Am găsit undeva, nu mai știu unde, un citat aparținând unui cronicar american, comentator radio a ceea ce la noi s-ar numi știri de cancan – a fost, de asemenea, artist de vodevil, cu talent, reporter, inovator de știri staccatto, glume și argou specific erei jazz-ului … Nu auzisem de el până atunci, nici n-aș putea spune că acum știu prea mult în ce îl privește, afară de faptul că îl chema Walter Winchell, a trăit între anii 1897-1972, a devenit celebru pentru o pluritate de înclinații în tot ceea ce a creat și, iată, vorbe înțelepte. Aș putea spune că de fapt nu știu nimic despre Walter Winchell, iar citatul de mai jos îmi dă motive să știu:
„Un prieten adevărat este cel care apare atunci când restul lumii dispare.” Mi se pare că această cugetare are valoarea de echivalență a toate cuvintele din lume, consecutive prieteniei. Prietenia este regină și coroană între toate fundamentele ziditoare a unei pasarele între oameni, ca un curcubeu între țărmuri de mare și orizonturi. De aceea încep eseul pentru Aurica, prietenă a mea din copilărie, cu citatul ce vorbește despre ceea ce este un stâlp de sprijin al prieteniei: venirea întru ajutor a prietenului adevărat, atunci când lumea întreagă te lasă suspendat în gol.
Aurica este un astfel de prieten. Am fost bolnav, mi-a fost greu și mult din ceea ce mi se păruse până atunci un adevăr despre prietenie devenise o ficțiune. Am văzut și am simțit că zidisem unele prietenii, ridicând înspre ele strigarea durerii mele însă ce zidire-i aceea și la ce folosește dacă seamănă unui turn între zidurile căruia singurătatea, tortura, disperarea, lanțurile, fac din jurăminte de prietenie o fascie, nu o cheie de eliberare din lanțuri?!
A auzit și Aurica strigarea mea…! Mi-a ascultat-o cu inima și mi-a răspuns cu sufletul…! Prietenul trebuie să fie ca umbra omului: ridici o mână, o ridică și umbra, tremuri zguduit de durere, tremură și umbra…! Așa este pentru mine Aurica. Ne cunoaștem de copii. Noi suntem și acum prieteni, prietenia noastră de azi este fructul copilăriei de demult, floare a anilor rămași în urma noastră, lumină a drumului din față, între care noi suntem fiecare oglinda propriei conștiințe.
Noi nu ne-am cerut nimic unul altuia, niciodată până acum, nu ne cerem nici azi și nu ne vom cere. Însă ne-am dăruit, ne dăruim și ne vom dărui candoarea prieteniei noastre curate, nefictive, dezinteresate…! Ne suntem prieteni pentru că ne merităm fiecare faptul de a ne fi unul altuia prieteni. Aurica are o atât de multă sinceritate în gândul și lucrul ei, încât ar mai putea da și altcuiva. Se comportă foarte corect în oricare interrelaționare fie cu apropiați ai săi, fie cu oameni fără vreo anume condiționare, ci dintr-o autodeterminare cu onestitate a vrerii de a fi om cumsecade, iar atunci când forțele împrejurărilor o cer, de om pentru oameni. Ceea ce ne leagă nu este de cumpărat, nici de vândut, nici de împrumut, nici de traficat, este o prietenie netrecută prin tertipurile negustoriei. Vânzarea, cumpărarea, împrumutul prieteniei de târguială sunt tare umane ce pentru noi practica lor ar fi o dificultate…!
Mulțumesc, Aurica. Simplul cuvânt mulțumesc, atât de rar și greu de purtat în conștiință de cei cu conștiința încărcată, este ceea ce am a-ți dărui ca pe o floare spirituală a adevărului inimii. Niciodată inima fiecăruia dintre noi nu ne-a mințit, nici nu ne-a cerut mai mult decât ce e al inimii: gândul curat, statornicia și generozitatea drept valori umane ca pietre de fundamentare a omeniei înseși. Ca să dăinuie, prietenia nu are nevoie de altă libertatea decât de libertatea interioară, nici nu are nevoie de altă dreptate decât de dreapta prietenie…! Doar oamenii cumsecade pot avea și au vocația prieteniei, căci prietenia este o artă a simțirii și conduitei interrumane. O artă sublimă, o artă cu har tainic, deasupra a tot ce zăcătuiește în filonul de calități, sentimente, emoții umane.
