Tema naturii în lirica românească (II)

Respectând coordonatele pastelurilor lui Vasile Alecsandri, George Coșbuc surprinde în mod obiectiv natura, percepând-o în dimensiunea ei rustică, în spațiul nealterat al valorilor din lumea satului: „Zările de farmec pline,/ Strălucesc în luminiș;/ Zboară mierlele-n tufiș/ Și din codrii noaptea vine/ Pe furiș” (Noapte de vară); „El umblă ca la el acasă/ Și-ascultă fetele ce zic;/ Mai rupe-n palme câte-n spic/ Și răsfățat apoi își lasă/ Pe spate capul și nu-i pasă/ De fete și de câmp nimic” (Vântul).  În toate pastelurile lui predomină imaginile auditive, lumea naturii fiind ilustrată prin ciripitul păsărilor, șopotul sau vuietul apelor, bătaia vântului, șoapte, sunete de tot felul: „Umbre mari răsar în cale,/ Ziua moare după culmi;/ De sub coastă, pe sub ulmi/ Se strecoară mieii-n vale./ Obosit și blând popor!/ Și cântând, pășește-agale/ O copilă-n urma lor” (Păstorița).

Coșbuc face din natură principala purtătoare a optimismului său, dar și a concepției active asupra vieții, natura fiind ilustrată în ipostaza  ei idilică: „Și e liniște pe dealuri/ Ca-ntr-o mănăstire arsă;/ Dorm și-arinii de pe maluri,/ Și căldura valuri-valuri/ Se revarsă” (În miezul verii). Întocmai ca Alecsandri, Coșbuc descrie anotimpurile și sărbătorile din lumea satului, reușind să cuprindă întreaga viață a satului ardelenesc ca într-o uriașă și captivantă  monografie lirică, natura deseori personificată nefiind doar martora vieții țăranului, ci ridicată la rang de prieten, confident, frate și părinte: „Vom cânta și noi ce-om ști,/ Cântece din carte./ Și, de va putea veni/ Vântul, și el va doini,/ Că e dus departe” (Concertul primăverii); „Eu cred c-a obosit pădurea,/ Căci ziua-ntreag-a tot cântat/ Și tace-acum gândind aiurea./ Sub dealuri amurgește zarea,/ Se-ntunecă prin văi cărarea/ Și-i umbră preste sat” (Pastel).

Octavian Goga, în schimb, deși continuă în parte linia coșbuciană, exprimă  durerile neamului său asuprit prin forța stihinică a elementelor naturii, natura însoțind omul de-a lungul istoriei sale dureroase și fiind, în același timp, martorul dezrădăcinării, al pierderii legăturilor cu lumea satului: „La noi sunt codrii verzi de brad/ Și câmpuri de mătasă;/ La noi atâția fluturi sunt,/ Și-atâta jale-n casă./ Privighetori din alte țări/ Vin doina să ne-asculte;/ La noi sunt cântece și flori/ Și lacrimi multe, multe…” (Noi); „De ce m-ați dus de lângă voi,/ De ce m-ați dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior de plug,/ Să fi rămas la coasă” (Bătrâni); „La geamul meu de lângă lac/ Se bate apa-n scânduri./ La geamul meu de lângă lac/ Se fac încet și se desfac/ În mine-atâtea gânduri…” (Lacul).

La Alexandru Macedonski natura este vindecătoarea suferințelor și a nevrozelor, iar eul liric se contopește cu frumusețea ei magică, regăsindu-și puritatea și liniștea: „O roză-nflorește, suavă…/ Ca nor risipit e necazul, / Puternic mă poartă extazul/ Spre-o naltă și tainică slavă” (Rondelul rozei ce înflorește); „Spre munți să merg/ În zbor alerg/Cu gândul,/ Și trec prin văi,/ Pe tainici căi,/ De-a rândul” (Vis de mai); „Și moare emirul sub jarul pustiei -/ Și focu-n odaie se stinge și el,/ Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,/ Și frigul se face un brici de oțel…” (Noaptea de decemvrie). Fermecătoare, vie și autohtonă, natura lui Macedonski apare fie ca un peisaj nocturn jovial, fie ca unul exotic, uscat, apăsător. Tema naturii macedonskiene se subsumează atât robustului vitalism romantic (ciclul „Nopților”), cât și căutărilor simboliste sau parnasiene (ciclul „Rondelurilor”).

