Era în iuniele anului acestuia (2026), de dinaintea dogoarei sub cerul torid. O zi ca toate celelalte ale șirului noilor mele zile revărsate din izvorul unei noi vieți, după ce, până la istovire am luptat pentru ea, în urma unei traume medicale.

Nu uit, aș merita tortura dacă s-ar întâmpla, pe cine mi-a slujit ca împreună să biruim boala. De aceea, îmi dăruiesc în fiecare zi sufletului repetabilul bine pe care-l simt din toată ființa mea mărturisind recunoștința față de cine m-a ocrotit ca un înger când am căzut, ajutându-mi să mă ridic: dr. Margareta Miron, medic primar cardiolog.

Purtam la telefon o discuție mirabil de agreabilă cu dr. Diana Georgiana Trifan, prietenă atât de întrupată azi în idealul meu încât îmi pare o prezență în faptul real al amintirilor dintotdeauna.

Eram la un ceai și o regăsire cu mine însumi într-un așezământ buhușean anume aspectat pentru armonie interioară, liniște interioară, libertate interioară…, iar de atâta interioritate, parcă se pripășise singurătatea în ungherul în care ședeam cu trei scaune goale la masă. Eram amorezat de acest loc în urma unei întâlniri la trei ceaiuri cu asistentele minunat de frumoase la suflet și bune ca pâinea caldă la greul vreunei boli, Gela Cojocaru și Ramona Vătavu, vrednice și competente cadre medicale în Serviciul de Ambulanță Județean Bacău.

Din vorbă în vorbă am ajuns cu doctorița Diana Georgiana Trifan în dreptul doctoriței numite în rândurile de mai sus, de al cărei bine minunat m-am bucurat cu ocazia unei internări de voie, de nevoie la Compartimentul Cardiologie al Spitalul de Urgențe Județean Bacău.

Cuvintele mele ar putea să pară subiective în acest preambul de text al recunoștinței, dat fiind că vorbesc din locul unui beneficiar al competenței medicale și interrelaționării afabile medic-pacient. Dar nu poate fi altceva decât cuvântul din cuvânt și altfel decât afectiv cuvântul cel pe care nici nu am a-l căuta ca să îl scriu, căci prețuirea, admirația, recunoștința din partea mea mi-l aduc spontan și în chipul temeiului celui mai uman.

Din cuvântul acesta se zidește caracterizarea atât de armonios îmbinătoare a omenescului cu profesionalul, unul și celălalt virtuți și vocații, pricepere și dragoste ale omului pentru oameni: medicul și îngerul bolnavului, dr. Margareta Miron, călduros vorbitoare, blând, bun, empatic, generos, încurajator, dătător de speranțe. Aici, în această sumă de valori suprem medicale și sublim umane se definesc și reliefează trăsăturile de identitate ale doctoriței mângâietoare pentru suferindul cu suflet plin de lacrimi, luminătoare a lui ca o duioșie, ca o tandrețe într-un spațiu rigid al durerii și vaietului.

Nu doar eu, ci și asistentele Gela și Ramona, prietene dragi ale mele (le sensibilizez, întru uniformitate emoțională, cu melodia „Prieten drag” interpretată îngerește de către artista interpretă de muzică ușoară Pompilia Stoian, invitându-le cu rugăminte să o caute pe youtoube), prietene de suflet, ca o răcoare înmiresmată de zefirul parfumului florilor de tei pentru o inimă arsă de prea multă și îndelungată zbatere, au vorbit foarte admirabil, la acel ceai cu transcendență în amintiri afective, despre dr. Margareta Miron, ca și despre dr. Roxana Lepădatu, de asemenea, cardiolog, căreia asistentele i-au spus „cea frumoasă”, de parcă inima mea și ochii mei le-au dictat să spună așa, precum și despre dr. Anca Rezmireș căreia asistentele i-au atribuit niște adjective parcă luate cu împrumut de la mine. N-am cum să nu constat acum, pe seama faptelor consumate, că eu și dragile asistente am transfigurat savoarea unui ceai într-un laudatio privind frumusețea umană și profesională a celor ce ne dedică munca, odihna, știința și dragostea, eu neavând de ce să ascund că aș fi vrut să insistăm asupra frumuseții privirii și surâsului doctoriței Roxana Lepădatu pentru că de beneficii medicale din partea sa nu am avut parte, iar chiar dacă regret aceasta, cu inima plină de recunoștință mărturisesc șansa de a mă bucura în schimb de cele din partea dr. Margareta Miron, căreia-i datorez viața!

