Mihail Sadoveanu – măreţul scriitor român,

la cei 145 de ani de la naştere

                                                              „Sus, pe Toaca Ceahlăului, te integrezi peisajului

                                               şi te armonizezi în toate; îţi cântă fiinţa de puterea acestui

                                               pământ şi simţi că te adaugi neamului tău.”

                                                                                                                                             Mihail Sadoveanu

Pe răbojul timpului nestatornic, la 5 noiembrie 2025, în spiritul străvechii tradiţii româneşti, se marchează borna luminoasă a aniversării celor 145 de ani ce se împlinesc de la naşterea lui Mihail Sadoveanu, căruia istoriografia românească îi atribuie meritele de a fi fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om politic român; toate acestea întregind uriaşa personalitate a celui considerat unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români ai primei jumătăţi a secolului al XX – lea, bogata sa carieră  scriitoricească înttinzându-se peste mai mult de jumătate de veac.

Cunoscându-i îndeaproape activitatea şi valoroasa operă scriitoricească, n-a fost deloc de mirare insolita denumire a poetului, scriitorului şi jurnalistului,, aflat în avangarda reportajului literar, Geo Bogza, pe care acesta i-a atribuit-o lui Mihail Sadoveanu, aceea  de: „Ceahlăul prozei româneşti” şi asta nu numai pe motivul impozantei staturi trupeşti a scriitorului, ci, mai cu seamă, pe motivul indubitabil al celor peste o sută de volume publicate sub semnătura lui.

De-a lungul timpului istoric, pe măsura întinderii necontenite a operei sadoveniene şi alte importante „voci critice” ale branşei literare şi-au făcut cunoscute în presa vremii lor opiniile obiective şi insurmontabile, reieşite dintr-o atentă aplecare peste conţinutul scrierilor lui Mihail Sadoveanu, dintre care, pentru susţinere, fără a le epuiza în enumerare, mă voi rezuma doar la câteva dintre acestea:

„Meritul cel mare al nuvelelor şi schiţelor d-lui Sadoveanu ne pare a fi alegerea momentului psihologic în care culminează mai toate. Este pururea un eveniment sufletesc hotărâtor, care formează obiectul povestirii şi în jurul căruia se grupează şi se cumpănesc celelalte amănunte, fie că evenimentul este o criză violentă, fie că este amintirea mai temperată a unei tulburări, fie că este stabilirea unei liniştiri finale” (Titu Maiorescu),

 „Mihail Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe aceea a moldovenilor săi, şi, în această privinţă, numele lui poate fi alăturat de acel al marelui înaintaş, Ion Creangă. Spre deosebire de Creangă şi, mai cu seamă, în epoca lui mai nouă, ceea ce îl preocupă, din punct de vedere lingvistic, nu este redarea realistică a vorbirii curente, ci stilizarea ei, înălţarea ei artistică la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor” (Tudor Vianu),

 „Senzaţia vizuală fiind la baza temperamentului său artistic, era şi natural ca scriitorul (M.Sadoveanu n.n.) să procedeze prin descripţie: nu este, în adevăr, colţ al Moldovei de Sus care să nu fie înmărmurit într-o pagină a operei sale. Descripţia nu-i însă pur picturală, ci-i şi umanizată: ea este deci esenţial lirică…”  (Eugen Lovinescu),

„Povestitor înnăscut, cum atestă cele peste o sută de titluri, de generoasă nobleţe, cu care a încântat sufletul românesc, generaţii după generaţii, de-a lungul a peste o jumătate de veac de creaţie literară, Mihail Sadoveanu este, în acelaşi timp, şi cel mai desăvârşit poet al prozei noastre din toate timpurile” (Perpessicius),

„Sadoveanu este în primul rând un povestitor, în tradiţia unor iluştri înaintaşi, Ion Neculce şi Ion Creangă, remarcându-se printr-o extraordinară capacitate de a se contopi cu lumea evocată, astfel încât un singur narator, autorul însuşi, în postura unui adevărat rapsod, povesteşte viaţa de azi sau din trecut participând activ la cele povestite şi implicând cititorul-ascultător la o asemenea participare afectiv-subiectivă ce nu permite detaşarea obiectivă, ci îndeamnă adesea la o reflecţie meditativă asupra condiţiei umane.” (Garabet Ibrăileanu),

