Traian VASILCĂU,

Cercetător la Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu”,

Diacon, Scriitor

Prin lucrarea în 7 volume „Mihail Eminescu și Adevărul Sfintei Scripturi” a eminescologului-teolog sau a teologului-eminescolog Mihail Nicolae-Stanca avem parte de o adevărată și profundă exegeză literară și creștin-ortodoxă a Operei Poetului nostru Național.

În 5000 de pagini, autorul, vreme de 20 de ani,  a respirat mireasma creației lui Eminescu și a lui Dumnezeu.

Ce reprezintă, până la urmă, sacrificiul Poetului-Nepereche?

PS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, zice că „este o mare de credință și cultură”.

Un ocean, zicem noi, pentru că mării i se mai văd țărmurile, dar oceanului–nu.

Un ocean de Taine, fiindcă pe cât cunoaștem o taină eminesciană, pe atât aceasta devine și mai mare în timp!

În lucrarea menționată, inginerul împătimit de Eminescu așează, în legătură directă cu Adevărul Sfintei Scripturi, Adevărul Poetului, cu toate tematicile biblice: Lumina, soarele, luna, stelele, lutul, toiagul de fier, varga, arama, argintul, aurul, culorile, apa, izvorul, lacul, marea, oceanul, trecerea Mării Roșii, a Iordanului, Apa Vie a Duhului Sfânt, stânca, inclusiv stânca Hristos, grădina, arborele, pasărea, coliba, corabia și pustiul.

Inclusiv pustiul lăuntric, unde se retrăgea deseori și Mihai Eminescu, Mihail–după botez, în cele 7 volume ale lui Mihail-Nicolae Stanca, în care se simte o trăire permanentizată, poetică, precum o boală, „suferință, tu, dureros de dulce” și de nevindecat.

Stilul domnului Stanca este unul elevat, metaforic, literar-duhovnicesc, de zile mari.

Oferim o mostră, una din nesfârșitele din volumul I: „Cum multe dintre poeziile și poemele lui Mihail Eminescu mustesc de Rugăciune, putem spune că el a trăit bucuriile duhovnicești, chiar dacă viața și-a petrecut-o printre oameni, în lumea veacului său”.

Urmează capitolele următoarelor teme biblice și eminesciene: Vegetația, iarba, copacii, florile.

Și o spunere, care aștepta să fie auzită de la adormirea Mucenicului Mihai Eminescu. Și anume că „Mihail Eminescu a crezut în Dumnezeu Unul, Întreit în Persoane, și a urmat Născătoarei de Dumnezeu”, pronunțându-se ferm contra sectarismului de atunci și de azi:„Eu nu cred nici în Iehova,/Nici în Buddha–Sakya-Muni,/Nici în viață, nici în moarte,/Nici în stingere ca unii”.

Adică Poetul crede în veșnicia sufletului, nu în alte supoziții nebiblice.

Autorul exegezei literar-duhovnicești despre Mihail Eminescu este un altfel de eminescolog. Unic, printre ceilalți.

El vine „să șteargă slinul, muceagaiul al uitării-n care geme”, de prea demult, latura profund-creștină a creației eminesciene.

Mihail-Nicolae Stanca Trebuia să vină și a venit!

Când a îngăduit Dumnezeu, nu când au dorit oamenii sau vreun for academic.

A venit și a zis că  „Viața mistică a lui Mihail Eminescu este constituită din trei etape: 1. Descoperirea lui Dumnezeu în trăirea Sfintei Evanghelii, care e „Duh și Viață”.

2. Extazele sau rugăciunea contemplată.

Adică rugăciunea minții, coborâtă în inimă.

Și 3. Teofaniile sau Vederea directă a lui Dumnezeu.

Care eminescolog a mai spus ori a mai scris așa ceva?

Exegeza acestuia se scaldă în exemple concludente din creațiile Sfinților de origine română și nu numai, precum ar fi Arsenie Boca, Augustin, Ioan Botezătorul, Ioan Scărarul, Ioan Gură de Aur, Dumitru Stăniloae, Efrem cel Nou, Isaac Sirul, Grigore Sinaitul și alții, dar face referire și la personalitățile culturale ale epocii și la acele contemporane nouă.

Mihail-Nicolae Stanca îl apără pe Poet, ca pe propriul său suflet.

Fără de care n-ar trăi.

În capitolul intitulat „Cuvântul–Vibrația prin Vocale și Consoane”, din volumul II, el scrie:„Mihail Eminescu a suferit durerile nașterii Omului Cel Nou pentru toți semenii săi și s-a nevoit ca Hristos să ia chip, nu doar în el, ci în câți mai mulți dintre contemporanii cu frică de Dumnezeu și cu dor de mântuire.

O concluzie firească, ce se impune în această situație excepțională, care ne dovedește că Mihail Eminescu s-a aflat sub un Acoperământ real de grație divină, este aceea că opera eminesciană, mai ales aceea care cade sub incidența revelației divine, nu poate fi înțeleasă decât de către aceia care îl însoțesc pe Poet în tot periplul său inițiatic, pe parcursul întregului său urcuș „duhovnicesc, îmbrăcați în armura adevărului divin”.

Exegeza este absolut delicioasă, pentru un om de tip eminescian, care nu cunoaște definiția integrală a Bisericii noastre strămoșești, dată tot de Eminescu, cel care a scris că ea, Biserica, „este Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului”.

Să mai spună cineva că Eminescu a fost budist și nu creștin-ortodox?

Mihail-Nicolae Stanca aduce nouă ceruri de dovezi în favoarea îndumnezeitului nostru Poet Național.

Care a fost, de fapt, nu doar un Poet Național.

Ci „un Poet prea mare pentru țara lui”, după spusa lui Caragiale, care, la rândul lui, prin comparație, se vedea a fi doar „un comediant prea mic pentru tragedia noastră”.

Care tragedie?, mă veți întreba.

Pierderea prematură a lui Mihai (Mihail) Eminescu, Poetul prea mare, Uriaș–aș zice, pentru țara lui!

Care, cu trecerea timpului, nici nu mai știm dacă a fost și dacă mai este a lui!

by

Referinţă Bibliografică

TRAIAN VASILCĂU: Adevăratul Eminescu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 noiembrie 2025