Motto: „Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.
În mine toate amintirile te-aşteaptă”…

                                                                                                                                                                               („Nostalgie”, versuri: Demostene Botez; compoziție: Marian Nistor; interpretare: Angela Similea)

Septembrie, la ieșirea din timp…! Toamna își zidește cetate cu creneluri în pădure, ca și cum ar ridica un acoperiș pe inimile noastre. Și ca și cum ar crede că va sta veșnic în pădure, sub cer, pe ape, în munți, pe câmpii…, în noi, în inimi, în gânduri, în vieți, în iubiri, în destine. Acestea-s regate cu firman de domnie ale unor patru surori – primăvara, vara, toamna, iarna – nu numai ale vreuneia, cum fiecare la timpul ei crede. Și totuși, pe câte una, când îi vine  rândul la succesiune o acaparează vanitatea de a lua în stăpânire și a schimba despotic totul. Fiecare se apucă să restaureze natura, să schimbe tot, până și forma de guvernământ pe care numai erele o strămută, nu scurtele peripluri ale timpului, ca niște vizite sentimentale, de sărbători, la casa părintească, la părinții bătrâni, la frații statornici, la prietenii dintotdeauna, la primele iubiri…!

Când se-ntoarce la putere primăvara recheamă păsările, aprinde pădurea în flăcări verzi, repune natura în zorul primenirii, o-nflorește, o-nviorează, o-nveselește… Apoi vine vara. Acum ciocârliile guvernează, soarele, lavele de aur ale lanurilor, lampadarele astrale strălucitoare în nopți adânci, cascadele de lumini viorii la răsărit, sufletul fierbinte al amiezilor tulburat de năvala ploilor scurte, calde, cu răpăit simfonizat, azurul cerului sus, baia de aramă în feeria asfințitului jos…. Apoi toamna, apoi iarna – cele două surori își dispută supremația temporală, de când sunt ele toamnă și iarnă, călcând repetat una în regatul celeilalte, râvnind preschimbarea efemerității ciclice a fiecăreia într-o prelungire de-mpărățire a uneia peste granițele celeilalte.

Acum e toamnă, e miezul toamnei…, guvernează cântecele toamnei și melancolia! Se-ntoarce, căci nu plecase nicăieri, doar se adâncise-n depărtarea din noi, dorul de Angela Similea, artistă frumoasă glăsuitoare de cântece de viață și de iubire frumoase; frumoasă rostitoare de poezie a cântecului cel mai frumos scrisă de poeți aleși și a melodiilor cel mai frumos, magnific de frumos compuse de creatori melozi cu înger în note muzicale și armonii…!

Angela Similea…!  O privim, o ascultăm, o simțim în inimile anotimpurilor din inimile noastre. Glasul ei și ea răscolesc sufletul și ființa precum mărgeanul ochilor toamnei prin ani și anotimpuri și vârste și destine…! Din inima toamnei în inimile noastre, cântecul „Afară plouă ca și toamna” vibrează ca o înveșnicire ideală în neveșnicia omenească, e catifelat ca balsamul unui destin în vocea cald radioasă ca nimbul electric între brațele de-mbrățișat. Cu ecoul lui, artista Angela Similea ne retrezește s-auzim vântul  șuierând, să zărim toamna, că, deși ea nu înțelege, nu mai are mult de stat și se duce iarăși. Cu veștile lui ne-nfiorează să simțim că vine iarna, să înțelegem și să ne împăcăm cu gândul că primăvara nu va mai veni pentru unii dintre acei ce poate nu vor mai avea timp să o aștept pe ea…!

Septembrie, la ieșirea din timp. Toamna guvernează…! Emoțiile toamnei vibrează…, minunat de frumosul cântec „Afară plouă ca și toamna”, cântat ca o glăsuire a inimii însăși întru îngânarea sieși de către artista frumoasă ca o inimă Angela Similea, ne sună în suflet ca niște clopoței de porțelan…! E toamnă, miez de toamnă, ecou de toamnă melancolică…! E anotimpul înfrumusețat azi pentru nimeni nu știe cât de mulții romantici ce o iubesc pe Angela Similea, chiar de către ea, căci de aceea o iubim…! E toamnă…, cântă mirabil, cântă melancolic, duios, vibrant ca toamna, ca viața, ca iubirea, Angela Similea…!

Este toamnă azi…! Cântecele verii-s surde azi, priveliștile verii-s oarbe azi, căci din vară azi n-a mai rămas decât scheletul. Iar toamna e pruncuța unui vulcan din care curge sângele roșcat al naturii! Ceea ce se vede e aramă de toamnă, ceea ce se aude e agonie de vară, ceea ce vibrează e plâns de toamnă, ceea ce moare sunt clipele anotimpului biruit și trimis în surghiun, ceea ce înflorește sunt rochii de gheață pe coapsele apelor…!

Cântecul „Afară plouă ca și toamna” e o solie chiar a toamnei, sosite la prima mijire de orizont blond, călduț iarăși și încă luminos, ca și cum iarăși s-au întors copiii timpului pentru câteva zile, ca să încerce timizi și mirați anotimpul majoratului cărunt ce-i așteaptă.

Este așa de frumos, alergăm pe frunze, cu adierea vântului în față, cu gustul dulce-acru-amărui și aromele poamelor coapte pe gură, cu-nstelate cristale de brumă pe ramele oglinzilor privirii, cu amurguri în obraji și crizanteme-n păr…! De departe, până sub propria umbră, de la o lungime de brațe, până la o cuprindere de privire, precum am purta o catifea pe deasupra inimii și am muta cu tot cu vibrații unghere de rai din natură într-o galerie umană splendidă, romantică, simfonizată în armonii feerice și emoții de toamnă, o iubim pe Angela Similea, îi ascultăm cântecele și le iubim. Dar…, vai…, zărim, auzim, simțim crepusculele umbrelor, fiorii răcelii, susurul ploilor de toamnă curgând în valuri, absorbite-n răpăieli și zguduiri. E toamnă și-n univers și-n noi.

Azi numai cântecul Angelei Similea, artista însăși îndulcesc toamna noastră…! Parcă frunțile lumii și timpului sunt întomnate și-ncruntate. Dar e numai feerie vizuală și vibrații line în cântecele Angelei Similea. Ele sunt consolarea, ele sunt viața, catifeaua vieții, speranța, frumusețea și bucuria de a trăi toamne mai lungi…, a mai trăi dimineață după dimineață, dacă ne-am rugat de cu seară destinului să ne trezească atât timp cât în jur, de iubire și de drag, ce și cine trăiesc frumos îmbătrânesc frumos.

Septembrie, la ieșirea din timp…! Am rămas încă tineri, căci rămânem tineri iubind! Cu fiecare pas, la drum împreună cu mirabilele cântece ale Angelei Similea și cu Angela Similea, iubindu-le, iubind-o. Căci sunt frumoase, căci este frumoasă…! Prindem ca pe fluturi în flori și-mpăturim frumos ca-ntr-o îmbisericire contemplații de psalmi minunați de grațioasele tablouri fotografice ale naturii, muzicii și armoniilor vizuale și sonore la  celebrarea toamnei în decorul unui balet regal în mirajul cântecului „Afară plouă ca și toamna”…!

Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.
În mine toate amintirile te-aşteaptă”…

Aurel V. ZGHERAN

by

Referinţă Bibliografică

Angela Similea. În inimile anotimpurilor din inimile noastre/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 septembrie 2025