          Ne întoarcem la ziua relevată în deschidere de text, a discuției amiabile cu dr. Diana Georgiana Trifan. Astfel, decupăm din miezul închegării unui colocviu de impresii afective la un ceai, eu cu mine și cu sublima doctoriță în perspectivă virtuală, remarca esențială: tot ceea ce am vorbit a înrâurit regăsirea acelorași afinități în ce privește respectul, admirația și recunoștința ce-mi rămân ca lege și suflet pe tot restul vieții sub semnul datoriei morale ale mele față de dr. Margareta Miron.

Ce trio franc: dr. Margareta Miron, dr. Diana Georgiana Trifan și eu…! Ce unire contextuală dar neconvențională: doctorițele în spațiile halatelor albe precum candoarea îngerilor și eu într-o beatitudine incitată de parfumul florilor de tei al aerului bulevardului buhușean, de la care cerul și pământul inspiră boarea miresmelor miruitoare – Buhușiul, din vremea comunistă în care s-a ridicat pe temelia feudală a boierilor lui întemeietori, Buhușeștii cei vrednici însă uitați, este o istorie a parfumului florilor de tei…!

De la această discuție despre dr. Margareta Miron, și ea ca o mireasmă de flori de tei, s-a înaripat între mine și dr. Diana Georgiana Trifan o dezbatere manifest în legătură cu satisfacțiile și corvezile ocupației scriitoricești, fără legătură cu faptul că doctoriței la care ne-am referit i-am zugrăvit în câteva cărți și mai multe articole de presă chipul din cuvinte, aceasta făcând-o cu drag și cu voia imperioasă a conștiinței – am vrut și neîncetat vreau să scriu asemenea, la fel de mult, pe potrivă de recunoscător, întocmai de afectiv și despre dr. Mihaela Adriana Mihăilescu, medic primar neurolog, dar toate ultimele semne din partea sa nu indică faptul că agreează aceasta. Fiecare muritor de rând, survolând viața terestră mai lungă ori mai scurtă, dacă vrând, nevrând, prin forța împrejurărilor se întâmplă să facă escale prin spitale, ajunge la o interrelaționare aproape de familiaritate cu doctorul, însă nu trebuie să exagereze cu iluziile, că după externare se întoarce în anonimatul din care a venit.

Este și cazul meu. Deși poate că vreundeva în casa doamnei doctor Mihaela Adriana Mihăilescu numele meu de pe vreo carte m-ar putea apăra de uitare, eu m-am reconfigurat în tristul anonim pentru ea. Nici nu pot cere destinului mai mult de atât. Cu toate că doctorița neîncetat veghează în sufletul meu, încât parcă îmi pare rău că nu mai sunt bolnav să ne revedem, eu întins pe spate de-a lungul unui pat de spital ca o stâncă, ea la căpătâiul meu ca o stea mângâindu-mi fruntea întunecată de gânduri și dureri…!

         Dintre cărțile pe care le-am scris eu, unele sunt bucăți din suflet. Îmi conferă sentimentul datoriei împlinite. Nu am nicio remușcare în legătură cu ele, nu mă frământă vreun reproș, iar cu atât mai puțin am a aștepta recompensă la recompensă. Aceste cărți, trei dintre ele ale recunoștinței, publicate recent, sunt ele o recompensă din partea mea pentru cine a fost reazem, ajutor și aripi ca să mă ridic din boală și nu presupun o echivalare financiară din partea cui le ofer. Dar asupra altora mă îndeamnă sufletul să mă opresc și să reprim multul amar pe care mi-l varsă ca pe un torent în carnea mea, în sângele meu, în duhul meu.