Mulțumesc, Aurica, te-am înscris în rândurile prietenilor mei adevărați, întru arătarea unei oglinzi umane, cum ești, pentru că aici te voi avea mai aproape. Acesta este adevărul prieteniei neclintite: transfigurarea ei într-un locaș spiritual, căci, „Esența prieteniei adevărate este îngăduința față de micile greșeli ale celuilalt.”! Dacă nu ar fi descoperit înaintea noastră o așa sublimitate a gândirii despre prietenie Walter Winchell, eu cred că tot ar fi descoperit-o altcineva, anume pentru a încorona superbitatea prieteniei, căci doar în prietenie vibrează cel mai luminos îndemn divin: să ne fim prieteni, să ne dăm pacea, să ne fim buni unii altora…! Cât este de greu?! De ce, cum de se întâmplă să ne fie mai ușor a ne fi răi unii celorlalți decât a ne fi buni!
„Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpânește toate bunurile lumii.”, spunea Aristotel, despre care eu și mulți ca mine știm mai mult decât despre Walter Winchell.
Nu sunt de acord cu Aristotel, deși l-am adorat în copilărie, disprețuind în același timp pe Arhimede și matematica lui – aceasta pentru că n-aveam pentru ea ceea ce trebuie să ai acolo sus, unde toate fie-s așternute, împăturite frumos, fie-s azvârlite vraiște, cum se-ntâmpla la mine cu chimia, fizica, algebra, – la geometrie eram geniu în comparație cu cele enunțate mai sus. Pesemne că Aurica își aduce aminte de aceasta… Deci, nicio mirare: acum, ca dintotdeauna, nu sunt de acord cu Aristotel. Cum să nu poată trăi nimeni fără prieteni?! Pe cine are prieten singurătatea?! Pe cine are prieten durerea?! Pe cine are prieten întunericul?! Pe cine are prieten furtuna?! Pe cine are prieten sloiul de gheață?! Pe cine are prieten moartea?! Pe nimeni, toate aceste arătări monstruoase și încă altele asemenea, nu sunt prietene nici între ele, fiecare dintre ele cu altcineva de teapa lor…! Păi există în lumea mare oameni cu tipologii descrise plastic în enunțurile de mai sus. Acești oameni suboameni au prieteni?! Nu…, sigur că nu au! Pot ei înrâuri vreo faptă de bine, vreo alinare, vreun cuvânt bun, vreo îmbrățișare călduroasă, vreo dragoste?! Monștrii nu sunt apți de așa ceva…! Deci, nu este adevărat că nu poate trăi nimeni fără prieteni…! Fără prieteni nu pot trăi eu…, fără prieteni nu poate trăi Aurica…! Aurica este om bun, cu inimă frumoasă…! Aurica este omul pentru oameni…! Am fost bolnav, am luptat cu boala scrâșnind, zvârcolindu-mă, vărsând lacrimi, am luptat cu o boală bolnavă, cum cutremurător spunea Adrian Păunescu. Boala mea era o boală bolnavă însăși! Bolnavă de cultul supremației, ca patroană între boli. Când înfige ghearele în om, nu se lasă desprinsă de bunăvoie. Slăbește puterea, nu se satură de sânge cald și de carne fărâmată. Nu se satură de vaiete și lacrimi. Boala nu are prieteni, nici ea pe ea nu se iubește.
Dar eu am…! Mulțumesc, Aurica, prietenia ta a fost pentru mine, când sufeream, o alinare pe care numai omul bun știe a o da și o dă…!
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..