Greu, îmi fusese foarte greu să mă lupt cu propria-mi suferință cauzată de un al doilea accident vascular cerebral zguduitor. Timp de patru luni n-am mai avut măcar o singură tresărire a binelui în viața mea, dimpotrivă, după patru luni de tortură a bolii îmi era încă și mai greu. N-aș fi spus niciodată că boala foarte grea, de înrăită ce-i lăsată să fie ea în lume, are o urmașă ce poate fi și mai rea decât foarte rea. Îmi ținuse ostatică viața, cum spun, timp de patru luni și nu mai speram să vină pentru mine nu o zi, măcar o secundă în care corpul meu, conștiința, traiul meu să se descătușeze din chinuri.
Și totuși, într-un salon, la Compartimentul Neurologie al Spitalului „Eduard Apetrei” din Buhuși, unde eram internat pentru control și tratament de atac pe care îl credeam în forța și agresivitatea apte de a mă salva, erau alți bieți oameni mai bolnavi decât mine…! Până atunci îmi părea că nu poate fi nimic în viața aceasta mai presus de starea nemiloasă a bolii ce-și făcuse culcuș cald la mine, dar, fără a o simți sau spune din răutate – în niciun caz nu s-ar fi putut, nu se poate și nu se va putea niciodată să simt și să spun astfel – severitatea suferințelor altora mai devastatoare decât ale mele îmi revărsau în suflet un crepuscul de lumină încurajatoare și-mi arătau o strâmtă cărăruie a nădejdii că merg înspre drumul vindecării…!
Cu atât mai mult cred în adevărul întreg și pur al celor ce spun, cu cât compartimentul unde eram internat se împărțea în două: jumătate Neurologie, jumătate Îngrijiri paliative…! Într-un loc și celălalt erau desfășurate două alimiamente ale luptei pentru viață, îngerul veghind, moartea bântuind…, fiecare luându-și partea alternativ: triumful victoriei ori prețul înfrângerii. Îngeru-și strângea în brațe pacientul salvat, moartea-și ridica pe targă jertfa sa.
Ce tristă și de neuitat împrejurare: eu în jumătatea de etaj repartizată bolilor neurologice speram, în jumătatea de etaj repartizată îngrijirilor paliative, pierdea lupta pentru propria-i viață nepotul meu fost ziarist fotoreporter la ziarul Deșteptarea de Bacău, Ioan Bîșcă. El, noaptea, într-o zi, după ce scurt timp suferise la acel spital numai și numai însuși știind cât de mult, cât de greu, cât de deprimant, cu câte regrete, cu câte dureri, cu câte lacrimi și cât de fierbinți, cu câte gânduri întunecate, a plecat de acolo pe drumul fără de-ntoarcere, ca din temnița capătului de drum spre casa pământului cu fereastră la cer, la ceas ieșit din timp, în loc necuprins de spațiu, poate totul terminându-se în ce îl privea, izbăvitor de amar și chin pe această lume. Eu, spre amiaza, aceleiași zile a stingerii sale, redobândind puterea de a merge, am plecat acasă ca de la propriu-mi mormânt, pe picioarele mele…!
S-a stins Nelu – astfel îi spuneam lui Ioan Bîșcă, eram legați sufletește, aveam în comun lucrul și pasiunea ziaristică, el întotdeauna la Deșteptarea de Bacău, eu la altele, nu puține, dar nu din nestatornicie, ci pentru că am ales mereu pagini de publicații (chiar și la Radio Iași și Radio Reșița), adecvate subiectelor pe care le căutam pretutindeni și nu se încadrau oriunde. Putea să fie și un moment terminus comun, dar destinul fiecăruia dintre noi a făcut ca să plecăm de la spital fiecare într-o altă parte!
In dimineața zilei plecării sale am rugat asistentele de tură de la Îngrijiri paliative să îmi permită să îl vizitez – amânasem asta destul de mult, pentru că șovăiam dacă să ne întâlnim eu și el în pijamale de spital, eu sprijinit într-o cârjă, el imobil pe un pat – dar, cum spun, am prins în sfârșit îndemn și am rugat asistentele să mă lase să-l văd pe Nelu. Mi-au spus că nu se poate…! Le-am rugat să-mi explice măcar pentru ce și nu mi-au răspuns nimic. Îmi dădeam seama că ceva dramatic se întâmplase peste noapte – mă interesam de el în fiecare zi. Ca să dezleg graiul asistentelor, am întrebat dacă se simte rău, asistentele au schițat o gestică tristă cu sensul unui amar „da”, completat de două cuvinte zguduitoare: „foarte rău”. Pricepeam: viața lui Nelu se sfârșise, dar asistentele nu voiau să-mi spună.
A fost destul pentru ca sub picioarele mele pe care de atât de mult timp nu mai fusesem stăpân, întreg pământul să se clatine. Priveam înspre perete ca să țintesc un loc de sprijin, dar în cele din urmă mi-am recules puterile, câte le aveam și am plecat cu lacrimi în suflet către patul meu din salonul de la numai câțiva metri distanță.
A plecat Nelu…! De lângă mine…! Câțiva pași ne-au despărțit înainte de a ne fi luat un ultim rămas bun! Mai mult și mai departe de atât, cuvintele tac. Au vorbit totul lacrimile. Atunci. Mai vorbesc și azi…!
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..