Suflet de câine

Să fii stăpânul unui câine de vînătoare este o mare bucurie, cu atât mai mult atunci când între om şi animal se stabileşte o relaţie specială.

Domnul Ernest, după cum arată şi numele său, care tradus din limba germană înseamnă „plin de seriozitate”, este un bărbat înalt, cu o ţinută foarte dreaptă, aproape solemnă. De cele mai multe ori este însoţit de câinele său, Otto, din rasa „brac german cu păr sârmos”. Este un câine de talie mijlocie, viguros şi bine proporţionat. Faţă de străini, are o atitudine oarecum rece şi rezervată, însă faţă de stăpânul său este devotat, supus şi loial.
De cele mai multe ori când se întâlneşte cu cineva, domnul Ernest îşi laudă câinele:
-Otto, şezi!
Câinele execută comanda docil, privindu-şi atent, cu ochii săi de chihlimbar, stăpânul.
-Îl vedeţi, doamnă? Nu are nevoie de lesă. Mă urmează peste tot. E un câine foarte dinamic. Îi place să alerge în libertate. Trebuie să facă multă mişcare pentru a-şi menţine forma fizică. Noroc că stau la casă şi am o curte mare, unde el este în largul său.
-E câine de vânătoare?
-Sigur! E nelipsit. De fiecare dată când plec, îl iau cu mine. Are un simţ olfactiv extrem de dezvoltat, vânează cu plăcere în orice fel de teren. Atunci când ochesc, el încearcă deja să ghicească locul unde va cădea prada şi în câteva minute mi-o aduce la picioare.
Uitându-se mai bine la câine, doamna îşi dă seama că aspectul animalului inspiră într-adevăr forţă şi tenacitate. Botul cu mustăţi zbârlite, nasul maro şi umed, cu nările fremătând, urechile lăsate, blana gri cu pete maronii, coada ca un ciot, toate acestea crează o puternică impresie de vigilenţă şi rapiditate. Ceea ce impresionează, însă, în mod deosebit, sunt picioarele câinelui, subţiri, dar foarte puternice, silueta sveltă şi aspectul musculos.
-Dar cu copiii cum se înţelege?
-Atâta timp cât îl lasă în pace şi nu îl necăjesc…e bine, este înţelegător. Cel mai tare însă mă bucură că nu îi scapă nici o pisică! Este atât de rapid la fugă şi are nişte fălci atât de puternice…Când prinde o pisică, îi crapă capul în două secunde!
-O, Doamne, chiar aşa?
-Daaa! Mirosul de sânge îl înnebuneşte. Ieri a omorât o găină de prin vecini. Am să o plătesc şi gata. De ce o lasă prin grădină? L-am învăţat să omoare tot ce prinde. Chiar şi un câine mai mare decît el nu are scăpare, pentru că Otto îi sare direct la gât. I-am pus nume nemţesc şi are o educaţie germană.
-Un adevărat hitlerist.
-Sigur. Rasa e de aşa natură. Este făcut pentru a ataca.
-Nu cred, domnule Ernest! Doar nu e pitbull. Eu una, nu sunt de acord cu aceia care îşi învaţă câinii să atace. Un câine trebuie învăţat să-şi înfrângă tendinţa spre agresivitate.
-Doamnă dragă, un câine, de aceea este câine, ca să muşte, iar dacă nu o face, înseamnă că este o creatură slabă, care trebuie eliminată. Ca la spartani.
-Dar pisicile cu ce sunt vinovate? Nu trebuie şi ele să trăiască?
-Urăsc pisicile! Sunt nişte fiinţe care ştiu numai să se prefacă.
-Mda, văd că nu prea avem ce discuta. Păcat de Otto, că e un câine frumos şi inteligent, dar îl învăţaţi să fie violent.
-Aţi înţeles greşit, doamnă. Aşa e rasa lui. Nu eu l-am învăţat să fie aşa. Tocmai de aceea sunt mândru de el, pentru că face parte din elită.
-La revedere, domnule Ernest.
-Sărut mâna, doamnă.