George Bacovia, poetul dezolantelor toamne ploioase și al copacilor desfrunziți, al iernilor ce transformă lumea într-un imens cavou alb, al verilor toride, dominate de descompunerea cadavrelor, al primăverilor nevrotice și iritante, recreează o  natura neprietenoasă și potrivnică, ce sugerează stări sufletești ale eului liric, captiv într-un univers închis. Culorile, puține, dar căzând în tușe groase (negru, alb, gri, roșu, galben, violet) se subordonează unor trăiri interioare profunde: singurătatea, monotonia, spleen-ul, tristețea sfâșietoare, deprimarea, neliniștea continuă, frica, groaza, angoasa, vidul interior, pustiul existențial etc. Sunetele, prelungiri ale naturii, transmit și ele mesaje brutale care apasă pe nervii poetului, precum țârâitul ploii monotone interminabile, clipocitul noroiului pe trotuare, goarna de la cazarmă, tic-tac-ul ceasului din turnul catedralei: „De-atâtea nopți aud plouând,/ Aud materia plângând…/Sunt singur și mă duce-un gând/ Spre locuințele lacustre” (Lacustră); „Ninge grozav pe câmp la abator/ Și sânge cald se scurge pe canal;/ Plină-i zăpada de sânge animal -/ Și ninge mereu pe-un trist patinor…” (Tablou de iarnă); „E toamnă, e foșnet, e somn…/ Copacii pe stradă oftează;/ E tuse, e plânset, e gol…/ Și-i frig, și burează” (Nervi de toamnă).  Există în lirica lui Bacovia două constante fundamentale: prăbușirea și nevroza, marcând deopotrivă dezechilibrul general al universului, și ipostaza creatorului înspăimântat, alienat până la exasperare.

Aspecte complexe ale naturii, în măreția sa, apar la Ion Pillat, care creează un pastel psihologic, peisajul devenind un pretext pentru meditația eului liric asupra efemerității ființei umane, în contrast cu statornicia naturii, cu accente din pastelurile lui Alecsandri (refăcând universul senin în care a trăit și s-a format poetul), dar și din Eminescu (comuniunea om-natura din „Revedere”).

Lucian Blaga, atras de fiorul expresionist, dezvăluie o natură omniprezentă, încărcată de misterul inefabil al lumii ce îmbracă forme mitice: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii); „Eu zac în umbra unor maci/ fără dorinți, fără mustrări, fără căinți/ și fără-ndemnuri, numai trup/ și numai lut” (În lan). În „Moartea lui Pan”, bătrânul zeu al naturii, al vegetației și al ogoarelor apare neputincios, aproape orb și trist, presimțindu-și sfârșitul, asta pentru că omul s-a îndepărtat de natură, apropiindu-se de profetul religiei creștine. În volumele „În marea trecere” și „Laudă somnului”,  natura își pierde atributele sacre, inocența și înfățișarea paradisiacă, poetul creând mai degrabă un cadru neprietenos, într-o viziune apocaliptică, de stingere universală, de care el însuși se simte străin și alient, chiar dacă în Sufletul satului susține că „veșnicia s-a născut la sat”: „Îngenunchez în vânt. Mâine oasele/ au să-mi cadă de pe cruce./ Înapoi niciun drum nu mai duce./ Îngenunchez în vânt:/ lângă steaua cea mai tristă” (Epilog); „Dăinuie un suflet în adieri,/ fără azi,/ fără ieri./ Cu zvonuri surde prin arbori/ se ridică veacuri fierbinți./ În somn sângele meu ca un val/ se trage din mine/ înapoi în părinți” (Somn).  O împăcare a eului liric cu natura, cu universul are loc în volumele „La cumpăna apelor”, „La curțile dorului”, „Nebănuitele trepte”și „Vara de noiembrie”, în care eul liric simte nevoia întoarcerii la lucrurile eterne, la valorile mitice din lumea satului, la copilărie, la natura, căci aici, în mijlocul naturii „se vindecă setea de mântuire”: „Mă-ntorc de acum ca/ albina spre stup, cu harul sub aripi/ cu-amurgul în trup” (Arhanghel spre vatră).

