Un frumos gest literar mi-a fost dat să văd la ultimul târg de carte Gaudeamus, cel din iarna anului 2025, când Comunitatea Elenă din România a lansat un volum de proză scurtă semnat de Marina Costa, cartea fiind tipărită chiar de uniune în semn de strânsă și îndelungă prietenie cu aceasta.

Marina Costa este, probabil, fanul numărul unu, dintre toate cunoștințele mele cel puțin, al istoriei și culturii grecești. Ea nu este însă fan și atât. Legăturile dintre comunitate și scriitoare au altfel de rădăcini, mult mai adânci, iar gestul a fost reciproc, Marina „desenând” la propriu, din litere și culori specifice, steagul grecesc pe copertă, în stilul interesantelor caligrame.

Poveștile, apărute inițial în revistele românești Astralis și Arena literară, în revista bilingvă Elpis/Speranța ori în câteva antologii, sunt adunate în acest volum sub numitorul comun al prezenței spiritului grecesc în ele. Spun spirit și nu personaje sau locuri, deoarece nici unele, nici altele nu sunt neapărat native, dar capătă această valență prin desfășurarea lucrurilor și prin dragostea pentru Grecia.

Volumul debutează cu – cum altfel, pentru un cunoscător al operei Marinei Costa…? – o mică istorisire din orașul vacanțelor adolescentine (În loc de prolog), care a cucerit-o pentru totdeauna pe autoare: Brăila. Acolo, ca și în cartea de față, era o lume cosmopolită, cu arome nu numai grecești, a porturilor dunărene de odinioară (idem).

Marina Costa evocă, aducându-i totodată un omagiu transparent și sincer, o lume nu numai trecută, ci și, pe alocuri, apusă pentru totdeauna, pe care tinerii de azi e puțin probabil să o fi cunoscut vreodată și de care noi, cei ce privim mai mult spre apusul metaforic al vieții, abia ne mai amintim sau poate că o știm doar din amintirile celor de dinaintea noastră.

Din paginile cărții aflăm multe. Întâlnim fel de fel de personaje, de la varii zeități antice la pirați, felceri ori panduri, de la nelipsiții marinari la sirenele care-i atrag în larg ori muritoarele care-i așteaptă pe uscat. Sunt personaje care, școlite sau nu, vorbesc în toate limbile pământului (română, greacă, engleză, franceză, rusă, italiană…) și acest fapt este iar un specific al porturilor în general și al țărmurilor grecești în special. Mai aflăm despre fel de fel de obiceiuri, cum ar fi căsătoriile aranjate (uneori fericit!) sau gestionarea zestrei, dar și petrecerea pe lumea cealaltă a celor care și-a încheiat socotelile cu existența. Aflăm cum a fost în războaie mai mari ori felurite lupte locale și savurăm, pe timp de pace, un suc de portocale, salep ori samogon, ascultăm acorduri de mandolină sau încercăm cu mintea pași de sirto levantiniko…

Prima poveste, ce dă și titlul volumului, îi are drept protagoniști pe Yorgos și Dora, doi tineri în prag de viață, care se cunosc la înmormântarea unei rude comune, unde sunt cuprinși de primul fior al iubirii. Ea este localnică și se pregătește de liceu, el – un fermecător soldat care vine de departe, de pe malurile însorite ale Eladei, unde, odată încheiat evenimentul, este nevoit să se întoarcă și astfel prim-planul se mută pe relația la distanță dintre cei doi, întreținută până la un punct prin corespondență.

În a doua povestire, Fata din desen, îi reîntâlnim pe Dora și Yorgos pe maluri grecești și ne este dezlegat și misterul încetării subite a scrisorilor dintre cei doi. Soldatul nostru este rănit și trimis la vatră. Însă rănile lui nu sunt numai de natură fizică, ci și sufletească, el suferind de o amnezie temporară. Iar Dora, aflată în vacanță, îl ajută să-și recapete memoria și… iubirea pierdută. Cum…? Într-un mod care face cinste oricărei povești de iubire, dar și autoarei care a imaginat-o.

A treia, Dragostea la prima vedere nu ține mult, ne poartă mult înapoi în trecut, în vremuri imemoriale, care puteau foarte bine începe cu a fost odată ca niciodată… Suntem, așadar, la curtea unei regine care avea trei fete mari și frumoase și toate bogățiile lumii, mai puțin sentimentul care face ca toate acestea să aibă sens: Nausica. Aici Marina Costa, o pasionată a ficțiunii istorice, se joacă puțin cu lipsa de informație – Nausica este, în principiu, personaj literar, provenind din Odiseea lui Homer și/sau mitologic, nu și istoric – și scoate din jobenul imaginației creatoare o cel puțin deosebită idilă între regină și Ulise.