Trudnică și deopotrivă recreativă, îndeletnicirea livrescă nu generează doar un produs brut, ea-i consecutivă zidirii din substraturi ale creației indistincte în formă, dar vibrează cuvânt cu cuvânt, idee cu idee, emoție cu emoție. De aceea, dacă este să stabilim o coordonată de preț pentru o carte, mai întâi trebuie să știm și să înțelegem că o constatare în acest sens se bazează pe două segmente de calcul: unul material, altul spiritual. Fiecare rând scris de către un autor de carte (nu includem aici orice fițuică insalubră, rod al vreunui nechemat întru această nobilă slujire), este suflet din sufletul celui fără de tăgadă în dreptul numelui de scriitor, cum propriile-mi convingeri mă îndreptățesc să mă refer la scriitorii cei nu mulți dar cu talent. Prin includerea în cărțile mele a oamenilor mei de bine ce m-au ajutat în lupta pentru viață, medici, asistente, infirmiere, familie, prieteni…, paginile sunt decupate din sufletul meu. Dar despre fiecare dintre celelalte cărți nimic nu mă oprește să strig că înseamnă muncă, expunere, epuizare, cheltuieli, investiție spirituală…, toate însumate pe lângă actul scrierii, adâncilor fierberi lăuntrice, nesfârșitelor și neîncetatelor contemplații pe firul subiectelor, contopirilor cu protagoniștii, studiului atent asupra lor, din perspectivă psihologică, filozofică, morală ori a ceea ce făptuiesc ei practic și în act. Mulți dintre protagoniștii cărților mele parcurg traseul croit din cuvinte scrise dacă nu înspre nemurire, câtă vreme nu avem certitudini despre infinit și veșnicie, cel puțin într-o prelungire virtuală a vieții ce palpită în cărți.

Din perspectiva contextuală a celor aduse în atenție aici n-ar fi decât omisiune acuzabilă ori rea credință excluderea asumărilor financiare pe care scriitorii le suportă în chinuri, azi mai mult ca niciodată. Iar odată scrise, cărțile sunt așteptate a fi primite în dar. Cel mai adesea nici chiar protagoniștii lor nu se lasă zguduiți de mustrări de conștiință pentru că nu le cumpără – aproape toți le vor cadou, cu toate că drept ar fi să participe cu un minim sprijin editorial, fiecare cu puterea posibilităților sale și măsura dărniciei, dacă o are. Aducând vorba  despre o facere de dreptate – nu de bine, căci nu ne referim în niciun caz la un act de caritate, ci la faptul că scriitorul trebuie cel puțin să recupereze investiția sa, nu mai vorbim de un onorariu măcar modest pentru munca lui ce cu dreptate ar trebui să asigure resurse de trai nu de eșuare în sărăcie – cine se îmbujorează de plăcere la primirea unei cărți ar fi normal să se gândească și la faptul că acea carte nu a fost găsită ci a fost muncită, făurită și plătită.

Pasajul decadent, din textul de față, ce se vrea decent, ne situează pe mine împreună cu dr. Diana Georgiana Trifan la momentul neconcordat cu subiectul recunoștinței în jurul căruia se alcătuiește cartea. Și totuși, sub semnul prieteniei pe care atitudinile noastre reciproce însele o traforează nezimțat în conturul loialității din suflet, se declanșează o incitație pe marginea referirilor la ultimele cărți scrise de către mine în timpul convalescenței, nu întru aducerea vreunui amendament cui îi adresez recunoștința, ci, dimporivă, spre a evidenția devotamentul cu care muncesc în orice condiții, ca să aduc la lumină o carte.

Scrierea cărților, trei la număr și numite ale recunoștinței, datează de când încă nu puteam să mă dau jos din pat, să merg, să vorbesc clar, să respir adânc, să mă odihnesc, să am voie bună, să alung gândurile negre, să fiu om întreg la loc, să trăiesc normal… Chinuit într-o rână, cu un carton pe piept, pe care așterneam o coală albă, cu degetele fără vlagă ținând anemic un pix în mână, scriam…, astfel am alcătuit o triadă de cărți ca o prea plecată reverență, căci inima mea era plină de recunoștință față de cine m-a ajutat să lupt pentru viață, lor datorându-li-se faptul că trăiam, chiar dacă nimic din ce era atunci în vagile mele puteri nu mă lăsa să cred că mai târziu va fi altfel.

Doare ca o traumă când scriitorul nu are motive să nu-și asume, afară de multe altele, condiția de neînțeles, altminteri nici nu ar avea încotro când uneori cei pe care-i iubește rămân statui neclintite în fața gesturilor sale. Succesul, voga celor despre care scrie el, când este vor-

ba despre portrete în cuvinte, vor avea un sfârșit într-o zi, dar scrisul va rămâne. Chiar și regii ar ajunge să fie acoperiți de uitare dacă istoria nu i-ar înmarmora în cronici. În ce mă privește am fost de atâtea ori singur cu cărțile mele, am fost și mai sunt și bolnav, am trecut printr-o grea încercare dar m-am recuperat foarte bine, am luptat pentru viața mea, iar azi am redevenit cel care am fost și continui. Impasul prin care am trecut târâș a rămas în urma mea, a trecut, s-a dizolvat ca platoșa de plumb a unui nor de ploaie torențială.