Dornic să înveţe, Otto, la cei 3 ani ai săi este dinamic şi exuberant. Uneori ar vrea să se joace şi el cu un alt câine, să se zbenguie şi să se tăvălească prin iarbă, să alerge după o minge, sau orice altă jucărie. Stăpânul său însă nu îl scapă din ochi şi îl impulsionează, de fiecare dată spre tot ce este mai rău. Atunci când încearcă să se lase purtat spre joacă, Otto simte pe spate lovitura usturătoare de cravaşă. Treptat-treptat învaţă să uite ce ar fi însemnat bunătatea, înţelegerea, toleranţa, prietenia. De câte ori a lăsat vreo pisică, sau vreun alt animal mic să îi scape, urmarea a fost o cruntă înfometare. Stăpânul său, arogantul domn Ernest îl chema pe Otto şi îl obliga să se uite la farfuria plină cu mâncare aburindă şi mirosind a carne şi tot felul de bunătăţi, din care se înfrupta încet, cu mişcări lente, fără să îi dea vreo bucăţică. Ce tortură pentru bietul animal! Şi asta ţinea mai multe zile…Singurele momente de răsplată erau doar acelea când se aflau la vânătoare şi Otto se arunca după pradă. De multe ori se întâmpla ca pasărea împuşcată să mai mişte. Dar câinele începea să înţeleagă faptul că slăbiciunea îl irită pe stăpânul său şi atunci se îmbărbăta şi îşi ducea la bun sfârşit misiunea. Era un adevărat agent 007, care putea să facă tot ce dorea stăpânul. Doar atunci când venea cu prada şi o lăsa la picioarele stăpânului său, doar atunci putea să simtă o mângâiere în creştetul capului şi o pălmiţă prietenească pe spate.
-Bravo Otto! Aşa da! Bravo, băiatule, eşti tare!
De fiecare dată Ernest şi câinele său plecau la vânătoare foarte devreme, cu noaptea în cap. Uneori era ceaţă, sau din cauza ploii înaintau greu. Aveau de mers ore în şir. Alteori, pentru a recupera prada, Otto era nevoit să înoate în apa rece a unui lac plin de stufăriş şi locurile acelea necunoscute îl determinau să fie şi mai atent, dar niciodată nu dădea înapoi.
Toamna, cu parfum de gutui, sosi pe aceste meleaguri, apoi iarna, cu vânturile aspre şi zăpada.
Otto se obişnuise cu toate capriciile stăpânului său şi timpul trecea, fără prea mari schimbări. Curând primăvara începu să îşi arate primele semne. În curte răsăreau firişoare verzi de iarbă. Ghioceii şi toporaşii împestriţau pământul reavăn. Mugurii pomilor se arătau victorioşi după frigul şi întunericul anotimpului rece. Păsărelele ciripeau. Otto avea un mare chef de alergat. Deodată toate simţurile sale se concentrară asupra unei siluete canine, care trecea pe lângă gard. Era o căţea care…îi semăna atât de mult! Un puternic impuls de a lua urma acestei căţeluşe îi inunda tot corpul şi devenea de nestăvilit. Era ceva de-a dreptul irezistibil. Se strecură printr-un loc numai de el ştiut, ieşi din curte şi alergă bucuros pe urmele lăsate de acea fiinţă diafană, care îi trezea doruri ascunse.
Deodată un strident scrâşnet de frâne, urmat de o izbitură puternică aşternu întunericul ca o umbra care cuprindea totul. Durerea ascuţită, care creştea în intensitate, schelălăitul său disperat…Mirosul de cauciuc şi sânge…
-Otto! Otto! Ce-ai păţit, băiatule? De ce nu ai stat în curte?
………………………………………………………………………………………..
Trecuseră câteva ore şi Otto începu să îşi revină după operaţie. Îşi simţea din nou corpul. Tot felul de dureri ca nişte ace se împleteau într-un chin de nedescris. Mirosurile de antibiotice şi substanţe dezinfectante îl năuceau şi nu putea să înţeleagă ce se întâmplă de fapt. În jurul său, numai oameni străini şi totul se petrecea într-un loc necunoscut. Când încercă să se mişte, îşi dădu seama că este prea dureros, chiar imposibil.
-Domnule,-spuse veterinarul, adresându-se lui Ernest, -fiţi bucuros că vă trăieşte câinele. L-am operat. Am fost nevoit să îi amputez piciorul din spate. Puteţi să îl luaţi acasă. V-am scris aici o reţetă. Aveţi un câine puternic şi va rezista.
-Să iau acasă un câine şchiop? Un câine în trei picioare? Eu aşa ceva nu fac! Să am un câine handicapat? Asta nu!
-Dar, domnule, e al dumneavoastră.
-Vă înşelaţi. A fost al meu. Mai bine murea!
Ernest, un om rece, îngândurat, dar mai mult revoltat şi nemulţumit, ieşi din clădire.
Cu capul pe o parte, trist şi învăluit într-o mantie de durere, Otto rămase cu privirea aţintită spre locul pe unde plecase stăpânul său. Nu putea nicicum să înţeleagă de ce îl lasă acolo.