Tudor Arghezi, deși nu este un pastelist, receptează natura ca pe o manifestare a divinului, cu ecouri firești în măreția muntelui, dar și în universul mărunt, „al boabei și al fărâmei”: „Din pietre sterpe și uscate/ Un fir de iarbă s-a ivit,/ Și vârful lui în infinit/ A cutezat străin să cate” (Chemarea); „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar și cu frunziș/ Țepos și aspru-n îndârjire vie” (Psalm).

Ion Barbu surprinde, în prima etapă a creației sale, aspecte glaciale ale naturii, peisaje minerale, geologice sau florale stilizate,  recurgând la simboluri obiective (copacul, banchizele, munții), dar și pasaje descriptive în etapa baladică și orientală, în care evoca o lume pitorească de inspirație balcanică sau autohtonă.

Temele și motivele specifice, recurente în poezia românească a naturii, deși prezente și în alte literaturi, devin argumente solide pentru definirea specificului nostru național, prin importanța lor și prin semnificațiile pe care le dezvăluie. Muntele sau dealul se regăsesc în toată poezia românească, de la pașoptiști până la poeții moderni, cu semnificația de aspirație către divinitate, către înălțimi, către sferele superioare. Uneori, aceeași simbolistică o poate avea copacul, dar cu sensuri care se deplasează către vitalitate și putere de rezistență, către legăturile indestructibile cu pământul, cu destinul, cu viața (bradul, salcâmul, teiul, stejarul, castanul, gorunul etc.). Pădurea, loc al vieții eterne, ocrotitoare a îndrăgostiților ca în poezia romantică, spațiu luxuriant al eternei fericiri, al copilăriei și al visului, poate fi și unul dintre semnele permanenței naturii în contrast cu efemeritatea omului sau poate însoți omul ce-și plânge jalea și revolta, ca în poezia lui Goga.

Dintre momentele zilei, cel mai des invocate sunt dimineața devreme și seara, surprinse în acea lupta dintre întuneric și lumina, dintre accesul la cunoașterea absolută și rătăcirea sensurilor în ambiguitatea poeziei moderne. Tot astfel, referitor la anotimpuri, se constată o predilecție pentru toamna în diferitele ei ipostaze, de la moartea vegetației la cerul de plumb bacovian și ploile monotone, obsedante, dar și la rodnicia și lumina din poezia lui Arghezi și Ion Pillat.

De-a lungul diferitelor epoci si curente literare, fiecare poet și-a creat/își creează lumea operei, pornind de la observarea atentă a realității pe care o transfigurează artistic, trecând-o prin propria imaginație, sensibilitate și fantezie creatoare. De aici multitudinea de aspecte ale naturii, surprinse în variate forme și imagini, într-un univers terestru sau celest, în diverse momente ale zilei și în anotimpuri diferite, asociindu-se cu alte teme ca iubirea, satul, copilăria, familia, istoria, timpul, moartea.

Sighetu Marmației,                                                                                   George  PETROVAI

15 iulie 2025

by

Referinţă Bibliografică

George PETROVAI: Tema naturii în lirica românească (II)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 septembrie 2025