Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Santana la Toronto: precum în cer, așa și pe pământ

Santana la Toronto: precum în cer, așa și pe pământ

Aseară, cerul a coborât puțin mai aproape de pământ.

În dreapta strălucea CN Tower, în stânga apusul își lăsa lumina peste oraș, iar între ele, la RBC Amphitheatre, o mare de oameni, câtă frunză și iarbă, se ridica și se mișca în același val de bucurie. Viața părea să mă fi așezat pentru câteva clipe într-o altă dimensiune, unde muzica îți crește aripi.

Mă uitam în jur cu uimire. Eu, copila de la sat, eram în mijlocul unei lumi care pulsa în culori, ritmuri, aplauze, strigăte de bucurie, trupuri dansând, priviri ațintite pe scenă. Toronto, cu turnul lui luminat, cu cerul de vară, cu apusul încă viu, părea prins între pământ și lumină, între vibrația muzicii și vibrația umană.

The Doobie Brothers au deschis seara cu lumină de drum lung, cu soare în chitară și libertate în glasuri. Muzica lor aducea vara pe umeri, autostrăzi întinse, prietenii vechi, tinereți care se reaprind când le atinge un cântec. Publicul îi primea în picioare, cu zâmbete, dans, mâini ridicate, ca și cum fiecare refren trezea în oameni o amintire vie din propria viață. Înainte ca Santana să ducă seara spre foc și transă, The Doobie Brothers au așezat peste mulțime o căldură largă, omenească, luminoasă.

Apoi a venit Santana.

Aerul s-a schimbat.

Stilul lui Carlos Santana este inconfundabil: o fuziune de rock, blues, jazz latin și ritmuri afro-latine, toate topite într-o limbă a focului și a sufletului. Chitara lui pare să știe taina unei singure note. O așază în aer, o ține vie, o lasă să ardă, apoi o desface în cercuri de lumină. Sunetul vine cald și prelung, cu o intensitate care trece prin trup înainte să ajungă la gând. În mâinile lui, chitara caută locul unde durerea, bucuria și rugăciunea se ating fără cuvinte.

Au răsunat piese care poartă istorie în ele: Soul Sacrifice, Jin-go-lo-ba, Evil Ways, Black Magic Woman / Gypsy Queen, Oye cómo va, Maria Maria, Everybody’s Everything, Smooth. Fiecare acord deschidea altă treaptă. Publicul nu asculta numai cu urechea. Muzica intra în piept, cobora în tălpi, aprindea palmele, ridica trupurile din scaune.

Trupa întreagă era un organism viu. Percuția, basul, clapele, vocile, chitara, toate curgeau împreună într-o energie puternică, fierbinte, aproape ritualică. Se simțea o forță care venea din scenă și trecea prin oameni, ca un curent nevăzut. Ritmul avea puls, carne, memorie. Îți amintea că înainte de cuvânt a fost bătaia inimii și dansul.

La tobe, Cindy Blackman Santana a fost o forță de zile mari. A bătut cu o putere rară, vie, sigură, ca și cum ritmul trecea prin ea din pământ spre cer. Tobele ei purtau inima serii. Fiecare lovitură avea foc, precizie, libertate. Era o forță feminină extraordinară, stăpână pe ritm, pe energie, pe clipă. Prin mâinile ei, scena se aprindea mai tare, iar mulțimea urca odată cu ea.

Luminile au fost dintr-o altă lume. Pozele și videourile păstrează urma, conturul, dovada; mirarea rămâne în ochi și în suflet. De pe scenă, mănunchiuri de lasere și culori se ridicau spre acoperiș, curgeau pe tavan ca niște râuri de lumină, se unduiau, se încrucișau, urcau și coborau în ritmul muzicii. Tavanul devenea o boltă vie, ca o auroră boreală aprinsă, amestecată cu o ploaie de meteoriți. Culorile se schimbau, se revărsau, se adunau din nou, ca și cum lumina dansa cu muzica.

Pe ecrane apăreau chipul lui Carlos Santana, mâinile pe chitară, imagini cu dansuri, forme, culori, triburi și secvențe cu rezonanță ritualică. Se împleteau cu imagini care păreau desprinse din alte concerte, din memoria scenică a lui Santana, dintr-un drum lung al muzicii purtate prin timp. Totul trimitea spre același univers: pământ, ritm, foc, comunitate, rădăcini, memorie. Muzica își chema imaginile, iar imaginile se întorceau în muzică.

