Eu te aștept în mine viață, eu te aștept în mine liniște, eu te aștept în mine iubire, eu te aștept în mine sănătate, eu te aștept în mine dor…; uneori te aștept în mine și pe tine uitare, uneori te aștept în mine și pe tine moarte…, eu în mine aștept tot și toate…, altundeva unde?
N-am să vă aștept nimic și pe nimeni unde nu am loc de mine cu o rază de soare învelit și undeva un căpătâi de pământ; n-am să vă aștept unde însumi sunt străin, unde însumi nu sunt așteptat… Așa că aștept totul în mine…!
Iubire, sufletul meu te așteaptă, sănătate, inima mea te așteptă, amintiri, sângele meu vă așteaptă, liniște, tâmplele mele te așteaptă, uitare, ochii mei te așteaptă, moarte, lutul meu te așteaptă…! Dar pe mine cine mă așteaptă? Iată, locuiesc acolo unde aștept să fiu găsit uneori și să nu fiu căutat alteori…!”
Din perspectiva liberei consecvențe interioare de a reveni la unele idei personale deja exprimate în publicații anterioare – repet: fără a aparține altcuiva decât mie –, prezentul eseu reface acum în cuvânt nou gânduri dintotdeauna. Îmi privesc propriile-mi frământări ale sufletului în parte ca pe o esență de principii. Acestea, reformulate în afinitate contextuală pe noi subiecte se aștern ca fiind de acolo și, titular al unui substanțial capital de sărăcie, cum sunt, mă îmbogățesc cu ceea ce readun din ce irosesc, ca măcar pe gânduri să nu mi le ia năvala apelor tulburi ale soartei și să le pierd și lor urma, ca într-un final să rămân chiar cu nimic după o viață de om în care am trăit prea puțin și prea greu ca să pot și eu să agonisesc altceva.
Deci, mi-am înșirat de o viață, în multe alte publicații, principiile, emoțiile, trăirile cu care am sporit an cu an contul meu de sărăcie, ajungând să fiu acum printre fruntașii naționali ai unei astfel de bunăstări, am precizat aceasta în preambulul eseului prezent dedicat tinerei mirabil de admirabile Ana Maria Stanciu, asistent medical la Spitalul Județean de Urgență Bacău, Secția Neurologie. Vorbelor acestora mai puțin intimidante fiind scrise decât spuse, le găsesc cu atât mai nimerit rost, inspirat, de altminteri, să le dau însușire de substanță contrastantă dintre ce am eu și ce au alții, cu cât, protagonista eseului oglindește într-o discretă galerie foto de pe pagina sa Facebook imaginea unei vieți frumoase și fericite.
Este încântător de privit oglinda unei familii ce-și zidește frumos biografia cu imagini frumoase fotografice. Din ele răzbat clar și exemplar coordonate ale unei vieți personale și sociale imposibil a aparține într-o consolidare familială durabilă și armonioasă decât de iubire, ideal, fidelitate…!
Poate este prea puțin, privind aceste fotografii, să fac considerații extinse, dar mi le asum doar în contextul respectului și admirației, fotografiile în primul rând fiind sigur că exprimă frumos și nefictiv ceea ce deduc și simt eu.
Cunoscând personal pe asist. Ana Maria Stanciu, voi vorbi strict despre ea, descriind ceea ce decurge din relația pacient, cadru medical, constând în îngrijirile medicale pe care mi le-a acordat la spital în două perioade lugubre din viața mea, când am fost internat, victimă a propriei căderi sub trauma unui al doilea accident vascular cerebral.
Eseul de față este calea singură prin care vreau și pot să exprim mai bine și adevărat recunoștința mea întreagă. Blândețea sa, bunătatea sa, frumusețea sa umană, competența sa profesională ies la lumină în întreaga sa conduită medicală adresată pacienților pe care îi deservește cu slujire caldă, plină de afectivitate, înțelegere, generozitate, mângâietor și dătător de curaj și încredere.
Aveam atât de multă nevoie de toate acestea, mă simțeam stors de viață, mă simțeam părăsit de ideal și speranță, mă simțeam cel mai supărat om din lume, mă simțeam la hotarul propriei vieți, în urma mea uitam ce rămâne, în față era tărâmul plecării în necunoscut.
Asistenta Ana Maria Stanciu, cu un surâs cald și frumos, cu o rostire blândă a cuvântului calm, omenos, binevoitor, familial, mi-a mângâiat sufletul rob atunci al unei tristeți împietrite în gândul meu, în conștiința mea, în sufletul meu, în inima mea, în ochii mei. În urmă simțeam că mi se șterg urmele pe pământ, în față vedeam că se sapă o groapă, mă rezemam de pustiu, mă încărcam în suflet cu lacrimi, ochii mi se aprindeau, arzându-mă pe crugul zilelor de viață crezute ultimele. Dar, iată, necrezut, am rămas, groapa nu m-a primit, timpul mai are răbdare…!
Mi-am reluat lucrul meu care este același ce-a fost și pe care totuşi nu l-am întrerupt nici când zăceam, frânt, la pat – în acest timp am scris o carte, iar acum o scriu pe a doua. Ele sunt trimisele suferinței. Sunt stele, crug de stele, flori ale cerului pentru tine Ana Maria, asistent cu inimă frumoasă. Ți le aștern sub picioare ca să mergi frumos pe ele pe drumul frumos, lăcrimat de oameni bolnavi, trişti și singuri cu durerea…!
(Aurel V. Zgheran)
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..