„La altitudinile de la care ajunge să privească geografiile mitice, Sadoveanu ştiutorul capătă puterea de a domina şi struni şi timpul, şi de a vedea cum izvorăsc, din illo tempore, şuvoaiele timpului mic a cărui încărcătură evenimenţială nu mai contrazice rânduielile timpului cosmic, ci se încadrează în nişte încifrate relaţii cauzale şi finale. De aceea autorul pare a veni ca martor din străfunduri de istorie pe de o parte, iar pe de alta se poate întoarce înapoi pe firul timpului spre obârşii, făcând, printr-un proces adânc şi misterios de cunoaştere, timpul repetabil şi reversibil” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga),

„E greu de precizat la Sadoveanu unde sfârșește narațiunea și de unde începe descripția, între o modalitate de comunicare și cealaltă fiind un echilibru desăvârșit. Pe cât de mare povestitor, pe atât de vibrant poet al naturii, incomparabilul artist privește lumea magistrală a clasicilor, când cu prospețimea de senzații a romanticilor, se ridică de la emoția clipei la percepția infinitului…”  (Constantin Ciopraga),

„S-a spus adesea despre Sadoveanu că este un mare povestitor: ceea ce povesteşte el sunt o mie şi una de nopţi ale românilor […]. Povestirea sadoveniană opreşte timpul, creând in jurul omului – povestitor sau ascultător – un spaţiu magic care-l protejeză.” (Nicolae Manolescu).

La toate aprecierile critice de mai sus s-ar mai putea adăuga încă multe altele, aparţinătoare unor „voci sonore” ale literaturii române, precum: Nicolae Iorga, Tudor Arghezi,  Şt.O.Iosif, George Topîrceanu, Păstorel Teodoreanu,  Lucian Blaga, Demostene Botez, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu ş.m.a., colegi de redacţii, de drumeţii, de vânătoare şi pescuit, de mese cu rafinate gusturi gastronomice şi oenologice…, care îi întregesc, deopotrivă, portretul  scriitorului Mihail Sadoveanu şi însemnătatea operei sale.     Însă, aşa cum se şi cuvine, de altfel, pentru a putea încheia şirul aprecierilor, a venit momentul să cităm şi „verdictul critic” final asupra operei sadoveniene, cel pronunţat de către prestigiosul istoric şi critic literar, George Călinescu, considerat, fără tăgadă, adevărat „părinte al criticii literare româneşti”. Pentru a-l afla nu ne rămâne decât să-i răsfoim cu interes monumentalul Opus Magnum , cum mai este denumită „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, în care scriitorul Mihail Sadoveanu este aşezat în vastul capitol „TENDINŢA NAŢIONALĂ. Momentul 1901. Noul mesianism. Analiza fondului etnic”, după  Nicolae Iorga, în care mai sunt cuprinşi scriitorii :Şt. O. Iosif, Octavian Goga, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu ş.a.; analiza crittică a operei sadoveniene (de până la 1941), cuprinzând un număr impresionant de 16 pagini, format mare (545 – 561).

Urmându-şi tipicul, în prologul analizei literare a operei sadoveniene. George Călinescu strecoară mai întâi două-trei fraze lapidare cu caracter biografic, privind data şi locul naşterii , instruirea şcolară şi  linia  continuată a vieţii lui Mihail Sadoveanu, după care intră dezinvolt în conţinutul primului volum  de nuvele, apărut în 1902, deliberând:  „Chiar de la întâiul volum, Povestiri, M. Sadoveanu îşi definea temele sale fundamentale, de la care n´avea cum să se mai abată, cu o artă de la început matură.”

Au urmat analizei, pe rând:  Dureri înăbuşite, volum „care stabileşte prin titlu intenţia patimilor, fie prin înrâurirea directă a lui Zola, fie prin mijlocirea lui Vlahuţă”, apoi, Crăşma lui Moş-Petcu, în care „prozatorul foloseşte în desfăşurarea dramei o limbă mai magistrală”, cu exemplificările de rigoare ale textului.

Legat de nuvelele sadoveniene de început, G. Călinescu va sublinia:  „Multă vreme nuvelistica lui M.Sadoveanu se va desfăşura pe aceleaşi teme, din ce în ce mai desăvârşitâ, nu însă fără oarecare monotonie pentru cine o străbate în întregime. Cu toată originalitatea artistică scriitorul nu este un izolat, ci continuă cu note proprii, nuvelistica vremii.(…) Noua proză a lui Sadoveanu e într´un cuvânt înalt umoristică, adică serioasă în temeiul ei conceptual, jovială în rafinamentul cu care indivizii îşi destăinuie slăbiciunea pentru roadele terestre, o cântare a noului Canaan.”