Într-un moment, Carlos Santana s-a oprit și a vorbit publicului. A vorbit simplu, blând, direct, ca un om care lasă o binecuvântare între două cântece. Ne-a amintit că suntem prețioși, neprețuiți, semnificativi și plini de sens. Că suntem aici ca să facem lumea mai bună, să schimbăm vieți, să trecem dincolo de frică, de politică, de inteligența artificială și să trăim din inimă. Când trăiești din inimă, nu mai alergi după aprobarea nimănui. Totul se face lumină și bucurie. Apoi a chemat întreaga mare de oameni să creeze împreună un tsunami de lumină, un val care să șteargă întunericul și frica.

Publicul a râs, a aplaudat, a primit. Eu trăiam clipa dinăuntru, prinsă într-o stare de vis. În dreapta era CN Tower, în stânga apusul, în față Carlos Santana, deasupra luminile curgeau ca o auroră, iar în jurul meu mii de oameni dansau fericiți, într-o transă bună, luminoasă.

Așa am înțeles aseară Oneness. Oameni necunoscuți ridicați în același val. Ritmul devenit inimă. Chitara devenită glas. Lumina devenită mișcare. Mișcarea devenită bucurie. Orașul, cerul, muzica și oamenii intrate, pentru câteva ore, în aceeași vibrație.

Am plecat de la RBC Amphitheatre cu senzația că am trăit mai mult decât un concert. Am trăit o atingere. O împărtășire. O amintire a faptului că frumusețea încă poate aduna oamenii, că muzica încă poate vindeca oboseala lumii, că lumina încă știe drumul spre inimă.

Aseară, la Toronto, a fost precum în cer, așa și pe pământ.

6 iulie 2026
Carmen Cristina Oltean

 

Aseară, cerul a coborât puțin mai aproape de pământ.

În dreapta strălucea CN Tower, în stânga apusul își lăsa lumina peste oraș, iar între ele, la RBC Amphitheatre, o mare de oameni, câtă frunză și iarbă, se ridica și se mișca în același val de bucurie. Viața părea să mă fi așezat pentru câteva clipe într-o altă dimensiune, unde muzica îți crește aripi.

Mă uitam în jur cu uimire. Eu, copila de la sat, eram în mijlocul unei lumi care pulsa în culori, ritmuri, aplauze, strigăte de bucurie, trupuri dansând, priviri ațintite pe scenă. Toronto, cu turnul lui luminat, cu cerul de vară, cu apusul încă viu, părea prins între pământ și lumină, între vibrația muzicii și vibrația umană.

The Doobie Brothers au deschis seara cu lumină de drum lung, cu soare în chitară și libertate în glasuri. Muzica lor aducea vara pe umeri, autostrăzi întinse, prietenii vechi, tinereți care se reaprind când le atinge un cântec. Publicul îi primea în picioare, cu zâmbete, dans, mâini ridicate, ca și cum fiecare refren trezea în oameni o amintire vie din propria viață. Înainte ca Santana să ducă seara spre foc și transă, The Doobie Brothers au așezat peste mulțime o căldură largă, omenească, luminoasă.

Apoi a venit Santana.

Aerul s-a schimbat.

Stilul lui Carlos Santana este inconfundabil: o fuziune de rock, blues, jazz latin și ritmuri afro-latine, toate topite într-o limbă a focului și a sufletului. Chitara lui pare să știe taina unei singure note. O așază în aer, o ține vie, o lasă să ardă, apoi o desface în cercuri de lumină. Sunetul vine cald și prelung, cu o intensitate care trece prin trup înainte să ajungă la gând. În mâinile lui, chitara caută locul unde durerea, bucuria și rugăciunea se ating fără cuvinte.

Au răsunat piese care poartă istorie în ele: Soul Sacrifice, Jin-go-lo-ba, Evil Ways, Black Magic Woman / Gypsy Queen, Oye cómo va, Maria Maria, Everybody’s Everything, Smooth. Fiecare acord deschidea altă treaptă. Publicul nu asculta numai cu urechea. Muzica intra în piept, cobora în tălpi, aprindea palmele, ridica trupurile din scaune.

Trupa întreagă era un organism viu. Percuția, basul, clapele, vocile, chitara, toate curgeau împreună într-o energie puternică, fierbinte, aproape ritualică. Se simțea o forță care venea din scenă și trecea prin oameni, ca un curent nevăzut. Ritmul avea puls, carne, memorie. Îți amintea că înainte de cuvânt a fost bătaia inimii și dansul.

La tobe, Cindy Blackman Santana a fost o forță de zile mari. A bătut cu o putere rară, vie, sigură, ca și cum ritmul trecea prin ea din pământ spre cer. Tobele ei purtau inima serii. Fiecare lovitură avea foc, precizie, libertate. Era o forță feminină extraordinară, stăpână pe ritm, pe energie, pe clipă. Prin mâinile ei, scena se aprindea mai tare, iar mulțimea urca odată cu ea.

