Cărțile Luminiței Melnic, nouă la număr, sunt scrise cu sufletul.

Vorbește mai mult tăcând și merge mai mult stând pe loc, Poezia ce-o scrie vorbind în numele ei și ducând-o acolo, unde voiește ea.

Toamna, mama, Dumnezeu, astea s-ar părea că-i sunt temele predilecte.

Din aceste teme a brodat pe efigia sufletului poezii, unele devenite deja cântece cunoscute.

Trăiește la Păpăuții Rezinei.

De fapt spun minciuni: trăiește în Poezie și Rugăciune.

Acestea sunt „transfuzii pentru sufletul ei”, care atunci când înalță rugăciuni, deschide ceruri.

Destule poezii sunt antologice.

Precum este „Rugă de țărână”, pe care o alăturăm integral: „Ochii mei topiți de lacrimi/Roagă țărâna-n tăcere:/–Nu te îndura de oameni./Desfă groapa de durere.//Fă, țărână, ochii mari,/Lăcrimând acest mormânt./Pune-ți cruce, ochelari,/Să cred că-i mama cântând”.

Zguduitoare sunt versurile Luminiței Melnic.

„Orfan îmi pare tot în jurul meu,/Și cerul, și pământul mi-e străin…/Eu lângă mine te doresc mereu-/De nu-i putea, eu, mamă, o să vin”.

Cred că o calitate rămâne primordială în cărțile ei. De poezie și eseuri. SINCERITATEA spunerii, ceea ce înseamnă Trăirea Cuvântului, Emoția nemimată.

Poetul Grigore Vieru, fiind întrebat odată cum trebuie să fie o poezie a răspuns că, în primul rând, trebuie să emoționeze.

Și tot el i-a dat propria definiție, spunând că poezia este răzbunarea frumuseții pe urâțenie.

Prin ceea ce făptuiește Luminița Melnic nu face decât să se răzbune pe urâțenia din jur.

Și faptul că aceasta, urâțenia, devine mai puțină se datorează și sufletului ei tipărit în mai multe volume.

Traian Vasilcău

La prânzul muzei

Atâta rană îți citesc pe chip

Deși reverși în jur doar bunătate

Și te compari cu firul de nisip

Tu, Crucifer cu Dragoste de frate…

Cu dor aprins privirea încolțești

Spre cei piloni, din marea ancestrală

Și-i simt cum îți adună -n rai, firești,

Orice cuvânt cu buchie astrală.

Din albăstrimea a tot ce-i divin

Îți pregătesc și-o zestre din cununi,

Și te privesc din ceru’ nalt, senin

Cum arzi în rugăciune și-i aduni.

Enigmă

Toamna-i bolnavă

Cu pletele-n vânt.

Pare o rană

Întregul pământ.

Cerul crispat

Își cerne cenușa,

Vântul turbat

Tot zguduie ușa.

Se-ntunecă lumea,

Se stinge și moare,

Se-nalță aiurea.

Enigma dispare.

În scrum se îmbracă

Și stele, și lună;

Crud soarele seacă,

Iar globul e spumă.

Și eu, eu sunt piatră,

Mă macin și pier…

Și picură-n vatră

Același mister.

Vapor naufragiat

Vibra atâta dragoste în mare

Și frunza în senin poetiza,

Și solzi de aur scăpărau din soare,

Vaporu-n vals de țărm se-apropia.

Și-a licărit din el un chip frumos

De fată mândră, jună, grațioasă,

Se revărsa parfum misterios

Asupra domnișoarei–floare-aleasă.

Și toată vara cu vapor pe brațe

Marea îl legăna ca pe un prunc-

Fata se aștepta ca s-o înalțe

Un cineva, un menestrel din nuc…

Vara ca domnișoara a trecut,

Fata a dispărut neobservată,

Marea al său vapor și-a petrecut

Și făr-să vrea, rămase-ngândurată.

A fumegat un dor pe-această mare.

Acuma dorul, marea s-au răcit-

Bătrâna toamnă stă pe țărm la soare,

Vaporul melancolic s-a ivit…

De data asta marea mult mirată

Și frunza galbenă-l priveau nervos,

Și-l întrebau: de ce e fără fată?

Iar soarele îl poleia gelos.

Cine-s?

Lumea-i mare,

Eu sunt mică;

Uneori mă văd furnică

Pe-o cărare…

Lumea-i multă,

Eu-puțină;

Uneori mă mișc străină

Și tăcută.

Lumea-i globul,

Eu sunt punctul

Și în miezul lui- ținutul.

Așa-i plugul…

Lumea-i lume.

Cine-s oare?