Trecând la romanele istorice şi de aventuri ale lui Sadoveanu, ilustrul critic se opreşte la Şoimii, primul dintre ele, apoi la Neamul Şoimăreştilor, „ceva mai consistent din punct de vedere epic”, în care autorul narează isprăvile răzeşului Tudor Şoimaru pentru urcarea lui Ştefan Tomşa  pe tronul Moldovei, pentru salvarea Magdei, fiica boierului Stroe Orheianu,, din mâinile cazacilor, de care se îndrăgosteşte fără şansă, iar în final se dedică lupteii pentru  păstrarea pământurilor obştei Şoimăreştilor, date de Tomşa, prin uciderea hapsânului boier Stroe, îngăduind  numai fuga Magdei.

La romanul istoric Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, G. Călinescu  „vede un novel artistic superior, iar însuşirile proprii ale scriitorului sunt la maturitatea lor.(…) Limbajul tuturor eroilor e, ca în genere, în ultima producţie sadoveniană, compus, ceremonios, de un humor atent.”

După ce ia în „vizorul critic” următoarele romane: Nunta domniţei Ruxanda şi Nopţile de Sânzâiene, George Călinescu se opreşte asupra romanului Baltagul, pe care îl socoteşte : „prin repeziciune şi desăvârşit echilibru al expresiei, una dintre cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu.(…) O adevărată nuvelă poliţienească, în stil ţărănesc, desigur, cu o artă remarcabilă. Vitoria Lipan pune spirit de vendetta şi aplicaţie de detectiv în căutarea bărbatului dispărut. Prin urmare Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi când dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării. Cazul lui Hamlet feminin îl mai avem în literatura română: e Năpasta lui Caragiale.

Au urmat la rând ultimile scrieri analizate: Venea o moară pe Siret (tradus în mai multe limbi), Locul unde nu s´a întâmplat nimic (cu intuiţie de enigmă), Demonul tinereţii (narat cu mare suavitate), Haia Sanis (un roman patetic), Cazul Eugeniţei Costea (care arată un mare artist), Faceri de bine şi Oameni din lună (cu eroi balzacieni); fiecare în parte  cu „nuanţarea” critică respectvă.

Însă nu s-ar fi putut ca în finalul însemnatei şi cuprinzătaoarei  sale analize critice, efectuată cu recunoscuta-i meticulozitate probată asupra operei sadoveniene,  prestigiosul critic George Călinescu să nu-şi evidenţieze şi o cuvenită sinteză a acesteia. Iat-o:

„Luat în totalitate, Mihail Sadoveanu este un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enormă, asemănător lui Creangă şi lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât cel de al doilea, deşi fără echilibrul artistic al lui Caragiale. Prin gura sa vorbeşte un singur om, simbolizând o societate arhaică, dar, spre deosebire de Eminescu, societatea acesta este analizată în toate instituţiile ei; opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv, ireal: dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală, război şi asceză, totul e reprezentat. Cu o inteligenţă de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându-se la o idee generală. Dacă Sadoveanu n-a creat oameni, a creat însă un popor de o barbarie absolută, pus într-un decor sublim şi aspru, măreţ, fabulos, dotat cu instituţii geto-scitice, formulate pe cale imaginativă. Ca şi la Chateaubriand, Sadoveanu crează întâi un Univers pentru a-şi aşeza făpturile sale, care nu sunt însă mişcate ca la romanticul francez de melancolii stilizate, ci de porniri instinctive, tăcute şi rituale,”

Iar ca toate să fie „cu punct şi virgulă” în ceea ce-l priveşte pe Mihail Sadoveanu, George Călinescu, cu o aceeaşi fină obsevaţie îi zugrăveşte şi portretul scriitorului: „Omul însuşi personifică în chipul cel mai grăitor opera: voinic, trup mare, cap voluminos, gesturi cumpănite de oier, vorbire îmbelşugată, dar prudentă şi monologică, ocolind disputa; însă lăsarea în jos a gurii, zâmbetul împietrit al feţii, aduc pe faţă o nepăsare ferină; ochii, nelămuriţi, reci, venind de departe şi trecând peste prezent, sunt ai unei rase necunoscute”

Să recunoaştem, dară: nici chiar celebrul pictor Corneliu Baba, cel care i-a făcut portretul lui Sadoveanu, aflat astăzi      Portretul lui M.Sadoveanu la Muzeul Literaturii Române, nu i-ar fi remarcat, atât de bine precizate,  trăsăturile scriitorului.

