Academician. dr. Chistian W. SCHENK

Volumul lui Vasile Dan Marchiș, Mijloc de apărare, se prezintă ca un text de frontieră între literatură și document autobiografic. Autorul, cunoscut pentru implicarea sa culturală și pentru scrierile de atitudine, propune aici un amestec de jurnal, confesiune, pamflet și pledoarie personală. Însuși titlul trădează natura cărții: nu este un „atac”, nu este o „declarație de principii”, ci o încercare de legitimare și de apărare într-un context în care literatura și viața publică se amestecă inevitabil. Lectura textului evidențiază o structură fragmentară, compusă din reflecții disparate, evocări, fragmente polemice și răbufniri confesive. Marchiș nu construiește un edificiu teoretic, ci ridică ziduri de apărare în jurul propriei experiențe. Din această cauză, cartea poartă amprenta urgenței și a reactivității. Ea este scrisă „împotriva” cuiva sau a ceva, nu „pentru” un ideal artistic, iar această orientare defensivă îi conferă pe de o parte autenticitate, dar pe de altă parte o vulnerabilitate structurală. Tonul este adesea polemic, uneori chiar pamfletar, cu accente de denunț și cu trimiteri la „dușmani” sau la adversari simbolici din viața culturală. Această retorică de confruntare reduce adesea subtilitatea ideatică, făcând ca textul să oscileze între un jurnal intim și o declarație publică de război. În plan tematic, Mijloc de apărare atinge câteva subiecte fundamentale: rolul scriitorului într-o societate marcată de compromisuri, fragilitatea prieteniilor literare, ambiguitatea morală a tranziției post-comuniste. Marchiș vorbește despre fidelitate și trădare, despre solidarități fragile și despre tentația puterii în mediul cultural. Aceste teme au, fără îndoială, valoare universală și se regăsesc în literatura confesivă românească de după 1989. Scriitori precum Gabriel Liiceanu (Apel către lichele), Mircea Dinescu sau Dorin Tudoran au pus și ei problema responsabilității morale a intelectualului. Diferența este că, în cazul lui Marchiș, accentul nu cade pe analiza rece, ci pe confesiunea personală, cu accente dramatice și subiective.

Stilistic, Marchiș se mișcă între două registre: pe de o parte, un ton confesiv, direct, de jurnal; pe de altă parte, o retorică moralizatoare și polemică. Aceste registre nu sunt întotdeauna echilibrate, ceea ce produce uneori disonanțe. Cititorul simte trecerea bruscă de la intimitate la diatribă, de la observația calmă la atacul vehement. Această oscilare dă volumului o energie specială, dar îi răpește coerența. În loc să se construiască o argumentație solidă, cu fir logic, textul devine un șir de reacții. Literatura confesivă, atunci când nu se sprijină pe o arhitectură narativă clară, riscă să se fragmenteze, să devină o colecție de „mărturii de moment”.

Cartea trebuie înțeleasă în contextul mai larg al literaturii române de după 1989, o perioadă în care scriitorii au simțit nevoia să-și justifice pozițiile, să-și recupereze biografiile și să-și clarifice raportul cu istoria recentă. „Cartea de apărare” este un gen aproape inevitabil într-o cultură care a trăit patru decenii de cenzură și de compromis. În acest sens, Marchiș nu este singur. Literatura confesivă de după căderea comunismului abundă în „jurnale de luptă”, în memorii polemice, în texte de justificare sau de acuzare. Ceea ce îl diferențiază pe Marchiș este intensitatea cu care personalizează totul: prietenia și trădarea nu sunt categorii abstracte, ci experiențe concrete, trăite și povestite cu patos. Ca document personal, Mijloc de apărare are o valoare indiscutabilă: oferă o fereastră spre mecanismele de funcționare ale mediului cultural și spre psihologia unui scriitor prins între loialitate și conflict. În același timp, ca operă literară, cartea are limite: îi lipsește unitatea narativă, echilibrul critic și deschiderea către o analiză mai largă. Prin urmare, valoarea ei este mai degrabă documentară și psihologică decât estetică. Este o mărturie sinceră, uneori crudă, dar mai puțin o operă literară în sensul clasic. Mijloc de apărare de Vasile Dan Marchiș se citește ca un jurnal al frământărilor și conflictelor unui scriitor care refuză să tacă. Este o carte care spune mult despre vulnerabilitatea intelectualului român post-1989, despre tentația autojustificării și despre nevoia de a lăsa mărturie. Din punct de vedere critic, îi putem reproșa lipsa de coerență și retorica defensivă excesivă. Dar tocmai aceste trăsături îi conferă autenticitate și o transformă într-un document al unei epoci tulburi.

Despre traducerea în franceză a volumului „Mijloc de apărare”

de Vasile Dan Marchiș

Traducerea poeziei nu este niciodată un simplu exercițiu de transpunere lingvistică. În cazul volumului Mijloc de apărare de Vasile Dan Marchiș, această dificultate devine cu atât mai evidentă cu cât autorul cultivă o poezie „înțepătoare”, în care dialectul popular, oralitatea și metafora vegetală se întâlnesc într-un mod singular. Daniela Sitar-Tăut, în versiunea franceză intitulată Moyen de défense, a ales calea clarității și a eleganței, dar nu întotdeauna aceea a fidelității brute față de „usturimea” textului original. Un prim exemplu grăitor este expresia recurentă „Tura Vura” din română, cu rezonanțe folclorice, ironice și copilărești, care marchează naivitatea ignorantului ce se avântă printre urzici. Traducerea franceză oferă „Patati et patata”, o formulă colocvială recognoscibilă pentru cititorul francofon, dar lipsită de savoarea rustică și de savoarea carpatină a originalului. Avem aici o domesticire ce sacrifică exotismul expresiv pentru accesibilitate. Un alt caz este interjecția „ioi, vai”, tradusă în franceză prin „aie, oh”. Se păstrează ideea durerii, dar se pierde melodia arhaică și accentul regional. Cititorul francez aude un suspin comun, acolo unde cititorul român percepe o întreagă tradiție orală condensată într-un strigăt. Există însă merite incontestabile ale traducerii. Daniela Sitar-Tăut a reușit să confere poeziilor o coerență stilistică și o fluență care fac lectura agreabilă pentru publicul francez. Pasajele descriptive, metaforele vegetale și pasajele reflexive sunt redate cu acuratețe, fără alunecări în kitsch sau neologisme gratuite. Se simte o grijă de a evita barocul inutil și de a menține echilibrul textului. Dar tocmai aici intervine punctul critic: Marchiș nu este un poet al echilibrului, ci al rupturilor și paradoxurilor. Poezia lui trăiește din contraste: sacru și banal, muza ironică și inspirația divină, urzica și trandafirul, rugăciunea și sarcasmul. În traducerea franceză, aceste contraste sunt adesea atenuate. Ironia devine subtilă, dar nu mai are tăișul aspru din română; limbajul popular se dizolvă într-o colocvialitate plată; iar „usturimea” urzicii se transformă într-un simbol estetic, nu într-un instrument incomod. Concluzia se impune de la sine: traducerea franceză este literar onorabilă, elegantă și potrivită pentru a introduce publicul francofon în universul lui Vasile Dan Marchiș. Totuși, ea nu reproduce pe deplin vocea originală, ci o îmblânzește, o adaptează și o domesticește. Poetul devine astfel mai accesibil, dar și mai puțin provocator. În loc de „scrisul-urzică”, care ar trebui să usture, cititorul primește o urzică presată între file, admirabilă ca formă, dar lipsită de seva ei vie.