Luminile au fost dintr-o altă lume. Pozele și videourile păstrează urma, conturul, dovada; mirarea rămâne în ochi și în suflet. De pe scenă, mănunchiuri de lasere și culori se ridicau spre acoperiș, curgeau pe tavan ca niște râuri de lumină, se unduiau, se încrucișau, urcau și coborau în ritmul muzicii. Tavanul devenea o boltă vie, ca o auroră boreală aprinsă, amestecată cu o ploaie de meteoriți. Culorile se schimbau, se revărsau, se adunau din nou, ca și cum lumina dansa cu muzica.

Pe ecrane apăreau chipul lui Carlos Santana, mâinile pe chitară, imagini cu dansuri, forme, culori, triburi și secvențe cu rezonanță ritualică. Se împleteau cu imagini care păreau desprinse din alte concerte, din memoria scenică a lui Santana, dintr-un drum lung al muzicii purtate prin timp. Totul trimitea spre același univers: pământ, ritm, foc, comunitate, rădăcini, memorie. Muzica își chema imaginile, iar imaginile se întorceau în muzică.

Într-un moment, Carlos Santana s-a oprit și a vorbit publicului. A vorbit simplu, blând, direct, ca un om care lasă o binecuvântare între două cântece. Ne-a amintit că suntem prețioși, neprețuiți, semnificativi și plini de sens. Că suntem aici ca să facem lumea mai bună, să schimbăm vieți, să trecem dincolo de frică, de politică, de inteligența artificială și să trăim din inimă. Când trăiești din inimă, nu mai alergi după aprobarea nimănui. Totul se face lumină și bucurie. Apoi a chemat întreaga mare de oameni să creeze împreună un tsunami de lumină, un val care să șteargă întunericul și frica.

Publicul a râs, a aplaudat, a primit. Eu trăiam clipa dinăuntru, prinsă într-o stare de vis. În dreapta era CN Tower, în stânga apusul, în față Carlos Santana, deasupra luminile curgeau ca o auroră, iar în jurul meu mii de oameni dansau fericiți, într-o transă bună, luminoasă.

Așa am înțeles aseară Oneness. Oameni necunoscuți ridicați în același val. Ritmul devenit inimă. Chitara devenită glas. Lumina devenită mișcare. Mișcarea devenită bucurie. Orașul, cerul, muzica și oamenii intrate, pentru câteva ore, în aceeași vibrație.

Am plecat de la RBC Amphitheatre cu senzația că am trăit mai mult decât un concert. Am trăit o atingere. O împărtășire. O amintire a faptului că frumusețea încă poate aduna oamenii, că muzica încă poate vindeca oboseala lumii, că lumina încă știe drumul spre inimă.

Aseară, la Toronto, a fost precum în cer, așa și pe pământ.

6 iulie 2026
Carmen Cristina Oltean

Facebooktwitterby feather

Despre Carmen Cristina Oltean

Carmen Cristina Oltean s-a născut în județul Alba și trăiește de peste două decenii în Canada. A debutat editorial cu două volume de poeie: Desculță prin suflet și Și îngerii plâng; până în prezent a publicat șase volume, dintre care cele mai recente, Între ieri și azi și Șoapte de îngeri, au apărut în 2025 la Editura Coresi. Textele sale — poezii, eseuri și reflecții — au fost publicate în numeroase reviste literare din România și din diaspora, între care: Armonii Culturale, Rapsodia, Destine Literare (Montreal și Quebec), Revista ASLRQ (Quebec), Vatra Veche, Observatorul Toronto, Extemporal Liric, Ecouri din Turda, Cafeneaua Literară, Meridianul, Luceafărul, Agora literară, Zenit22, Contact International, Bogdania, Repere Literare, Prodiaspora, Logos și Agape. A contribuit, de asemenea, la mai multe antologii colective din țară și din diaspora. Pentru Carmen, scrisul este o formă de rugăciune și o întoarcere spre sine; el stă și ca punte de comuniune între cultura română și comunitățile românești de peste hotare. Prin vers și proză caută să păstreze memoria și frumusețea tradițiilor, dar și să deschidă ferestre către experiențe spirituale profunde. Este membră a Asociației Canadiene a Scriitorilor Români (ACSR) și a Asociației Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN). În 2023 a primit titlul onorific de Ambasadoare „Femei de Succes” pentru activitatea sa literară și culturală. În 2025 a fost distinsă cu Diploma de Excelență din partea Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba, în cadrul lansării sale la Casa de Cultură „Ion Sângerean” din Ocna Mureș; în același an a primit o Diplomă de Excelență la Iași, în cadrul Conferinței Internaționale „Diaspora – Interferențe culturale și educație”; tot în 2025, la Toronto, i s-a acordat Award of Excellence în semn de recunoaștere pentru excelența profesională, succesul și leadership-ul său în comunitate.

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.