Ziua portului popular românesc aduce în lumină nu doar frumusețea unor veșminte lucrate cu măiestrie, ci și duhul viu al femeilor care, cu ac și fir, au țesut rugăciuni, vise și credință pe pânză curată.

Într-un astfel de port, cusut cândva de o femeie necunoscută, m-am regăsit. L-am purtat cu adâncă emoție la Ziua Culturii și la sărbătoarea Unirii; l-am așezat pe coperta volumului Între ieri și azi, ca un semn că între timpuri bate aceeași inimă românească. Am încercat să-i curăț atingerile timpului cu grijă și iubire, ca pe o icoană de țesătură.

Costumul popular nu este doar podoabă, ci altar viu. În el se cuprinde simțirea unui neam. Femeia care l-a cusut a dăruit tăcerii o voce, iar pânzei, suflet. Numele ei s-a topit în taina cusăturii, dar lucrarea ei luminează încă, îmbrăcând alte suflete de femeie cu harul nevăzut al dăruirii.

Scriu poezie din aceeași nevoie de a duce mai departe graiul acestui pământ. Port cu evlavie această ie nu ca pe un obiect, ci ca pe o rugăciune cusută în timp. La fel ca poezia, ea îmi pare o candelă aprinsă în sufletul unui popor ce știe să doinească frumos.

La restaurantul La Conac din Alba Iulia, într-un decor ce păstrează parfumul unei epoci de demult, o altă ie veghează de pe perete ca o făclie de lumină. Am fost întâmpinată cu o noblețe caldă, cu o eleganță firească, demnă de spiritul locului. M-am apropiat de ea cu sfială și am simțit că femeia ce a cusut această ie mi-a atins inima. Am întrebat cu blândețe dacă aș putea să o port, să-i dau drum și viață, purtând cu mine sufletul acelei femei și demnitatea acestui neam. Dar am spus, la fel de profund: ea să rămână unde simte că îi este locul. Nu tot ce este viu se mișcă; uneori, rămânerea este o formă de zbor.

Portul popular trăiește și astăzi prin mâinile unor femei care duc mai departe harul celor de altădată. Doamna Maria Anca, cu o smerenie ce vine din adâncul rânduielii, coase ii din toate zonele țării și scrie, cu fiecare împunsătură, un testament al frumuseții românești. Cruci, flori, brâuri și stele prind viață pe pânză nu ca ornamente, ci ca semne vii ale credinței și dragului de neam.

Această lucrare sfântă este sprijinită cu dăruire de oameni și instituții care veghează asupra identității noastre. Centrul Etnografic al Albei Iulia, alături de Centrul Județean de Cultură Alba „Augustin Bena”, nu păstrează doar tradiția; o hrănesc, o învață din nou inimilor tinere și o dăruiesc mai departe ca pe o moștenire vie. Portul popular nu stă în vitrină, ci merge pe drum, respiră, înflorește și se închină.

Ziua portului popular este ziua femeilor care nu au căutat slavă, dar au cusut veșnicie. În fiecare strai popular se ascunde o poveste nerostită, un cântec fără glas, o inimă care bate în taină.

Pentru ele scriu. În numele lor port.

Astăzi, la Alba Iulia,
în cetatea unde istoria răsună ca o doină,
calc cu sufletul desculț și port cu mine straiele neamului,
așa cum pământul poartă în răbdarea lui
lumina seminței.

În fiecare cusătură simt o bătaie de inimă,
în fiecare fir, o taină.
Mă înclin în fața femeii ce a cusut această ie,
ca în fața unei sfinte icoane
din care izvorăște amintirea femeii tăcute.

Și zic: binecuvântate fie mâinile care n-au fost scrise în cărți,
dar au scris pe pânză veșnicia.

Așa să fie.