În clipa în care acţionă telecomanda pentru a intra în maşină, Ernest se gândi că ar fi totuşi mai bine să nu se facă de râs şi să îşi ia câinele, apoi să îl ducă undeva…oriunde…numai acasă nu. Se întoarse, aşadar, şi îl luă. Se hotărî să îl ţină câteva zile până se mai înzdrăveneşte, apoi să scape cumva de el.
Otto începuse să se obişnuiască să meargă în trei picioare. Culmea este că îl durea nu numai locul operaţiei, ci însuşi piciorul care lipsea. În urma accidentului îl dureau şi coastele şi nu mai putea să se simtă ca înainte. Aşa este viaţa. Într-o secundă totul se poate schimba pentru totdeauna. Oricui i se poate întâmpla. Ceea ce este pierdut, rămâne definitiv pierdut. Oricât de greu ne este să credem, vine clipa când totul se năruie. Tinereţea, frumuseţea, sănătatea, totul este trecător.
Într-o seară, pe când soarele era în amurg şi cerul se înroşise, iar zgomotele şi agitaţia zilei se stingeau încet, Otto se ridică din culcuşul improvizat în veranda casei, se scutură din toate încheieturile, ca şi cum ar fi vrut să scape de toate relele din lume, se strecură apoi prin locul numai de el ştiut şi plecă…nu ştia încotro să o apuce, dar plecă. O pisică tărcată în mai multe culori trecea tacticoasă, la numai câţiva paşi de el. Simţea, desigur, că acest câine nu reprezintă nici un pericol pentru integritatea sa corporală.
-Nu o să mai sar niciodată la un alt animal! – părea că îşi spune Otto. Ce rost are să ne distrugem unii pe alţii? Vânătoarea ar trebui desfiinţată odată pentru totdeauna. Este loc pentru toţi. Mai bine să mă doară coastele şi să fac foamea, mai bine să sufăr de sete şi să ţopăi în trei picioare, decât să am un stăpân ca Ernest. Eu am vrut mereu să fiu bun, dar el mă întărâta să fiu cât mai rău. Ce stăpân am avut şi eu! Nu a înţeles că orice fiinţă de pe pământul acesta, dincolo de orice tăcere, merită preţuirea. De ce să ne facem rău unii altora, în loc să ne ajutăm şi să ne facem bine? Nu a înţeles că trebuie să ne bucurăm de fiecare zi din viaţa noastră. Cel mai uşor lucru de făcut este să greşim, iar cea mai mare greşeală este abandonul. Ce păcat că rădăcina tuturor relelor este egoismul!
-Cuţu, cuţu! Ce-i cu tine, puiule? – auzi Otto o voce de femeie, care îl trezi din starea aceea confuză de incertitudine. Vai !!! Nu ai un picior! Ce ţi s-a întâmplat? Cum se poate aşa ceva?
Pentru prima dată în viaţă Otto simţi plăcerea unei adevărate mângâieri. O mână caldă de femeie îi aluneca atât de uşor şi plăcut prin blană de la ceafă până la coadă.
-Ţi-o fi foame? Sete? Bietul de tine! Stai că îţi aduc ceva acuma.
Ce diferenţă ca de la cer la Pământ între preţiosul Ernest, preocupat numai de existenţa sa şi…această femeie, o simplă vânzătoare de haine înşirate pe tarabă!
Chiar şi tonalitatea vocii diferă! Alt miros. Altă atingere. Altă senzaţie… „Max! Max!” Alt nume!
După câteva săptămâni, într-o zi, pe neaşteptate, Otto auzi binecunoscuta voce a lui Ernest. Nu-i venea să îşi creadă urechilor:
-Otto! Aici erai? Hai acasă, măi băiatule!
Ernest se aplecă şi întinse mâna spre câine.
-Mrrrrr…Câinele, încreţind nasul şi ridicând ameninţător buza de sus îşi dezveli duşmănos colţii.
-Ei, asta-i bună! –zise Ernest. Nu mă mai cunoşti?
-Pleacă, domle, ce vrei? Max e câinele meu. Ce Otto visezi? Eşti nebun!
Şi aşa, câteodată, chiar dacă se schimbă în rău, viaţa tot minunată este şi nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător. Tot răul este spre bine. Numai trecând prin chinuri şi suferinţă, precum ni se întâmplă şi nouă, oamenilor, câinele acesta, numit Max, poate, de la „maxim de suferinţă”, îşi găsi adevărata stăpână şi deveni un membru al familiei.
Nu orice om merită să aibă un câine, iar de iubire avem nevoie fiecare dintre noi.

***
autor Adina Lozinschi
Proză scurtă
Din volumul „Jarul din mare”
Ed.ExPonto, Constanța,2015

by

Referinţă Bibliografică

Suflet de câine – proză scurtă – autor Adina Lozinschi/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 noiembrie 2022