CAPUL  Omului religios – Fața lui Dumnezeu și a creștinului ortodox

( Ciclul: Dumnezeiasca alcătuire a Chipului uman)

      IISUS HRISTOS E CAPUL BISERICII SALE!

   „Ci ținând adevărul, în iubire, să creștem, să credem toate

   pentru El, Care este capul – Hristos!” (Ap.Pavel, Efeseni 4,15)

   Această parte minunată a corpului uman are menirea de a fi coroana trupului în care trebuie să se asume viața pământeană spre a urca la cer prin virtuțile sacre: onoare, credință, fidelitate, demnitate, curaj, suveranitate, iubire, nimbul martiriului, al cuviosului, aura sfințeniei.

Capul Omului, grație formei sale sferice, poate fi comparat după filosoful traco-get Platon, cu un univers și în genere simbolizează numărul unu, avântul principiului activ, perfecțiunea, soarele, divinitatea. Ca pisc al trupului uman poate întruchipa personalității firești următoarele caracteristici: conducere, încoronare, rânduială, încununare, lămurire, smerenie, spiritul manifestat, plecăciune, forță, semnele izbăvirii, biruinței ori cele ale înfrângerii.

Smeritul Monah Maxim, tâlcuiește astfel simbolul capului acoperit: prin bărbat înțelege mintea activă și mintea care se exercită în contemplația naturală; el trebuie să se roage sau să proorocească fără să aibă deasupra vreo pornire sau altceva trecător, ci doar un scop evlavios și un sens al credinței curate și drepte, adică mintea îndrăgostită de teologia mistică. Prin femeie înțelege deprindere a minții active și percepție orientată în chip natural spre lucrurile sensibile. (Meditație la Medicina Biblică – Dr. Pavel Chirilă/ Pr. Mihai Valica – Asociația Medicală Creștină Christiana, București – 1992)

„Dar voiesc ca voi să știți că HRISTOS este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu!” (I Corinteni 11, 3) „Orice bărbat care se roagă sau proorocește, având capul acoperit, necinstește capul său. Iar orice femeie care se roagă sau proorocește, cu capul neacoperit, își necinstește capul. Căci bărbatul nu trebuie să-și acopere capul, fiind chip și slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului.” (I Corinteni 11, 4-5, 7) O singură excepție s-a ivit în istoria lumii când Maria Magdalena s-a rugat cu capul descoperit Mântuitorului nostru Hristos, sub șuvoiul lacrimilor de foc, ștergându-I picioarele cu părul capului ei, întruchipând astfel o smerenie profundă și o dragoste sacră, înflăcărată.

În cea mai sublimă viziune profetică Apostolul Ioan o vede pe Crăiasa Cerului – Fecioara Maria, învăluită în soare, cu luna sub picioare, și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.” (Apocalipsa 12, 1)

Întotdeauna deasupra capului Omului religios trebuie să se așeze mai întâi ca acoperământ rațiunile spirituale care sunt în comuniune cu harul divin, apoi părul ale cărui fire par a fi raze cerești, raze ce devin ramurile arborescenței de pe creștet și „rădăcinile prin care coboară în Om energiile divine și puterea dătătoare de viață”, după cum afirma Annick De Souzenelle. (Simbolismul Corpului Uman, trad. Margareta Gyurcsik, Ed. Amarcord, Timișoara, 1999)

Părul capului Omului semnifică prin excelență credința, înțelepciunea, iubirea și forța divină. Părintele ceresc – Tatăl nostru este reprezentat în iconografia creștină sub chipul unui Moș serafic cu plete mari și barba lungă de culoarea zăpezii, realizat și isihastic de Avva Ghelasie Gheorghe de la Sfânta Mănăstire Frăsinei-Vâlcea în lucrarea sa: „Moșul din Carpați”.

Au fost mari sihaștri care aveau ca îmbrăcăminte doar părul capului și barba acoperindu-le trupul de la cap până la picioare.Toți înțelepții, sacerdoții, poeții, suveranii, proorocii, artiștii purtau cu noblețe podoaba capilară prin plete mari și barbă lungă. Să ne amintim povestea biblică a tracului judecător Samson, unde ni se ilustrează profund simbolul forței divine.

Viteazul Samson a fost închinat Domnului încă din pântecele mamei sale. Îngerul Domnului s-a arătat mamei spunând: „Iată ai să zămislești și ai să naști un fiu; și nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu…” (Judecători 16, 13). Ca judecător în Israel a împărțit dreptatea vreme de 20 de ani. Părul lui se întindea pe mulți metri lungime, iar duhul Domnului îi pogora o forță fizică colosală, ieșită din comun. Dar, la o vreme Dumnezeu s-a îndepărtat de el și s-a apropiat Dalila, femeia cu care trăia după trup și cea are avea să-i pună capăt zilelor, trădându-l filistenilor, după ce a aflat că puterea lui consta în părul de care nu s-a atins nici brici nici foarfecă de la nașterea lui.