În următoarea poveste, Gorgona, regina Mării Egee, reconfigurarea unui mit este de același calibru ca în precedenta, însă aici aria de interpretare este din start mult mai amplă, fiind vorba despre Gorgone, care, în mitologia clasică, erau trei monstruozități cu șerpi în loc de păr. Marina Costa alege însă varianta folclorului grecesc ulterior, în care Gorgonă devine sora vitregă a lui Alexandru cel Mare, Thessalonike, după ce bea din greșeală o apă vie care nu era pentru ea și se transformă într-o sirenă ce va rămâne întru veșnicie să întrebe marinarii despre fratele ei, Alexandru, și îi va scufunda pe aceia care nu știu răspunsul corect din viziunea ei… Ce va face marinarul peloponez Nikitas în acest caz rămâne de văzut.

În Cireșar în alb și negru mergem pe dealurile Drăgășanilor. Ne aflăm acum în timpul Eteriei (1821) și vedem, cu ochii minții, cum se umplu dealurile Vâlcei, în luna lui Cireșar, de uniforme în alb și negru, care mult sânge vor vărsa iarăși în dorința lor de a scăpa de dominația otomană. Albii sunt pandurii din Principatele Române, negrii sunt mavroforii greci, iar împreună luptă împotriva deliilor (soldaților) turci. Totul se petrece de data asta într-o perioadă istorică mult mai accesibilă ca informație, prin urmare mai ușor de reconstituit, astfel ca cititorul să se simtă parte integrantă dintr-o poveste în care poate că numai dialogurile sunt ficțiune.

Traducătorul amiralului este o nouă istorie reală. Este povestea lui James Jakob Williams, un american de culoare, născut sclav în Maryland, care fuge de pe plantație și ajunge om liber în Europa, unde soarta îl duce, printre altele, pe o navă grecească. Acolo se angajează ca bucătar și devine traducător al amiralului aflat la bord, iar, în cele din urmă, un veritabil (și documentat!) erou al luptei pentru libertate a poporului grec… Toate acestea și multe alte detalii le aflăm la masa de pomenire a acestuia.

Onoare de samurai ne poartă cu gândul spre Japonia secolului trecut, de unde pornea de fiecare dată în lume, acolo unde-l chemau pașii destinului (sau, mai precis, unde nava lui, Tokei Maru, avea misiuni comerciale de îndeplinit), căpitanul T. Norito. Norito era – spiritualicește vorbind, căci în practică nu a mai apucat – un samurai din tată-n fiu. Casta acestora se desființase cu ceva decenii în urmă, însă el le-a păstrat și respectat codul de onoare mult timp după aceea. În concluzie, în 1922 se găsește, alături de alte douăzeci de nave din toată lumea, în raza orașului Izmir/Smirna, acolo unde a avut loc ceea ce istoria a numit masacrul creștinilor de la Smirna, iar codul de onoare după care se ghida îi spune să renunțe la încărcătura pe care o avea pentru a-i salva pe grecii care reușeau să fugă de ororile iadului dezlănțuit…

Răvașe dulci este o frumoasă poveste de dragoste între Sotiria și Manuc, începută în Brăila și împlinită în New York ani mai târziu, într-o zi de Sfântul Valentin.

Sirenele nu știu să citească este idila ajunsă iubire trainică dintre Eleni și Rocco, o învățătoare și un soldat, începută cu un mesaj din sticlă scris de el, printre multe alte mesaje asemănătoare, în timpul lungilor și plictisitoarelor nopți de patrulare pe mare și găsit de ea în… burta unui pește pe care se pregătea să-l gătească.

Cartea se încheie, s-ar putea spune, ciclic, deși e de presupus că nu a fost o intenție vădită. Așa cum primele două povești, deși impecabile luate separat, se continuă armonios una pe alta, tot așa și Leac împotriva singurătății, ultima poveste, completează într-un mod aproape romantic portretul aceluiași Rocco din Sirenele nu știu să citească. Și, dacă-n Sirenele… mesajul lui din sticlă este găsit în timp util de cea care avea să-i fie pereche, în Leac… acesta ajunge în mâinile unui băiat, Radu, iar faptul devine premisa unei viitoare prietenii între Radu și nepotul lui Rocco. Pe de altă parte, prietenia aceasta duce și la o încheiere glorioasă a destinului fostului soldat care se plictisea noaptea pe mare și trimitea mesaje scrise în eter…

Ce mai unește toate aceste povești între ele, în afară de Grecia, este verosimilitatea lor, care se datorează unei temeinice documentări făcute asupra fiecărui nume și loc dintre cele prezente. Marina Costa nu lasă nimic la voia întâmplării și, oricât ar broda, se asigură dinainte că „tiparul” pe care improvizează e trainic și nu se poate deteriora pe parcurs. Ritmul este vioi și, deși totul se întâmplă într-un trecut mai mult sau mai puțin depărtat de ziua de azi, lasă o senzație acută, provocatoare de contemporaneitate cu personajul, cu epoca ori cu aventura în care personaj și epocă sunt împreună. O aventură continuă, în care pauzele de relaxare nu sunt în interiorul poveștilor, între o scenă și alta, ci între povești.

În încheiere, aduc și eu, la rându-mi, mulțumiri autoarei pentru această fugară evadare din cotidian și Uniunii Elene pentru că a facilitat posibilitatea evadării respective, iar Marinei Costa îi urez să ne încânte cu multe astfel de povești mai departe.

by

Referinţă Bibliografică

Sirenele știu totul…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 iulie 2026