Un râu în iad, un foc în rai…! Ca să nu am niciodată în viață parte de liniște, acesta mi-a fost mie datul: râul luptând să stingă, focul zbătându-se să ardă. Trăiesc acum ca un mitic scrib de epistole, hrănindu-mă cu amintiri. Mai am o restanță de timp de trăit și mă gândesc la fel de fel. Azi, de pildă, pe la crăpatul de ziuă, că n-am putut închide un ochi nici până acum, cu soarele mijit deja, îmi aduc aminte că odată, într-un sat, mă prinsese miezul nopții într-un bordei în pământ, la o femeie bătrână ca istoria, Liza chemând-o. Altceva decât bordeiul nu mai stăpânea femeia aceea însă avea nărav hârbar, dar duh darnic și deopotrivă dornic.

Mare făcându-mă ca dintr-o dată, în umbra câtorva ani trecuți de adolescență, mi-am făcut și eu un nărav al meu, acela de a mă duce după ce apunea soarele, la bordei la țața Liza. Într-una din dățile pripasului meu la bordei, dându-mă în cele din urmă plecat, ca din genunea-n care te aruncă descotorosirea de sine, mergând la pas drum lung și stând de vorbă cu luna și stelele, am ajuns într-un târziu la oraș, satul cu bordeiul fiind o suburbie a orașului aceluia. Și, hălăduind în miez de noapte de-a lungul orașului, hârbăreț și eu, ca Liza, am luat la pas un bulevard înspre oriunde…! Când, ce să vezi?! De după un colț, țac, milițianu’…! Hodoronc-tronc, ischiteală milițienească: de unde vin, ce-am făcut, unde mă duc, ce să fac…?! La o sută de-ntrebări, un singur răspuns: l-am băgat înapoi, la întuneric, adicătelea…! Eu îl înjuram, el îmi măzgălea o hârtie de cadou: proverbialul proces-verbal agramat, de contravenție. L-am batjocorit ce l-am batjocorit pe milițian, el scriind ce-a scris, iar la plată m-a usturat pe mine, lui revenindu-i mai târziu rândul să jubileze. Nu știu dacă mă credeți, milițianul era călare pe cal, amândoi, el și calul făcând de râs ceea ce-ar fi putut să însemne o statuie ecvestră falnică – da de unde atâta semeție la un mustăcios bleg, că-i atârna o tufă de mustață deasupra gurii parcă nedotate cu grai, din fericire pentru mine, alminteri nu poți ști ce s-ar fi ales din întâlnirea unor două guri fără zăvor… și de unde atâta monumentalitate din partea unui milițian pântecos, împreună și cu un cal obez, părând sărmanul animal și beteag de picioare și rahitic și deșelat, dar mai mult ca sigur bătrân ca Imperiul Roman, din care nu-i mare lucru să și fi descins, căci în loc de șa părea să care în spate Columna de care s-a rezemat badea Cârțan. Asta nu mai țin minte, dar parcă grăsanul cu mustață de pe calul burduhos cu zăbala căzută, că pesemne n-avea dinți bietul cal bătrân, parcă se folosea de un creion chimic pe care când îl înmuia în gură ca să scrie, când îl punea după urechea-i surdă ca să încerce să audă ce bădădăiam eu, mai irascibil ca niciodată, nu că m-ar fi agasat ori și mai rău, că m-ar fi agresat milițianul, ci întocmai pentru că nici măcar un gest nu a schițat sticletele naibii, ca să întrerupă spectacolul cu mine într-un număr de monolog de tărăboi.

Căci, a naibii treabă: ce mi se impunea mie, ce aia a mă’si consumasem eu ca să plătesc bântuitul pașnic pe un bulevard pustiu în toiul nopții?! Cred că taxă pe-ntuneric aveam de plătit…, ce altceva?! Taxe pe-ntuneric, grea vorbă, ca un blestem de grea vorbă, poete Adrian Păunescu, dă-mi dreptate…! Dar cam scumpă această taxă, ca pentru întunericul capului sec al milițianului de scumpă. Mă întrebam și eu, ca tot omul cu întrebări împrăștiate prin gânduri vraiește, cine oare deține supremația întunericului absolut. Ceva parcă bănuiam și numesc în acest sens adâncul pământului, dar în noaptea aceea legendară mi-am dat seama că și capul pustiu al milițianului.

Dar de ce să fi plătit eu taxe pe întunericul din fundul pământului și coclaurile din creștetul milițienesc?! Acum, judecând la rece, ajung la câteva concluzii de care să te crucești. Nu plătim noi zisul loc de veci în pământ? Plătim?! Aceasta nu înseamnă taxă pe-ntuneric?! Ba bine că nu…! Ei, fie și-așa…! Dar la suprafață pentru care întuneric mai aveam de plătit? Păi n-am spus?! Pentru deșertul din hruba ce ținea loc de cap pentru caschetă albastră cu margini roșii vineții.

Plăteam și mai plătim și-acum pe de-o parte întunericul, pe de altă parte lumina. Întunericul era și mai este cel aparținând nopții și biruit de lună și stele, iar lumina de noapte era și mai este aceea izvorâtă gratis de la lună și stele, biruită de câte milițienii vechi și noi câteodată. Căci domiciliul sub cerul liber se amenda și încă se amendează ca pe mine, prigonitul de destrăbălata ghiftuială la bordei, până în creierul nopții.

Păzea, sărăcia crește miza, Guvernul, prin cei în solda lui, ar fi tăiat și, de-ar putea, ar mai tăia și-acum până și lumina de sus. Șase, pungașii albaștri fugăreau și să nu vă-nchipuiți că nu mai fugăresc și-acum vagabonzii boemi, mai băgându-i câteodată și la întunericul cu gratii, (eu am scăpat ieftin), băga-i-am și noi, împielițatele naibii de haimanale ale nopții, afurisiți de sectoriști în vremea de demult, pârdalnici urmași de azi, ai lor…! Băga-i-am și noi pe huhurezii de ei, buimaci ai nopții, băga-i-am tot la-ntuneric, înapoi, adică.

Cine-a mai auzit să fi fost vreodată taxat kilowatul-oră furnizat de lună și de stele, mai scump chiar decât taxa pe-ntuneric de-odinioară, la bordei. Să fi fost plătit, nu supus la plată cutreieratul în miez de noapte de la bordei la bulevard, că iată așa se nasc legende, eseuri și poeme…! Nu ai a te aștepta la aceasta din partea ditamai tolănitului de cu seara în patul casnic, alăturea de femeia pe care tu o crezi că este însă numai ea știe dacă este într-adevăr desfătată de-a coasta ta.

Taxele pe-ntuneric scumpe, taxele pe lumină scumpe… numai român să nu fii…! Țața Liza, fie-i amintirea ne-acoperită de uitare ca de pământ, a dat de mult dulceața păcatului pe gustul întunericului, dar bordeiul acela mai scump pentru mine decât un hotel de azi, din  centrul orașului rătăcirilor nocturne, l-o fi-nghițind și pe el pământul, că, de altminteri în pământ și era construit cu hârlețul, da când o vizitam eu pe țața Liza, nu era surpat malul pe bunătatea ei de domiciliu subteran?! Ce m-aș mai muta acum, de tot, la Liza la bordei…! Ar fi un desfrâu de basm în groapa țaței Liza, pe lângă amorțeala din racla cavoului gata pregătit pentru înțepenitul de mine proprietar.

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

Taxe pe lumină, taxe pe-ntuneric/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 mai 2026