În continuarea cărţilor anterioare, „Sărbătorile eterne” (2001) şi „Bucuria lacrimii” (2010), volumul „Puterea Cuvântului. Cuvântări la Duminicile de peste an” (Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014), al Părintelui Preot Matei Popovici, este o carte a căutării prin sublimare şi esenţializare, împlinind parcă un triptic sacru al cuvântului scris. Sunt prezentate, în aceste pagini ale actualului volum, cinci episoade definitorii pentru exemplificarea Cuvântului, prin trăirea Logosului. Această alegere nu presupune o limitare, ci o conturare mai accentuată a spaţiului sacralizat şi sacralizant, de împlinire prin Logos a cuvântului definitoriu pentru persoana umană. În acest volum de eseuri-predici, perspectiva este una a amplificării metodei de cercetare, de investigaţie culturală, teologică şi ştiinţifică, pentru o bună dezvoltare a unui limbaj, care să poată formula o încadrare în sfera numinosului a ceea ce reprezintă acea sublimă expresivitate de esenţă teandric-umană.
Cele patru cuvântări, alături de cea de a cincea, care apare sub o altă denumire (predică), sunt descoperite ca fiind exemplificări ale treptelor de ascensiune spirituală. Acestea prezintă mediul în care Cuvântul rodeşte, un areal de determinare a Logosului în Creaţie. Ele caracterizează conduita umană, în perspectiva devenirii acesteia, ca proces de obârşie ontologică şi cu finalitate eshatologică, insuflând modele de raportare a omului faţă de Logos.
Sunt caracteristici determinante ale existenţei umanităţii: slăbiciunea trupească – vindecarea slăbănogului (prima cuvântare – Cuvântare la Duminica a VI-a după Rusalii şi a II-a după Paşti – Vindecarea slăbănogului din Capernaum), bunăstarea în raport cu vârsta, neputinţa de a decide, de a întreprinde o alegere benefică, lipsa fermităţii (cea de-a doua cuvântare – Cuvântarea la Duminica a XII-a şi a XXX-a după Rusalii – Pilda tânărului bogat), parabola semănătorului, care apare ca o chintesenţă a celor patru puncte cardinale în comportamentul uman versus apropierea de Cuvânt, de împlinirea prin Logos, nu întâmplător fiind situată această cuvântare ca punct central al prezentului volum al Părintelui Preot Matei Popovici (Cuvântarea la Duminica a XXI-a după Rusalii – Parabola semănătorului), lecţia oferită de bogatul care i-a rodit ţarina, fiind cea de-a patra parte, dar descoperită ca şi o predică (Predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii – Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina), modelul fiului risipitor (Cuvântare la Duminica a XXXIV-a după Rusalii – Pilda Fiului risipitor), care prezintă, în mod metaforic, o reasumare a modernităţii din perspectiva paralelei ev biblic – ev contemporan.
Deşi apar în tratarea subiectului acestui volum termeni care aparţin sferei teologiei, această lucrare a părintelui Preot Matei Popovici, intitulată „Puterea Cuvântului”, trece dincolo de o simplă catalogare a sa în domeniul teologic, prin modul de abordare care descoperă o eseistică aparte, care cunoaşte nuanţe de estetică literară, de lingvistică, prin definire, prin exemplificare, care aduce modele filosofice, care ne vorbeşte despre curente şi reprezentanţi de seamă ai gândirii filosofice, sociale, culturale din antichitate şi până în contemporaneitate.
Volumul „Puterea Cuvântului”, de Preot Matei Popovici, reprezintă un studiu care cunoaşte o documentare deosebită. Fiecare filă este îmbogăţită cu numeroase note de subsol, cu explicaţii, trimiteri, indici bibliografici, care conferă o privire complementară exhaustivă asupra subiectelor abordate şi oferă numeroase şi complexe puncte de vedere de specialitate, care pot fi consultate de lectorii acestei cărţi.
“Puterea Cuvântului”, ca sintagmă simbolizând evoluţia forţei duhovniceşti a omului, se deduce din puterea exemplelor. Mediul de împlinire este cel cultural – teologic – livresc. Solitudinii umane îi este opusă, de către autor, apropierea prin lucrarea Logosului. Datul uman fiinţial este împlinit prin semănarea Cuvântului în mediul uman. Această acţiune are un rol de determinare şi nu de detaşare. O nuanţă aparte a cărţii „Puterea Cuvântului” o constituie descoperirea implicării umane în relaţia om – Divinitate.
Timpul contemporan trăit este privit de autor ca fiind un timp al conştientizătii şi al acţiunii, un timp al re-asumării datului Cuvântului, precum şi al împlinirii acestuia. Logosul nu este o expresie a unui Cuvânt static, ci este expresivitatea Cuvântului roditor. Tonul lucrării este unul ardent, modelul oferit fiind cel de acţiune întru împlinire. Spaţiul sacru este cel care poate şterge acţiunea timpului şi poate revitaliza gândirea umană. Acest Spaţiu al Cuvântului poate reintegra în dialogul fiinţial omenirea în tărâmul Creatorului său, din perspectiva unei trăiri active în forma conştientizării umane.
