi fredona
Cu cu-ru, cu, cu cu-ru, da,
Ea c-un rățoi îl tot înșela
Cu cu–ru, cu, cu cu-ru, da.
Dar într-o zi din întâmplare
Văzu chiar fără echivoc,
Cum rățoiul stătea-n picioare
Iar ea-i ținea ceva în cioc.
Atunci strigă în gura mare
Că-i păcat să fii și decent
Că n-a știut să stea-n picioare
La iubite cu sentiment.
Umflat în piept și cu capul sus
Simți cu tupeu că poate
S-arate că e total dispus
La ciocuri siliconate.
Cum din greșeli se tot învață
Alese o crăcănată
Convins că este cea mai rață
Ba chiar mai siliconată
Războinic și mare între fanți
Mai puse-n creastă culoare
Apoi roșii pantaloni bufanți
Acostând nevoie mare
Ca un celebru între amanți
O siliconată tare
Siliconată-ntre picioare
Și nurii cei mai excitanți
Însă rața este tot rață
Îl măcănea de flori de măr
Iar pe sub coada săltăreață
Fierbea aprinsul adevăr
Așa îi ofili pigmenții
Senzuala noastră precupeață,
Nebuna-i agita fermenții
Cu aceeași inimă de gheață.
Fluturele nopții
Uriaș e fluturele nopții
lipindu-și aripile la mine-n geam,
iar eu mai hoț decât se cred hoții,
te fur, să știu că doar eu pot să te am.
Mai lung să pot să îți privesc ochii
în infinitul lor ca al fântânii,
apoi să te scot încet din rochii,
iar gura mea să-ți încălzească sânii.
al nerăbdării foc m-a scos din minți,
sorb trupul tău, fluida miere-a Lunii,
ne ningă cu lumină și cu sfinți
prin toamna-ntârziat-a pasiunii.
Te-aș ține pe braț măcar o noapte
să orbităm prin jarul unui cerc de foc,
al planetei unde nu e moarte,
iar tu, blânda mi-ești văpaie de noroc.
Fostul sat
Călcam parcă trepte moi de ceară
Prin satul sfărâmat, ce nu rezistase,
Călcam zăpezi ca odinioară
Și le gustam prin vise anxioase
Eram tăcut, cu nimeni nu vorbeam,
Totuși tremurînd de spaimă și de frig,
Cu vitregul văzduh mă înveleam
Ca vechi iluzii să nu le mai instig.
M-așteaptă amintiri să le dezleg,
Sunt infidele, și fără ierarhii.
Misterul cosmic aș vrea să-l înțeleg,
Al satului arhaic azi fără fii.
Un zvon ezită la-nceput de veac,
Aprins sub cheratina lui sticloasă;
L-aș asculta, de n-aș fi cardiac,
Cum a murit în sat ultima mireasă.
Pășeam prin sat de umbre rămase,
În ritmul unor adormite patimi.
Spre cer, chipul lor se deformase
Și-nfrânt, am fugit cu mine-n lacrimi.
Frăgezimi de fată
O, zodie burnițoasă și fatală
În această toamnă ai dat năvală,
Prin sunetul de frunze-n albastre dimineți,
Și părea că pasărea să cânte, vrei s-o-nveți,
Știind că frumusețea-i care mă provoacă
Are-n cristalul vocii frăgezimi de fată.
Ascuns în văpaia sfântă a luminii
I-aș încălzi rozalbi sânii ca ciorchinii,
Cu bucuria mea supremă și amară
Din visul ce-o aduce când se face seară.
Cum aș putea ca să uit vreodată viața
Când trilul său trezește-n mine dimineața,
Și-aud cum apa înghite înserările,
Iar ea-mi descarcă-n suflet mute-ntrebările.
Hamac de stele
Uneori dormim într-un hamac de stele,
Agățat în vârful unui verde arțar
Pe cer îngerii încearcă aquarele
Și-ncearcă să ne-așeze într-un sfânt altar
În somnul întârziat pare că plâng,
Sfios te-adun din vise abandonate.
Brațul parfumat pe obrazul meu ți-l strâng,
Repetat s-aud șoapte înfrigurate
Inculpat în vechi idei și rătăcire,
Cu ochii arși în minciuna vie-a lumii,
Te-aștept cu buzele crăpate de iubire,
Să te ridici din somnul întunecimii
Cu un gând desperecheat de amăgire.
Lumina-mi s-a risipit și-mi este iarnă,
Te-aduni în crusta geamului și te privesc,
Îmi e timpul inegal și se răstoarnă
În apele-nnegrite ce se adâncesc
Hereditarius
Din zodie suspinul nu se-amână,
Un ceas tot bate morse pe Pământ,
Orbește ne-așază nevăzuta mână
Punându-ne-n trup un destin înfrânt.
Departe sunt, ereditar mă doare
Și ne-am urzit copii de mucava,
Plecăm învinși de-atâta așteptare
Și lăcrimăm sub nepăsare grea.
După ploi în sat rămâne tot noroi
Mocirlă-n viața de bătrâni bolnavi.
Știuți suntem doar ca niște țigani
Prin țări-n care ne vânturăm și noi.
Lăudată e țara amputată,
Mor zimbrii răpuși de-nstrăinare;
O pădure moare decapitată
Și trupuri frânte pe-o roată mare.
Inexplicabil
Prin ierburi și prin peșteri
Trecui nomazii ani neîmblânziți,
Crezând că eu – destinul
Separ, de vanitoșii înmulțiți.
Prin doine nu se poate
Și rugăciuni pe la iconostase,
Ori vag cântec și lozinci
Inutile-n verbe de mătase.
Uitat dorul sucombă
În timide șoapte negrăite,
Răzlețe ciori sparg pacea
Revolta-ne dorind s-o imite.
Unde ne sunt azi caii?
Legenda lor e încremenită,
Blând mirosul lor s-a stins
Și norocul potcoavei din copită.
Ce anume cioplitori
Au plăsmuit firi așa dibace,
Și rugi sfinte în chilii
Iubir păgâne să provoace ?
Deși n-aș vrea să mă revolt
Că-nțeleg cum viața-i spulberată,
Și eu am dureri în șold
Și nu mai sunt ca altădată.
STELIAN PLATON
New York