Dar,  pentru a înţelege mai bine şi mai limpede uriaşa personalitate a lui Mihail Sadoveanu se cuvine, din acelaşi respect statornic faţă de cititori, să întreprindem şi un  „excurs biografic”  exhaustiv în viaţa şi opera scriitorului, avînd la îndemână , atât propriile sale destăinuiri, cât şi cele ale numeroşilor săi biografi şi exegeţi.

Potrivit acestora, Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie  1880, în Vatra, o suburbie sărăcăcioasă a oraşului Paşcani, ca fruct al relaţiei extraconjugale dintre avocatul Alexandru Sadoveanu, tatăl său, originar de prin partea Olteniei şi Profira Ursachi, mama sa, fiică de răzeşi din satul Verşeni, aflat în comuna Mirosloveşti din lunca Moldovei. Părinţii ne căsătorindu-se, noul născut s-a numit la început. Mihail Ursachi şi abia în 1891, tatăl recunoscându-şi paternitatea, s-a numit de atunci Mihaill Sadoveanu. Cu o copilărie marcată de incerta situaţie familială, la vârsta învăţăturii, în 1887, urmează şcoala primară din Paşcani, acolo unde învăţătorul Busuioc îi va îndruma primii „paşi spre scris”, destăinuiţi mai târziu în evocatoarea culegere de povestiri „Domnu Trandafir”, ajunsă prin anii ´50 şi în cărţile de citire  şcolare.

Oricum, Domnu Trandafir, învăţătorul elevului Sadoveanu, ne era nouă, micilor învăţăcei de pe atunci cu mult mai drag decât învăţătorul lui Ion Creangă, „mai tânărul  Vasile a Ilioaiei, care obişnuia să-şi pună elevii pe Calul bălan şi să-i biciuiască corporal cu Sfântul Nicolae”, cum este el prezentat în Amintiri din copilărie.

Iată şi un fragment edificator din Domnu Trandafir: „Când explica, ascultam cu toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întâia. Mai cu seamă explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmăream înfiorat, auzeam parcă freamătul luptelor şi, acasă, îi visam o noapte întreagă.”

Este perioada când micul Mihail obişnuieşte, potrivit biografilor săi: „să exploreze natura de prin împrejmuirile natale, să meargă la pescuit pe malul Siretului sau la vânătoare prin pădurile de pe dealurile păşcănene, iar  vacanţele de vară obişnuia să le petreacă la Verşeni, la rudele mamei, fiind interesat să cunoască viaţa ţărănească de acolo”, Urmându-şi drumul învăţăturii, face cursurile Gimnaziului „Alecu Donici” de la Fălticeni, unde-i are colegi pe Eugen Lovinescu şi Ion Dragoslav, viitorii scriitori. Aici, neglijând şcoala şi „hoinărind prin zăvoaiele Şomuzului şi a Nadei Florilor”, va repeta un an şcolar, dar, după pierderea mamei sale, din 1895, recuperează şi „termină gimnaziul în fruntea promoţiei”. În continuare urmează cursurile Liceului Naţional de la Iaşi, unde, în 1897, debutează în revista bucureşteană Dracu cu schiţa Domnişoara T din Fălticeni, pe care o semnează cu Mihai din Paşcani. După debut, în 1898, „începe să colaboreze cu foaia Viaţa nouă a lui Ovid Densuşianu, semnând uneori şi cu pseudonimul M S Cobuz.” Refuzând agenda simbolistă a revistei lui Densuşianu, M.Sadoveanu va colabora cu revistele Opinia şi Pagini literare, ba, mai mult, „va fonda şi tipări manuall un jurnal”, cunoscut sub denumirea de  Aurora.

După absolvirea Naţionalului  ieşean, în 1900, M. Sadoveanu pleacă să studieze Dreptul  la Bucureşti, „dar renunţă în scurt timp pentru a se dedica literaturii”. Este perioada în care, „frecventând societatea boemă a capitalei, abandonează poezia şi scrie numai proză realistă”. În 1901 se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu şi se stabileşte la Fălticeni, „propundu-şi să trăiască numai din scris”. Şi o face cu insistenţă, publicând în 1902, primele sale nuvele , cum şi parte din viitorul roman Fraţii Potcoavă în revista  Pagini alese , pe care le semnează cu pseudonimul M.S.Cobuz.

