ARHIEPISCOPIA BUZĂULUI ȘI VRANCEI

PROTOIERIA PANCIU

PAROHIA BĂTINEȘTI II

PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU,

DUHOVNICUL NEOBOSIT

ȘI APOSTOLUL BUCUREȘTILOR

10.09.2025                                                                         Pc. Pr. Gheorghe Ifrim

 

 

Părintele Sofian Boghiu, duhovnicul neobosit și Apostolul Bucureștilor

 

Biografie

Părintele Sofian Boghiu a fost stareț al Mănăstirilor Antim și Plumbuita din București. El este una dintre cele mai iubite personalități ale monahismului românesc din secolul al XX-lea, fiind considerat parte a elitei spiritualității românești și trăitor exemplar al Evangheliei lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

Părintele Sofian s-a născut în Basarabia, la 7 noiembrie 1912, în comuna Cuconeștii Vechi din raionul Bălți. Îmbrățișează viața monahală de la vârsta de 14 ani, la Schitul Rughi din raionul Soroca, în anul 1926. Între anii 1928-1932 a urmat școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Dobrușa, iar în perioada 1932-1940 urmează cursurile Seminarului Monahal de la Cernica și este tuns în monahism la 25 septembrie 1937, când i se schimbă numele de botez Serghie cu numele de călugărie Sofian. La data de 6 august 1939 este hirotonit diacon în catedrala din orașul Bălți. După anexarea Basarabiei de către Rusia, obștea Mănăstirii Dobrușa s-a strămutat în România, odată cu retragerea trupelor românești, oprindu-se la Mănăstirea Căldărușani. Părintele Sofian, între anii 1940-1945, urmează cursurile Academiei de Arte Frumoase din București. Se înscrie și la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, iar ca să poată urma cele două facultăți este primit în obștea Mănăstirii Antim, unde exista un cămin studențesc.

La 15 aprilie 1945 este hirotonit preot pe seama Mănăstirii Antim. În cadrul mănăstirii a activat ca membru al organizației religioase Rugul Aprins, motiv pentru care a și pătimit în închisorile comuniste împreună cu alți slujitori și mărturisitori ai credinței.

În anul 1961, Părintele Sofian este eliberat din închisoare și angajat ca pictor în cadrul Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române și îmbisericit la Mănăstirea Plumbuita. Începând cu anul 1968, părintele este numit starețul Mănăstirii Antim, unde desfășoară o amplă și longevivă activitate pe tărâmul misionar și al artei picturale bisericești. De aici, din inima Capitalei se ridică sufletul său la ceruri în data de 14 septembrie 2002, de praznicul Sfintei Cruci, în vremea când se desfășura în biserica mănăstirii Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie[1].

Prin intermediul artei picturii pe care și-a desăvârșit-o prin studiu și practică, Părintele Sofian a împodobit cu pictura murală mai multe lăcașuri de cult, atât din țară cât și din străinătate: Schitul Darvari (1964 și 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf din Liban (1971), Mănăstirea „Radu Vodă” din București (1973), Catedrala Homs din Siria (1978), Biserica din Hama, Siria (1979).

Într-o vreme, pentru câțiva ani, Părintele Sofian a fost stareț la Mănăstirea Neamț. Dintre toate faptele enumerate supra, fără îndoială că cea mai importantă slujire a fost aceea de părinte duhovnicesc, așa cum îndeobște a și rămas în memoria credincioșilor care i-au trecut pe sub epitrahil. Această ascultare de duhovnic și-a îndeplinit-o cu multă dăruire până în anul 1998, când starea de sănătate s-a depreciat și a fost nevoit să întrerupă șirul spovedaniilor. După trecerea la Domnul, trupul său este înmormântat alături de fratele său, Ierodiaconul Lucian Boghiu, decedat mai înainte, în cimitirul Mănăstirii Căldărușani, mănăstirea sa de adopție după refugiul din Basarabia.

 

Portret de duhovnic

Părintele Sofian a viețuit în mijlocul Bucureștilor ca într-o pustie duhovnicească și a fost izvor de alinare, mângâiere și sprijin pentru mulțimile de pelerini care i-au călcat pragul chiliei pentru sfat și binecuvântare, până târziu în noapte, deseori.