Nu-s un semn de întrebare?

Ce minune!

Putere

Mama ține ceru-n palmă,

Ruga fumegă spre El,

Cu puterea sa de mamă

Încălzește un mister.

Un război încrâncenat

Cu-a sa inimă-l topește,

Iar în chipu-i luminat

Haosul îl putrezește.

Mama-i tot ce e mai mare,

Ea-i puterea pe pământ.

Fără ea nici o mișcare

N-ar mai prinde grai nicicând.

Însă cine o ignoră

Cerul pe pământ îl calcă.

Fiindcă-a ei aureolă

Cârmuiește viața toată.

Ea-i puterea cea mai ‘naltă

Cu înțelepciune-adâncă.

Mama-i viața, mama-i Țara-

Cine-o să mă contrazică?

Coltele neamului

Sămânța din sfințenie căzută

Pe-acest pământ cu dragoste aleasă,

Din clipa cea durută apărută

S-a tot călit prin viață-anevoioasă.

Din seva ei lăstarul și-l hrănește,

Iar rodul lui-izvor de alinare,

Dar ne-nțeles pe-acest pământ, firește,

Doar rădăcina este în lucrare.

Căci roada valoroasă se observă

Doar după seceriș adevărată,

Iar până-atunci rămâne o rezervă

Neînțeleasă și justificată.

Foarte curând va răsuna și imnul

Solemn în literara lumânare…

Primește-mi versull, e precum pelinul,

Dar e-o pomană scrisă cu ardoare.

Mă bucur, că ești colte sănătos

Și sufletul la ceruri se avântă.

Cuvântu-l rafinezi pentru Hristos,

Smerit POET, cu inimă înfrântă.

Femeia

Privirea ta-livadă înflorită

Revarsă-n jur lumină și izvoare,

Iar vorba ta-i ca mierea îndulcită

Și brațul tău e-un fel de cuib de soare.

Se leagănă o lacrimă-n priviri,

Îmbobocește zâmbetul pe buze-

Ești operă de artă, când te-admiri,

Te-asemeni, tu, cu chipul unei frunze.

Universitatea universală

Sunt atâtea instituții

Căutate-n astă lume,

Dar puțini din toți școliții

Ies din ele cu renume.

Însă Universitatea

Cea umbrită, chiar negată,

Vă oferă-oriunde Cartea,

Care-i de fapt fără plată.

În ea intră toate-odată

Unică e-n felul său,

Dar o viață-i studiată,

Căci ne-o predă Dumnezeu.

Drept că diplome nu are,

Nici premii bănești, nici fală,

Iar examenul de-ntrare

Nu-l susții în nicio școală.

Pământ poetic

Poet e câmpul cel bătrân cu riduri,

Cu pana în țărànă înmuiată.

Își scrie doina viața printre rânduri

Și soarta-i pe pământ prea zbuciumată.

Poet țăranu-i în timpul trudit

Pe-ogorul său de-o frumusețe rară.

E-o artă vie tot ce-a răsărit,

Lăstar de vers e-n plină primăvară.

Poetă-i țărăncuța în năframă

Cu sapa-n spate și sacoșa-n mână.

Poetică-i, în primul rând, că-i mamă,

Indiferent că-i tânără, bătrână.

Poetică-i și masa de pe-un deal,

Puse pe ea întâi pâine cu sare,

Când se desface iarăși dintr-un val

Șervetul alb și se pune mâncare.

Iar când răsare soarele și-apune,

Ca-ntr-un cuptor roada-n pământ se coace,

Apoi se-adună ca o rugăciune

Cărunt pe gânduri și pământul tace.

Suflet drag

Prin frunze caștanii văd chipul mamei

Și prin căderea-i pași întrezăresc,

Și stropi mărunți mă tot sărută-n palme,

Ca ale mamei buze se lipesc.

Mă cheamă ploaia s-o sărut pe urme

Și să închin din ultimul pahar,

Chiar dacă ea mi-a șters-o de pe lume

Are și toamna suflet trist ș-amar.

Și dacă pică frunza la pământ,

O văd îndurerată, ca pe-o mamă,

Pentru că-n pomi tot este un plâns sfânt

Și-un clopot lung aud cum sună-n toamnă.

Definiție

Mama-adiere,

Încinsă-n dor,

Cuprinsă de griji,

Odihnită-n silabe,

Consumată-n lumânare,

Alinată de cer,

Sfințită de stele,

Înrădăcinată în bunătate,

Încolțită în gânduri,

Rodită-n copii

Și-nflorită-n amintiri.

by

Referinţă Bibliografică

Suflet tipărit în mai multe volume/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 noiembrie 2026