În 1903, primind chemarea la armată, este incorporat la o unitate militară din Tg. Ocna, care-l va inspira să scrie Amintirile căpitanului Gheorghiţă. Mai târziu, această primă perioadă a devenirii sale ca scriitor va fi evocată în Ani de ucenicie (1944).

După „lăsarea la vatră” revine la Fălticeni, instandu-se într-o casă care a aparţinut lui Ion Creangă, iar mai apoi, mărindu-i-se familia, s-a mutat într-o casă nouă, „aflată în vecinătatea Grădinii liniştii” Potrivit biografului scriitor, Alex. Mitru, aflăm că: „Mihail Sadoveanu a avut 11 copii, 3 fete, dintre care Profira Sadoveanu a devenit poetă şi romancieră, şi 8 bîieţi, dintre care Paul-Mitru, căzut timpuriu pe Fronul de Vest, în 1944, a scris romanul Ca floarea câmpului, apărut postum”.

La invitaţia poetului Şt.O Iosif, M.Sadoveanu colaborează intens la revista Semănătorul, condusă pe atunci de N.Iorga, iar după 1906 „s-a alăturat grupului de scriitori de la revista ieşeană Viaţa Românescă, condusă de Garabet Ibrăileanu; cele două reviste având o mare influenţă asupra operei sadoveniene”. De altfel, anul 1904 avea să-i fie anul în care M-Sadoveanu a debutat efectiv, „publicând patru volume: Şoimii, Povestiri, Dureri înăbuşite şi Crâşma lui moş Petcu, cu tematică istorică”. Drept urmare, N.Iorga a numit anul 1904, „anul Sadoveanu”, iar Titu Maiorescu, lider al Junimii, i-a recenzat pozitiv volumul Povestiri, „propunându-l la Premiile Academiei”. Tot Maiorescu, în 1906, va remarca opera sadoveniană, „ca fiind una realistă”. În 1906, având o funcţie în Ministerul Educaţiei,  „va fi chemat la o a doua incorporare, în Forţele Terestre, fiind înaintat la gradul de sublocotenent, după un marş obositor”. Revine apoi la Fălticeni, „la locul său de muncă – masa de scris – , dar anul 1907, cel al răscoalei ţărăneşti, îl surprinde ca inspector al cercurilor culturale săteşti”.

Recunoscut ca scriitor profesionist, în 1908 se alătură Societăţii Scriitorilor din România, iar la 2 septembrie 1909, „devine şi preşedintele acesteia”, calitate în care, împreună cu Emil Gârleanu, Şt.O.Iosif şi D.Anghel, „pune bazele revistei Cumpăna, care va combate electismul lui Densuşianu şi şcoala junimistă”.

Atras tot mai mult de revista ieşeană Viaţa Românească, în 1910, Mihail Sadoveanu este numit directorul Teatrului Naţional de la Iaşi, „poziţie pe care o va deţine până în 1919”. E perioada fertilă în care publică mai multe volume, între care şi Neamul Şoimăreştilor. Se împreteneşte cu poetul şi unoristul George Topîrceanu şi împreună vor face mai multe drumeţii culturale, dar şi partide de vânătoare şi pescuit. În 1913 este rechemat sub arme la cel de al Doilea Război Balcanic, în calitate de combatant, primind la sfârşitul acestuia gradul de locotenent.

Anii Primului Război Mondial în care a intrat şi România, îl găsesc pe Sadoveanu refugiat la Iaşi, unde va edita, împreună cu N.Iorga, ziarul România , informându-şi cititorii „cu situaţia la zi a frontului”, Apoi, după eliberarea lui G.Topîrceanu din lagărul bulgăresc, împreunăi şi cu Tudor Arghezi, M.Sadoveanu fondează revista Însemnări ieşene, a cărei apariţie va fi de scurtă durată  „din motivele modestelor noastre mijloace”.

Venise vremea ca Mihail Sadoveanu, împreună cu toată familia  sa, să se instaleze definitiv la Iaşi. Pentru asta, a cumpărat fosta casă de pe colina Copoului care a aparţinut lui Mihail Kogălniceanu, promotorul Unirii Principatelor, cunoscută sub denumirea Casa cu turn.  După renovare şi redecorare, turnul i-a devenit bârlogul său de scris, iar casa a devenit gazdă primitoare pentru compozitorul George Enescu şi dirijorul Sergiu Celibidache, căt şi pentru scriitorii: G.Topîrceanu, Gala Galaction, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Otilia Cazimir şi alţi amatori de… partide de şah, de vânătoare şi pescuit.