Ca preot și duhovnic a crescut fii duhovnicești buni și foarte buni, a tămăduit, alinat și binecuvântat cu meșteșug de sfințenie numeroase suflete însetate după veșnicie. Ca protopsalt cunoscut pentru simțirea înaltă a trăirii cântărilor de strană a înmuiat multe inimi cu lacrimile căinței, a unit într-un cuget și a înălțat sufletele spre Dumnezeu, făcând din ctitoria Sfântului Ierarh și Mucenic Antim Ivireanul un altar viu, o vatră caldă în inima Capitalei.

Am putea adăuga la profilul său sufletesc blândețea rară care îi caracterizează modestia, calmul, îndelunga răbdare și cultura teologică acumulată[2].

Părintele Sofian a fost rugat, odată, să dea un sfat de viață celor ce trăiau în lume și le-a spus așa: Ce sfaturi să vă dau? Să nu osândiți pe nimeni, niciodată, chiar dacă îl veți vedea greșind. Îl puteți sfătui direct să nu facă respectiva abatere și să vă rugați pentru el. Să vă păziți în smerenie și să vă căiți de păcatele săvârșite cu voie sau fără de voie, până acum. Să cercetați textele cu rugăciunea lui Iisus. Când aveți nedumeriri rugați-vă în continuare și «rugăciunea te va învăța». Nu judeca, nu judeca pe nimeni, niciodată, nu judeca! Nu-ți dai tu seama cât de gravă este călcarea acestei porunci înaintea lui Dumnezeu, nu-ți poți da seama[3].

Bun cunoscător al sufletului omenesc, Părintele Sofian arată că, atunci când se simte frământat și apăsat sufletește, omul caută să-și împărtășească suferința unui apropiat și confident, în speranța dobândirii eliberării lăuntrice și a liniștii interioare: Ființa umană este astfel alcătuită încât simte nevoia de a-și exterioriza bucuria și necazurile, precum și toate cugetele ce o frământă[4].

Părintele Sofian este foarte cald, îmbrățișează pe oricine, nu refuză, nu respinge, nu elimină nimic. Îmbrățișează totul din perspectiva și în spațiul relației personale cu Dumnezeu și cu cei apropiați. Întâlnim la dânsul alese referiri la frumusețile naturii. Preotul pictor Sofian surprinde și descrie cu multă măiestrie frumusețile creației lui Dumnezeu și le transmite ucenicilor.

Mărturiile fiilor duhovnicești confirmă lucrarea consistentă împlinită de părintele în fiii săi duhovnicești prin evidenta și profunda schimbare lăuntrică, precum și prin recuperarea relației reale cu Dumnezeu. Aceste mărturii ne aduc aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, prin care descrie lucrarea părintelui duhovnicesc: Căci de ați avea mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (I Corinteni 4, 15).

Pentru a puncta capacitatea Duhovnicului Sofian de a rezuma în cuvinte puține, dar cuprinzătoare, credința creștină probată în viața bisericească și în propria experiență de viață, cităm un fragment despre har, care este un subiect teologic esențial, în jurul căruia există multă confuzie printre creștini. Afirmă Părintele Sofian: Lucrarea prin care Duhul Sfânt ne unește cu Hristos și lucrează în noi, împreună cu noi, la mântuirea noastră se numește har dumnezeiesc. Prin har ne mântuim sau ne unim cu Hristos sau ne îndumnezeim, ne facem dumnezei după har. Lucrarea aceasta numită har pornește din Ființa dumnezeiască și este comună tuturor Celor Trei Persoane dumnezeiești. De aceea, se mai numește și har al lui Dumnezeu sau mai ales har al lui Iisus Hristos, căci Mântuitorul trimite Duhul Sfânt peste noi. De aceea, prin harul care vine în noi, toate Cele Trei Persoane dumnezeiești Se sălășluiesc în noi. Dar, întrucât Duhul este Cel care leagă harul de noi, harul se numește cu deosebire harul Duhului Sfânt sau chiar duh, pentru că așa poate fi numit Cel care lucrează în locul lucrării Sale[5].