Printre cei ce mi-au fost alături și m-au ajutat, dr. cardiolog Margareta Miron și dr. Mihaela Adriana Mihăilescu, de pe aceeași poziție și aceeași treaptă încep șirul unor nume pentru ofrandă morală din partea mea. Puțini, dar buni mi-au stat alături în tot acel timp al grelelor mele suferințe, mi-au spus continuu cuvinte frumoase, încurajatoare, prietenești, călduroase: artista interpretă de muzică ușoară Pompilia Stoian, artista Stela Enache, artistul interpret de muzică populară și folclorică bihoreană Cornel Borza, dr. Diana Georgiana Trifan, dr. Tudor Daniel Monoran, prof. Tinca Vârlan, Corina Martin (ea mi-a scris „vă iubim…!”), Carmen Aldea Vlad, Janet Hârbu, Nelu Hărăbor, Eugenia, Carmen, Lilica, surorile Marinela și Camelia, Aurica – din partea unora, în câte o cerească zi, contul meu IBAN, golit de cheltuieli pe medicamente și tot ce a presupus recuperarea medicală a fost vizitat de câte o sumă de bani bineveniți ca aerul pe care-l respir. Ce gesturi generoase…, ce oameni cu suflet…! Tuturor le sunt recunoscător cu ce știu și pot să le fiu: rânduri ca acestea, în substratul cărora înveșnicesc axiologic recunoștința întreagă și din toată ființa mea…!

Începutul începutului își are temelia în primele clipe ale ajungerii mele pe targă în fața unor două doctorițe îngeri: Mihaela Adriana Mihăilescu și Margareta Miron.

Pentru dr. primar cardiolog Margareta Miron sufletul și ființa mea, împreună cu teii ce-nmiresmează până la cer bulevardul orașului Buhuși pe care încet și-ngândurat am început să-mi port pasul, șchiopătând, dar zi cu zi mai înviorat și mai echilibrat, revarsă dinspre inima-mi netrainică înspre inima-i frumoasă boarea dulcilor flori. Cu flori de tei în prima vară a renașterii mele vă încununez inima și sufletul, dragă doamnă doctor, salvatoare și mai înainte și acum și mai târziu, a vieții, liniștii, curajului, ce-și începeau fatalul mers înspre uitarea de sine. Fără dr. Margareta Miron, ca și fără dr. Mihaela Adriana Mihăilescu, este în ce mă privește improbabilă orice recurență. Dumneavoastră, doamnă doctor Margareta Miron, îmi prezentați argumentul pentru a nu da crezare lui William Shakespeare care spune: „Doctoria prelungeşte viaţa, dar moartea răpeşte şi pe doctor.” Nu…! Dumneavoastră, doamnă doctor, nu veți fi răpită nici măcar de atotputernica moarte, niciodată. Datorită dumneavoastră, în urma dumneavoastră va continua viața altora ce la rându-le vor aduce în lumina lumii alte vieți ce și ele vor săvârși în continuare miracolul vieții. Într-o repetare a vieții pe care o salvați, umbra urâtei morți este biruită de frumusețea luminii conștiinței dumneavoastră…! Am parcurs până acum mai grei ori mai ușori pași pe calea călătoriei mele din brațele mamii înspre trupul pământului.

La o răscruce de ani am ajuns din nou în cuprinderea unor brațe: brațele doctoriței Margareta Miron, medic primar cardiolog, de această dată. Ele au fost brațele salvării. Brațele morții, întunecate, au înțepenit întinse către mine…!

Mulțumesc, doamnă doctor Margareta Miron. Eu sunt neant ivit din moarte, căci, de fapt, omul e întâi copilul morții…! El adună toată viața amintiri, dar cu această mamă a lui nu are niciuna. Și nici nu va avea niciodată.

Omul este orfanul adus pe lume de o moarte și înfiat de o altă moarte, e o parte a morții ce îl aduce și altă parte a morții ce îl duce…!

Dar medicii ce sunt?! Împuterniciți ai miracolului de a ajuta pe cei căzuți să se poată apăra de boală, chin dureri și moarte cât le este dat lor să-și poarte povara condiției de supuși ai propriului destin, victime ale propriilor suferințe, iar în cele din urmă învinși ai morții…! În toate aceste intercalații între viață și moarte, medicul îndeplinește rostul de înger…!

(Aurel V. ZGHERAN)

by

Referinţă Bibliografică

Dr. Margareta Miron: medic primar cardiologie: brațele salvării/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 iunie 2026