Din cea mai frumoasă poezie de dragoste a Bibliei, desprindem câteva mărgăritare rare: „…părul tău turmă de capre pare, ce din munți, din Galad se coboară.”(Cântarea Cântărilor 4, 1) „…capul îmi este plin de rouă și părul ud de vlaga nopții.” (ibid. 5,2) „Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat, negru-nchis, pană de corb.” (ibid. 5,11)

Virtuțiile care dau noblețe spiritului încununează ființa umană ca un curcubeu al bucuriei. Tradiția protodacă ne amintește că părul la bărbat este floarea virilității. Toți marii noștrii Voievozi-Domnitori au avut plete mari și barbă lungă. „Barba, mărturisea Sfântul Clement Alexandrinul, degajă o mare putere magnetică și are o deosebită înrâurire asupra cugetului!” (Pedagogul)

Pentru Istoria Bisericii naționale, respectiv pentru zilele noastre cea mai semnificativă barbă la geto-daco-români a avut-o Avva Arsenie Papacioc, trecut recent lângă Sfinții neamului din Ceruri.  Un viețuitor al Mănăstirii Slatina – Suceava, spunea că podoaba Părintelui Arsenie e „cea mai splendidă barbă din sud-estul lumii. Barba lui măsura atunci 65 de centimetri.” (Între timp și veșnicie – Viața părintelui Arsenie Papacioc, Ed. Accent Print, 2014)

Un prolific scriitor și om de cultură Mihail Rădulescu (mi-a fost profesor de Lb. engleză la Facultatea de Teologie – București, apoi colaborator religios în „Frăția Ortodoxă”), a reușit să redea impecabil Icoana Avvei Arsenie Papacioc – Patriarhul iubirii: „Fața, umerii, pieptul, ba și pântecul sub centura-i grea, cu însemnele lui Alfa și Omega pe catarama de metal, îi erau adiați de o barbă de neimitat de vreun peruchier de pe pământ. Lată cât cuprinde, lungă cum nu s-a mai văzut, ezita între alb, negru și cărunt; mereu o cutreiera boarea, o răsfira, o învolbura, o zvârlea înainte-i; tortul ei cânepiu avea un suflu propriu, o existență de sine, un mod de a petrece prin lume de o originalitate netulburată.

   Ea desena în văzduh întrebări îndreptate către neclintirea brazilor; ea șuguia cu norii nestatornici; ea se înduioșa asupra firavelor ace verzi ale ierbii zdrobite; ea se mira de statornicia stâncilor. Lucrurile stăteau ca și când părintele Arsenie ar fi viețuit dimpreună cu barba sfinției sale în același trup; dumneaei în dialog cu firea dimprejur, dumnealui adâncit în rugăciunea inimii, pe când schimba vorbe cu cel din fața sa. Și niciodată nu puteai jura care îl stăpânea, întrecându-l în tăria voinței pe celălalt, Măria Sa Barba sau smeritul ieromonah, și de partea cui înclina mai plină de îndurare, de iertare și de înțelegere, Iubirea Divină.”(ibid.)

Podoaba capilară a Omului religios, precedată de fruntea sa închipuie la nivelul capului, semnul demnității, nimbul geniului, martirului, profetului, coroana suverană sau aura sfințeniei, devenind întru totul asemenea sieși, identificându-se astfel cu arhetipurile sale divine.   „Nimbul” este „migdala aureolată”, adică migdala care se deschide spre Lumină”.(Annick De Souzenelle, Simbolismul Corpului Uman, op. cit.)

Fruntea lată, înaltă, senină, luminată semnifică cea mai înaltă manifestare a harului, înțelepciunii, creației, artei, puterii, răbdării, libertății, curajului, credinței, jertfei și iubirii!

Omenirea îndeosebi cea creștin-ortodoxă a fost aureolată peste vreme prin frunți divine: Mântuitorul Hristos și Fecioara Maria, frunți profetice: Zamolxe, Deceneu, Iov, Ioan Botezătorul, frunți apostolice: Andrei, Ioan, Pavel, frunți voievodale: Dromihete, Decebal, Mircea cel Mare, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, frunți vlădicești: Varlaam, Antim Ivireanul, Andrei Șaguna, Calinic de Cernica, Irineu Mihălcescu, Justinian Marina, Antonie Plămădeală, Justinian Chira ori ale Luceaferilor noștri: Mihail Eminescu, Petre Țuțea, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Daniil-Sandu Tudor,Octavian Goga, Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu, Radu Gyr, sau marii Părinți filocalici: Nil Dorobanțu, Nicodim Măndiță, Arsenie Boca, Constantin Galeriu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu…