De-a lungul venerabilei sale vieți, fără îndoială că, acesta a fost lucrul tainic al inimii sale, adică să caute și să afle Fața Domnului Hristos pentru sine, ca mai apoi să-L poată arăta și celorlalți, să­i poată îndruma către Hristos.

Ochiul părintelui, ce poseda un fin simț artistic, a observat și a descris viul vieții, al lucrurilor și al oamenilor cu bucuriile și suferințele lor, precum a surprins desigur și lăuntrul oamenilor. Artistul și Duhovnicul Sofian a observat, a modelat sufletele oamenilor, i-a îndrumat și i-a ajutat să caute și să afle lăuntrul lor, acolo unde se află Chipul Domnului Hristos.

Mulțimi de oameni, fără număr, cu timp și fără timp îl căutau spre îndrumare. Nu refuza pe nimeni, se jertfea pe sine tuturor, fără excepții: înalților prelați și în egală măsură celor mai umile persoane. Câtă răstignire a propriei persoane!

Ne-a rămas în minte imaginea duhovnicului pe care ne-a descris-o un părinte grec în pustiul Hozeva: V-ați gândit vreodată la duhovnicul vostru care, atunci când va fi chemat la ceruri, se va înălța, atârnându-i de epitrahil sufletele tuturor acelora pe care i-a spovedit în viața sa și pentru care i se va cere socoteală[6]?

Dacă Părintele Cleopa 1-a numit pe Părintele Sofian apostol al Bucureștilor, ne întrebăm, a avut oare puterea să tragă după sine atâta noian de suflete? Credem că toată viața a avut în fața ochilor momentul întâlnirii cu Hristos Față către Față, precum și socoteala pe care avea să o dea pentru cei de sub epitrahilul său.

Cine a stat sub epitrahilul sfinției sale, în ore prelungite deseori peste miezul nopții, în biserica Mănăstirii Antim, a gustat, desigur, nu numai dulceața cuceritoare a cuvântului său, ci și blândețea fără margini a părintelui, pe care personal le-am trăit deseori ca pe un ecou al bunătății lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce mărturiseai nu părea prea grav. Totul afla înțelegere și iertare. Aproape că te supăra faptul că nu te certa, că nu-ți dădea canon greu, că te primea mereu cu fața iradiind de lumină și blândețe, de parcă erai un prunc nevinovat.

Părintele Constantin Coman spune că a învățat de la Părintele Sofian că păcatele oamenilor nu sunt prea importante, că nu trebuie să ne blocăm în considerarea lor, în analiza lor, că oricât de păcătos ar fi cineva, nu încetează a fi om, și, prin urmare, nu încetează a fi în fapt mult mai însemnat decât păcatele sale[7].

Părintele Sofian privea în adâncul omului, dar fără indiscreție, ci mai curând cu prietenie, cu iubire. Nu scruta, privea cu înțelegere. Privirea îi era îndreptată spre înlăuntru, spre inima în care sălășluiește Numele, ori spre afară, către chipul aproapelui sau către sfintele icoane, către prezența nevăzută a Prietenului omului.

Nevoința lăuntrică a părintelui i-a definit întreaga viață și a amprentat definitiv spațiul în care a trăit. Cristian Curte spune că el a simțit mereu, încă de la primele întâlniri și spovedanii, când se apropia de Mănăstirea Antim, un soi de prezență. Harul care îl învăluia pe Părintele Sofian acoperea totul, încă de departe, lavra Antimului, chiar și bulevardul larg al Unirii cu toată larma sa. Bucureștiul parcă dispărea, și mai ales chilia. Odată ce intrai în această atmosferă densă, te observai lăuntric și te simțeai descoperit. O lumină pătrunzătoare îți scormonea fiecare ungher al inimii și făcea să apară, prin contrast, orice păcat, pe care, îndeobște, 1-ai fi putut considera mic, neînsemnat, pasabil chiar. Prin simpla apropiere de părintele te smerea personalitatea sa. Totodată, te ajuta, fără niciun efort din partea ta, ca să simți așa cum ești… mic, rău, căzut. Și te ajuta să observi, totodată, pe cei din jurul tău mai buni, chiar foarte buni. De aceea, câtă vreme a trăit Părintele Sofian, urbea gălăgioasă, murdară și frumoasă, veselă și tristă, evlavioasă și necredincioasă, a fost vegheată prin părintele ca și cu o aripă de înger. De aceea, prin plecarea dintre noi ne lipsește tuturor[8].

Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei spunea despre Părintele Sofian: În primul rând, preluând cuvântul Domnului Hristos din Evanghelia după Ioan, că «cei care rămân în cuvântul Meu sunt ucenicii Mei și cunosc adevărul și adevărul îi va face liberi», aș menționa faptul că Părintele Sofian a fost îmbrăcat în haină de ucenic al Domnului Hristos, pentru că a păzit cuvântul Lui, a cunoscut adevărul și acest adevăr l-a făcut liber. Cred că nu ați constatat în viața lui urme de sclavie în vreun fel sau altul. A dobândit această libertate a fiilor lui Dumnezeu, tocmai că a iubit nespus de mult pe Dumnezeu și pe semenul de lângă el.

În al doilea rând, aș menționa faptul cunoscut de mulți că Părintele nu judeca pe nimeni. Era la curent cu toate câte se întâmplau în biserică, pentru că mulți se spovedeau la dânsul, iar alții mergeau și își plângeau neputințele. A avut atitudinea, în mod firesc, de a lăsa pe seama lui Dumnezeu toate cele care se întâmplau în viața oamenilor Bisericii.

Un al treilea gând pe care vreau să-1 mărturisesc aici este legat de faptul că pe lângă starea duhovnicească, adâncimea în rugăciune și cuvântul blând pe care îl avea Părintele Sofian, era și om, în sensul cel mai firesc al cuvântului. Această perspectivă poate fi importantă, cu atât mai mult, cu cât, deseori, îi definim pe acești oameni mari ca fiind oameni cerești, oameni care parcă nu ar viețui în trup, nu ar trăi într-o lume plină de ispite. Atunci când privim astfel, cădem într-o oarecare deznădejde, gândind că este poate prea sus unde au urcat ei și că se deosebesc atât de mult de noi[9].

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. Boghiu, Sofian Arhim., Caut fața Domnului, Ed. Bizantină, București, 2018;
2. Burghelea, Antipa Protos., Viața Părintelui Sofian Boghiu – o icoană a virtuții, Ed. Cuvântul Vieții, 2022;
3. Ne vorbește Părintele Sofian, carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004;
4. Părintele Sofian Boghiu – părtășia în duh a unei moșteniri, ediție îngrijită de Arhim. Nathanael Neacșu, Ed. Doxologia, Iași, 2021;
5. Părintele Sofian, Duhovnicul, ediție îngrijită de Garoafa Coman, Ed. Bizantină, București, 2012;
6. Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Ed. Bizantină, București, 2012.

[1] Protos. Antipa Burghelea, Viața Părintelui Sofian Boghiu – o icoană a virtuții, Ed. Cuvântul Vieții, 2022, pp. 10-11.

[2] Ne vorbește Părintele Sofian, carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004, p. 7.

[3] Părintele Sofian, Duhovnicul, ediție îngrijită de Garoafa Coman, Ed. Bizantină, București, 2012, p. 36.

[4] Părintele Sofian, Duhovnicul, p. 18.

[5] Părintele Sofian, Duhovnicul, p. 42.

[6] Arhim. Sofian Boghiu, Caut fața Domnului, Ed. Bizantină, București, 2018, p. 9.

[7] Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Ed. Bizantină, București, 2012, p. 222.

[8] Părintele Sofian Boghiu – părtășia în duh a unei moșteniri, ediție îngrijită de Arhim. Nathanael Neacșu, Ed. Doxologia, Iași, 2021, pp. 183-184.

[9] Părintele Sofian Boghiu…, p. 14.

by