În 1921, M. Sadoveanu devine membru corespondent al Academiei, iar peste doi ani, în 1923, „în urma discursului de recepţie despre folclorul românesc şi, în special, despre poezia populară”, va primi şi calitatea de membru titular al Academiei Române,

Urmează o perioadă scriitoricească fertilă (1926 – 1930) , evidenţiată prin editarea romanelor Venea o moară pe Siret, Hanu Ancuţei, Zodia Cancerului şi Baltagul; despre ultimul spunându-se că ar fi fost încheiat  „în numai 15 zile de scris în Turn”.

Aceasta se împleteşte şi cu intrarea lui Sadoveanu în viaţa politică, întâi la Partidul Agrar, condus de Octavian Goga, câştigând un mandat de deputat (1927) şi unul de senator din partea jud. Iaşi (1931), iar în perioada cabinetului ţărănist, condus de N.Iorga, va fi ales preşedinte al Senatului României, ca urmare a recunoscutului său statut de „ personalitate culturală”(1931). Tot de pe atunci M.Sadoveanu a fost cuprins şi în Masoneria română, devenind Venerabilul Lojii masonice „Dimitrie Cantemir” de la Iaşi (1927-30), ca în 1935 să ajungă Mare Maestru al Franc-Masoneriei Române Unite.

Retras din viaţa politică „după o dispută scandaloasă cu presa extremistă de dreapta”, în 1937, „sub semnul solidarităţii şi de apreciere a muncii sale”, Universitatea ieşeană îi acordă lui Mihail Sadoveanu onorantul titlu de doctor honoris causa (DHC).

La începutul lui 1940, „venind în sprijinul Regelui Carol al II-lea”, devine membru activ la Frontului Renaşterii Naţionale, „care încerca să blocheze Garda de Fier legionară”, dar, sub regimul mareşalului Ion Antonescu, „scriitorul devine apolitic şi îşi vede de scrisul său”. Ca urmare, în 1942, aflat la casa sa de vânătoare Oaşa, de pe Valea Frumoasei, „unde a ridicat şi o bisericuţă”, M.Sadoveanu scrie şi publică, după  Ucenicia lui Ionuţ (1935) şi Izvorul Alb (1938), cel de al treilea volum, Oamenii Măriei Sale, al romanului Fraţii Jderi, ce evocă epoca domniei lui Ştefan cel Mare de până la 1475, „ considerat a fi o adevărată epopee clasică, homerică”.

La 60 de ani şi la un an după sfârşitul soţiei sale, „Catrinuţa, cu care a avut cei 11 copii”, M.Sadoveanu se recăsătoreşte cu Valeria Mitru, „o tinerică jurnalistă, cu 27 de ani mai mică, cunoscută din vremea când aceasta i-a fost secretară la ziarul Adevărul”. În ciuda diferenţei de vârstă, „Valeria Mitru i-a fost alături ultimii 21 de ani ai vieţii marelui scriitor”.  Îndrăgostit peste poate, acesta i-a dedicat şi o plachetă de poezii imtitulată: DAIM – Domniţei alese a inimii mele, publicată postum.

„Întoarcerea armelor” din 23 august 1944 şi moartea fiului său, Paul-Mihu, „din 22 sept. 1944, pe frontul din Transilvania, l-a împiedicat pe scriitor să mai scrie şi cel de al 4-lea volum al Fraţilor Jderi”, aşa cum va mărturisi mai târziu fiica sa, Profira.

În noul regim politic al României, eliberate de fascism, M.Sadoveanu trece de la realism-ul scrisului său la doctrina realismului socialist, pe care o va promova în 1946, ca editor al revistei literare Veac Nou, „împreună cu Ion. Pas, G. Galaction şi N.D. Cocea”.

Ocupând funcţii importante în ARLUS, „va călători în Uniunea Sovietică, fiind invitat de Academia Rusiei la cea de a 220-a aniversare”. În cadrul ARLUS va ţine un discurs cu titlul Lumina vine de la Răsărit, pe placul noilor autorităţi. Candidat al BPD, la alegerile (măsluite) din 1946, M.Sadoveanu „devine preşedinte al Parlamentului”. Se mută la Ciorogârla, în fosta vilă a lui Pamfil Şeicaru şi devine: „Contele de Ciorogârla”.