„Soarele tău nu va mai asfinți, și luna ta nu se va mai întuneca. Căci Domnul va fi lumina ta pe vecie!” (Isaia 60, 20)

Cea mai de preț comoară a capului Omului este CREIERUL, care prin structura sa anatomică: volum, greutate, numărul liniilor cerebrale, cantitatea de substanță cenușie și modul de alimentare a creierului cu sânge întrupează Viața psihică, care alături de Viața religioasă, cea dobândită prin har și virtuți înnobilează Omul prin predispoziții spirituale, culturale, intuiție religioasă,inspirație poetică, talent artistic, creație sublimă, genialitate, profetism, clarviziune. Privit cu admirație, observăm că are forma unei noi semințe, al cărei peduncul e format din trunchiul cerebral. Măduva spinării închisă în canalul neural de-a lungul întregului corp, devine la nivelul capului, însuși creierul cu cele două emisfere cerebrale hașurate cu circumvoluțiuni.

Craniul ca os, aparține tainei ce unește toate oasele corpului, alcătuind astfel substanța ființei. „Înflorire a măduvei spinării, împlinire a sa după ce a parcurs urcușul coloanei vertebrale, creierul este în același timp o sămânță, un început!” ”.(Annick De Souzenelle, op. cit.)

În momentul intrării sale în craniu, trunchiul cerebro-spinal emite cele șase rădăcini ale cerebelului – „Arborele vieții”, semănând cu o frunză de stejar. Fiecare din foliolele cerebelului reprezintă o parte a corpului, iar total este însuși întregul corp, prin vocația specifică a urcării sevei și a organizării sale coronale în vârful Arborelui: craniul-coroană. La baza cerebelului se află „nodul vital”, centrul respirației ce însuflețește întreaga ființă. În fața lui se află hipofiza, care are o mare influență asupra tuturor glandelor endocrine și îndeosebi asupra glandelor sexuale.

Greutatea medie la om a creierului e de 1860 g. Creierul lui Byron cântărea 2238 g, al lui Eminescu 2238 g, al lui Dante Alighieri avea 2237 g. Al lui B.P. Hașdeu era deasupra tuturor. Moștenirea genetică, creierul, inima și harul divin înveșmântate în porfira virtuțiilor creștine alcătuiesc imensul nostru tezaur sufletesc, și-i dau dimensiunea dăinuirii conștiinței de sine!

„Din imensul nostru tezaur sufletesc, creierul ne redă numai ceea ce este susceptibil de exteriorizare în mișcare, numai ceea ce este cu putință a fi simbolizat din mecanismele sale motorii, numai ceea ce ar putea să intre în foarte diferite aranjamente motrice, în diferitele cadre motorii, pe care este în stare să le pregătească anticipat.” (Meditație la Medicina Biblică – Dr. Pavel Chirilă/ Pr. Mihai Valica – Asociația Medicală Creștină Christiana, București – 1992)

Cele două părți laterale ale capului formează templul sau catapeteasma Omului religios.    Prin tâmplă se produce mai întâi o pogorâre a lumii divine ce se reflectă apoi în lumea naturală, producându-se o efervescență a vieții pe firmamentul înțelepciunii și al iubirii, ca un legământ între pământ și cer, ca o mișcare mirifică a astrelor și a undelor serafice ale cugetării suave.

În prelungirea tâmplelor, templului, catapeteasmei se pogoară sidefiu obrajii ca de piersică necoaptă sau ca o floare castă pe care o polenizează neobositele și minunatele albine.

„Frumoși se văd obrajii tăi, așezați între cercei, și gâtul împodobit cu șire de mărgăritare.” (Cântarea Cântărilor 1, 9) „Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate.”(ibid, 5, 13). „Două jumătăți de rodii par obrajii tăi, sub vălul tău cel străveziu.” (ibid. 6, 7)

Forma Ochiului e forma oricărui astru și are porunca divină de a duce în creier și în inimă lumina cea creată în prima Zi a Facerii, a Creației Domnului, iar mai apoi să vadă și să înțeleagă pe Dumnezeul-Om – Iisus Hristos. Fiziologia sistemului nervos ne demonstrează că o mare parte din creier e ocupată de zona de proiecție somestezică a mâinii și în special a degetului mare. Și tot creierul îngăduie fidel frecvența excitației sonore de-a lungul căilor acustice. (Meditație…)

Comuniunea dintre creier – inimă și har exercită Omului puterea de cugetare, căreia îi aparțin judecățile, asentimentele, impulsurile spre acțiune, aversiunile și evitările acțiunii, prezicerea.   În chip cu totul special îi aparțin înțelegerea celor spirituale, virtuțiile, științele, principiile artelor, puterea de deliberare și puterea de alegere.