Din perspectivă hristologică şi antropologică, autorul priveşte fiinţa umană ca fiind înscrisă unui areal mistic, o raportare numai şi numai la datul raţional uman nefăcând altceva decât să minimalizeze existenţa umană: „Nu există o aşa zisă disciplină antropologică în afara antropologiei creştine, pentru că omul autosuficient sieşi nu e doar o făptură infirmă, ci mai degrabă incompletă din punct de vedere ontologic. (…) Omul nu e făcut după chipul şi asemănarea lumii, spune unul dintre Sfinţii Părinţi, ci după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – potrivit suprarevelaţiei biblice.”… Din punct de vedere ontologic, omul nu este complet decât prin raportarea la misterul relaţiei om – Divinitate.
Modelele umane de conduită sunt aceleaşi, în fiecare secol, deceniu, doar forma de manifestare sau redarea sub forma uşor modificată a unui limbaj diferă, însă ascensiunea spre o accesibilitate a unui timp de graţie ar fi o cădere în idealism sau idilism. “Puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune”, zice Hristos (după Sf. Apostol Pavel, II Corinteni 12, 9).
Diferenţiatoare rămâne raportarea la limbaj. Forma de îmbrăcare a cuvântului poate determina o apropiere de mesagerii celeşti sau de îndepărtare, printr-o malefizare a formulării expresivităţii de redare, omul căzând astfel în determinism şi dezrădăcinare.
Inocenţa umană poate fi detaşată prin maleficizarea cuvintelor, ca o rupere prin foamete metafizică şi astfel se poate determina moartea sa interioară. Omul, când s-a rupt de divinitate, „s-a rupt şi de sine însuşi”, spune autorul.
„Ne-ai făcut pe noi pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”, spune şi Fericitul Augustin în cartea sa intitulată “Mărturisiri”.
Ideile pot avea uneori, arată autorul, o nuanţă creatoare, dar pot constitui şi o erodare sufletească umană, în aşa fel încât forma de îmbrăcare a ideii în limbaj filosofic poate determina alteori “drumul spre infinite posibilităţi de rătăcire pe care nevoia de absolut a omului trufaş le dogmatizează în ideologii cu soteriologii sinucigaşe”. De aceea, “replica misticilor e implacabilă: omul mândru e sclav al sinelui, iar sclavii, de regulă, vexaţI şI abuzaţI fiind, sunt plini de patimi subiective, care le consumă orice urmă de luciditate şI obiectivitate. Pentru a gândi corect şi liber, trebuie să fii liber.”
“Un om poate deveni liber numai când se eliberează de acest tiran care este Egoul, numai când se eliberează de păcat. Această eliberare se poate produce doar prin acceptarea lui Dumnezeu ca Domn al nostru”, afirmă Emil Brunner, în studiul său, intitulat “Temeiurile credinţei creştine”.
Lev Şestov, citat în cartea Părintelui Matei Popovici, îl explică pe filosoful creştin Blaise Pascal astfel (în lucrarea sa, numită “Noaptea din Grădina Ghetsimani”): “Judecătorul suprem, în toate diferendele, nu este omul, ci Acela care este deasupra oamenilor. Şi, prin urmare, pentru a găsi adevărul, trebuie să te eliberezi de ceea ce oamenii consideră de obicei ca fiind adevăr…”
„Puterea Cuvântului” nu restrânge, nu limitează, nu constrânge, ci oferă o exemplificare exegetică a necesităţii asumării modelului Logosului pentru împlinirea metalimbajului într-o societate modernă a transmutărilor şi într-o spaţialitate transmodernă a existenţei umane. Aşa după cum arată şi Mircea Muthu, în “Cuvânt înainte”, „Smerenia şi respectul faţă de carte – veritabile mărci de nobleţe intelectuală – particularizează şi un profil autobiografic pe care mai mult îl deducem din filigranul celor cinci învăţături biblice docte şi, în acelaşi timp, puternic afectivizate, mai întâi comunicate expresis verbis şi apoi aşternute pe hârtie pentru cei de astăzi dar şi pentru cei de mâine căutând eterna Duminică a Spiritului.”
Edificatoare sunt şi cuvintele lui Aurel Sasu, notate pe coperta a patra a cărţii “Puterea cuv\ntului”: “Exegeza părintelui Matei Popovici este o vastă panoramă culturală a ideilor, construită pe câteva modele neotestamentare: fiul risipitor, semănătorul, paraliticul din Capernaum, bogatul nesăbuit şi tânărul bogat. Remarcabilă este, în volum, deschiderea înspre universal a parabolei biblice, inteligenţa abordărilor sincretice şi pluralitatea de sens a interpretărilor metatextuale. Elegant şi discret-polemic, demersul analitic oferă, ca alternativă, falselor convulsii de istorie contemporană, argumentul etern al zidirii omului în Dumnezeu prin cuvântul puterii lui Hristos.”
Dr. Victor Constantin MĂRUŢOIU
Cluj-Napoca
15 februarie 2016
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..