În 1948, după abdicarea (silită) a Regelui Mihai, M.Sadoveanu devine membru al Partidului Muncitoresc Român, aflat la putere, situaţie în care îşi păstraeză titlul de academician şi după „epurarea din Academie” şi va fi propulsat în Marea Adunare Naţională. De asemenea, opera sa cunoaşte o constantă reeditare şi mare parte din ea face parte din programa şcolară, ba mai mult, este tradusă şi în diferte limbi. Apariţia romanului Mitrea Cocor, în 1949, în chiar perioada de început a „colectivizării”, despre care nu se ştie nici până în prezent dacă romanul respectiv „ar fi fost scris cu adevărat de Sadoveanu sau doar îndreptat pe ici pe colo şi apoi semnat de el”, apreciată elogios de noul regim pentru „primul erou de tip nou, care întruchipează viitorul de tip socialist al ţării” (P. Georgescu), i-a adus maestrului Sadoveanu Premiul de Stat pentru proză, precum şi  preşedenţia Uniunii Scriitorilor, în care îl înlocuieşte pe Zaharia Stancu.

Legat de romanul „Mitrea Cocor”, în ani mai recenţi (2018), exegeta Tudora Teofana Patrichi, în eseul său intitulat „Cazul Sadoveanu”, urmare a unei excelente cercetări de hermeneutică literară, va afirma dezinvolt: „Mitrea Cocor – o carte care condamnă bolşevismul” (s.n.), idee exprimată de Sadoveanu prin gura boierului Cristea: „Păi nu-nţeleseşi tu, Ghiță, până astăzi, că primejdia a mai mare a noastră sunt bolșevicii?”  Şi câtă dreptate are exegeta în cele susţinute!

În 1950, Mihail Sadoveanu donează statului român Casa cu turn de la Iaşi, gest care dezminte categoric nedreapta sa etichetare de „avar”, strecurată uneori cu rea voinţă printre literaţi şi se mută la Bucureşti, încredinnu-i-se un loc în Prezidiul MAN, cum şi cea a reprezentării României în Consiliul Mondial al Păcii, „unde activează intens” şi drept urmare, în 1951, i se acordă Premiul Internaţional al Păcii.

La aniversarea sa de 75 de ani, în noiembrie 1955, „i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste”, pe considerentul de a fi „un important model cultural al vremii”.

Implicat în multiple activităţi culturale, dar şi în îndrăgitele sale drumeţii montane, în 1959, Mihail Sadoveanu suferă un infarct, care-i afectează vorbirea şi văzul”, necesitând „o atentă îngrijire din partea unei echipe, condusă de medicul N.Gh. Lupu”. Pentru întremarea sa, familia Sadoveanu se retrage la Vânători – Neamţ, în  casa fostului  mitropolit Visarion Puiu, aflată în apropierea Schitului Vovidenia şi a Mănăstirii Neamţ, „ce i-a fost atribuită pe viaţă” din 1949, „fiind viztat acolo de numeroşi prieteni”.

Mihail Sadoveanu se sfârşeşte din viaţă „la 19 octombrie 1961, ora 9 dimineaţa, în casa din Bucureşti”, fără să fi împlinit 81 de ani. A fost înmormântat, pe 21 octombrie, „cu onoruri naţionale” în Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, „între mormintelle poeţilor M.Eminescu şi George Coşbuc şi în apropierea mormântului lui I.L.Caragiale.”

Posteritatea lui Mihail Sadoveanu, de, iată, 64 de ani ai veşniciei sale, i-a fost  dinttotdeauna luminoasă, chiar dacă după ´89, în căutare de „senzaţional”, s-au mai ivit pe ici pe colo vreo câţiva…norişori bălmăjiţl, fără a-i aduce şi o …oarece întunecare.

Într-adevăr, posteritatea sadoveniană s-a bucurat şi se bucură şi acum, la cei 145 de ani de la naştere şi 64 de ani  de neuitare, de o perpetuă  şi însemnată adăugire  a unor noi şi preţioase carate de strălucire  aduse uriaşei sale personalităţi.. Pentru asta am în vedere muzeele şi casele memoriale Mihail Sadoveanu  de la Iaşi, Fălticeni,  Neamţ şi Casa de Cultură omonimă de la Paşcani, înfiinţată în 1960, încă în timpul vieţii marelui scriitor,  în faţa căreia tronează, din 2010, impozantul monument statuar al lui Mihail Sadoveanu.