Memoria e un sigiliu inefabil în care se păstrează percepția și gândirea. „Ce poate fi mai frumos, exclama imperios Marele Vlădică-monah Justinian Chira, decât gândirea omului care este dirijată după cuvântul Creatorului?”  (Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiți Frumos și-n Bucurie, Sfânta Mănăstire Putna – 2024)

Sufletul sesizează sau percepe cele sensibile prin organele simțurilor. În chipul acesta avem opinia. Pe cele spirituale prin cunoaștere le percepe cu mintea și avem gândirea. Puterea rațională a sufletului mai îmbrățișează alături cuvântul mintal, cuvântul rostit, cuvântul scris.

Dacă creierul este perfect unui trup sănătos, atunci sufletul lui poate atinge desăvârșirea. Sufletul are capitala în inimă de unde guvernează peste creier. „Sufletul , mărturisea marele Vlădică-maramureșan Justinian Chira, este în tot trupul nostru. În fiecare celulă, până la cea mai neînsemnată, există suflet. Trupul nostru este încărcat de acest miraculos element divin.” (Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiți Frumos și-n Bucurie…)

Cântarea, simbioza, armonia, sinteza, simfonia, liturghia dintre Creier, Inimă și Suflet conturează sublim Fața ori chipul fidel al Omului. Cuviosul Nichita Stihatul arată că „starea din afară a feței Omului obișnuiește să se schimbe în funcție de stare din lăuntru a sufletului.”   Așadar, dacă sufletul e luminat, plin de har, de rugă, de cântare, de dăruire, de adevăr, de libertate, de iertare, de iubire fața e radioasă, plină de surâs, de mireasma zâmbetului bucuriei.

Gândiți-vă că primul cuvânt grăit de Iisus Hristos după Învierea Sa este: Bucurați-vă!

Dacă sufletul e întunecat atunci fața e posomorâtă, slută, întunecată, încrâncenată, cătrănită.   Redăm mai jos Icoana Dumnezeului – Om – IISUS HRISTOS:

„Șanț transversal pe frunte, triunghi între sprâncene, formă în V pe muchia piramidei nazale, al doilea V mai sus între sprâncene, sprânceana dreaptă ridicată, obrazul stâng accentuat, obrazul drept accentuat, narina stângă mai dilatată, rid marcat între nas și buza superioară, rid marcat pe buza inferioară, regiune glabră între buza inferioară și barbă, barbă bifurcată, rid transversal la nivelul gâtului, ochii larg deschiși, puternic accentuați, părul în două meșe.” (c.f. Ian Wilson, în Meditație la Medicina Biblică, op. cit.)

                              FIUL OMULUI

   „De pe scaunul său ceresc/ Crist se pogorâ pe acest pământ,/ unde, cu milenii în urmă,/ în paharul amar al morții/ își turnă viața-i fără de moarte/ pentru cei ce-au venit la chemarea lui/ și pentru cei ce-au rămas de o parte./ El privi jur-împrejurul său/ și văzu armele răului,/ care-i răniră propria vârstă. Nerușinatele cuie și suliți, zvelte cuțite furișe,/ pumnalu-n teaca stăpânirii – / strâmbe și crâncene șuierară și plouară scântei,/ asemeni colților de monștri/ dați pe tocilă.

   Dar, dintre toate, cele mai mari grozăvii/ din mâinile ucigașilor săi/ au fost cele gravate cu propriu-i nume,/ cele-ntocmite/ din textele propriilor sale cuvinte/ topite în focul urii/ și ciocănite de lacoma ipocrizie./ El își apăsă mâna pe inimă;/ simți că a morții sale clipă/ mai lungă decât veșnicia – nu-i sfârșită,/ căci cuie noi, grămezi de cuie/ făurite de viclenii meșteri/ i se înfipseră-n fiecare-ncheietură.

   El îi răni o dată,/ șezând în umbra templului lor;/ ei se-nmulțiră-n noi mulțimi.// De pe treptele propriului lor preasfânt altar/ răcniră ostașilor: „Loviți!”/ Iar fiul omului strigă în agonie:/ „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,/ de ce m-ai părăsit?…” (Rabindranath Tagore, Poeme, Culegere întocmită și tălmăcită de George Dan, Cuvânt înainte de Radu Boureanu, Ed. pentru Literatură Universală, București – 1967)

Tuturor Fiilor/ Fiicelor Daco-României Tainice

19 Aprilie 2026 – DUMINICA Sf. Apostol TOMA

HRISTOS A ÎNVIAT !

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: CAPUL  Omului religios – Fața lui Dumnezeu și a creștinului ortodox   ( Ciclul: Dumnezeiasca alcătuire a Chipului uman)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 aprilie 2026