Desigur, la acestea se mai pot adauga şi denumirile de străzi, şcoli gimnaziale şi licee, statui şi busturi realizate de sculptori celebri în diferite oraşe ale ţării şi la Chişinău. Mare parte a operei sadoveniene a fost cuprinsă în remarcabile ecranizări cinematografice, cum şi în emisiuni radiofonice sau televizate, larg apreciate de public.

În „fonoteca de aur” a  Radiodifuziunii române se păstrează intactă şi astăzi vocea caldă, domoală, catifelată şi inconfundabilă a lui Mihail Sadoveanu, surprinsă în timpul  numeroaselor sale recitări din poezia eminesciană, foarte mult îndrăgită de el. La maanifestările omagiale aduse Poetului în Copoul ieşean simţi o emoţie aparte să-l asculţi pe Sadoveanu recitând, ca nimeni altul, Ce te legeni codrule sau Sara pe deal…

În onoarea lui, la Iaşi, se organizează anual Festivalul Internaţionall de Şah „Mihail Sadoveanu”, iar  „Sărbătoarea liliacului” de la Casa cu Turn, înconjurată de liliac, a devenit o tradiţie ieşeană din 1980, când, după restaurare, aceasta a devenit Muzeul „Mihail Sadoveanu”, în al cărui turn de formă pătrată au fost scrise 38 dintre cele peste 100 de volume sadoveniene.  Aici, cât a fost posibil, a participat deseori şi Profira Sadoveanu, fiica lui scriitoare, care a împărtăşit auditoriului  „indedite amintiiri din viaţa familiei”. Şi tot aici, după sfârşitul din 28 iulie 1985 a Valeriei Sadoveanu, cea de a doua sa soţie, retrasă după moartea prozatorului la M-rea Văratec, peste ani, rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse în grădina muzeului, „într-o urnă funerară, ce face parte din ansamblul sculptural (piatră şi bronz) realizat de artistul  Dan Covătaru”.

La ceasul aniversar Sadoveanu -145 n-ar putea să lipsească nicidecum omagiul poetului Nicolae Labiş, adus prin poezia Sadoveniană, închinată maestrului său de la „Şcoala de literatură”, unde i-a fost cursant, din care extrag doar un eşantion: „E-n faţa mea, cu părul din flăcări de zăpadă, / cu ochii plini de pâcle şi plini de-nseninări; / o albă înflorire de vişini în livadă, / minunea licăririi unei zări.”  Adânc impresioant, maestrul i-a dăruit tânărului poet … „un ceas de aur Schauffhausen” (!).

Când e vorba de maestrul Mihail Sadoveanu, nici Academia Română nu lasă mai prejos „stacheta” omagierii, astfel că la „momentul Sadoveanu -140”, din 5 noiembrie 2020, printr-o atentă îngrijire , a editat primele 6 volume ale „operei sadoveniene” , primite cu multă satisfacţie de către bibliofili şi nu numai, rămaşi în aşteptarea celorlalte.

În încheiere subliniez, ca păşcănean prin naştere şi tiz întru prenume, că îi datorez maestrului Mihail Sadoveanu întreaga-mi existenţă octogenară, începând de la anii grădiniţei, când mă dedulceam cu „peripeţiile Lizucăi şi căţeluluii ei, Patrocle, prin Dumbrava minunată”, continuând în anii de şcoală cu Domnu Trandafir  şi Nicoară Potcoavă, apoi, prin neuitaţii anii liceeni, cu Neamul Şoimăreştilor, Fraţii Jderi şi mai ales cu Baltagul, mergând în tinereţe „pe culmile Stănişoarei„însoţind-o pe Vitoria Lipan”, pe la Nada florilor şi Hanu Ancuţei, pe la mănăstirile Agapia, Văratec şi Neamţ şi cam peste tot pe unde se zăreau  „paşii maestrului în drumeţiile şi partidele sale de vânătoare şi pescuit” şi, mai apoi, „ca trăitor de Iaşi” să-l aflu pe la Teatrul Naţional, pe la Viaţa Românească şi pe la Casa cu turn pătrat din dealul Copoului,  „provocându-l la o partidă de şah.”

O, Doamne, când trecut-a anii?  Privesc  uneori la Toaca Ceahlăului şi parcă-l văd întruchipat acolo sus pe maestrul  Mihail Sadoveanu în toată strălucirea măreţiei sale…

Mihai Caba                                                                                     

by

Referinţă Bibliografică

Mihai CABA: Mihail Sadoveanu – măreţul scriitor român, la cei 145 de ani de la naştere/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 noiembrie 2025