Traian VASILCĂU,

Scriitor, Diacon, Cercetător literar la Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu”

În noua sa carte, intitulată cum nu se putea mai adevărat „Semnele trecerii”, Poetul Cristian Andronic își continuă drumul artistic al sufletului, început acum câțiva ani și prezentat cititorilor în cadrul unei lansări din incinta Centrului Academic Internațional „Mihai Eminescu”.

Am fost Fericitul ales a modera evenimentul care ar fi trebuit să impună, fără pic de problemă, un adevărat Poet.

Un Mare Poet încă de la debut.

Iată că există printre noi, mai există și asemenea Poeți, care sunt Mari de la nașterea lor literară.

Cristian Andronic, în cartea despre care scriu, arată lumii, care are ochi de văzut, dar nu vede și are urechi de auzit, dar nu aude, că semnele trecerii ei sunt chiar în ea: pe chipul ei, pe stropul de suflet ce-l mai are (dacă-l mai are!), pe faptele ei, pe zbuciumul ei, zadarnic, în cele mai multe cazuri, pe nesomnul ei, dăruit judecării aproapelui și desfătării hedoniste, fără sfârșit.

Însă tot el, același Poet, ne arată și semnele Netrecerii din cei puțini, foarte puțini, extrem de puțini, care caută, mai caută și alte semne, decât cele din titlul acestui volum.

Poeziile, scrise în perioada ianuarie-iunie 2025, la Ciulucani, Telenești, Fontainebleau, Berck, Noyelles-Godault, Templemars, Paris, Douai, Saint-Fargeau-Ponthierry, Longueau, Saint-Amand-les-Eaux, Laquiole, Dunkerque, Cassuejouls, Laon, Arras și Toulon-sur-Allier, sunt secvențe de Dor cumplit după sufletul său.

Care se poate pierde brusc ori treptat, ca la Gogol:„Dar află că-ntr-o casă, atâta de departe,/Gogol își pune iarăși, pe foc, ultima carte,/Când sufletele noastre îmi par la fel de moarte,//Că ne-am iubit odată, nici n-ai să poți s-arăți,/Căci noi vom fi cenușa din urma unei cărți”.

Dorul de mama Tatiana este unul sfâșietor. Poetul își strigă neputința la ceruri: „Doamne, de ce doar pe noi ne amâni?”.

Dorul Însuși este răstignit: „Ninsu-m-ai pe suflet, Doamne, cu tristețea tuturor/Și am plâns cu fiecare, și de toți îmi fuse dor”.

Poetul vrea să simtă „melancolia acelor ploi de fum”, să știe că „frunzele sunt inimi” nu doar frunze.

Singurătatea îl urmează peste tot: „Oricum sunt iarăși singur, am schit, nu am odaie”.

Ninsoarea vine și ea, la braț cu singurătatea: „Ninsoarea în pieptul meu coboară”.

Arta îl seduce și îi dă certitudinea că-i este fidelă:„Acum, când scriu, doar arta nu mă-nșeală”.

Sufletul poetului râmâne casă pentru „lacrimile ei”, care suflet mai e și altceva, adică locaș de vindecare:„Și-acum îmi e sufletul, cât mai rămâne,/Un tragic spital oncologic, și-atât…”.

Fratele Poetului este și el alături: „Și că suntem alături, chiar și-n străinătate”.

Dar Dragostea, Vai, Dragostea, este cea mai prezentă dintre toți și dintre toate în prezentul volum:„Când ochii ei sunt astăzi coperta mea de carte”.

Poetul nostru este unul, totuși, Încrezător în Atotputernicia lui Dumnezeu: „Când Dumnezeu îți cere o să-ți și dăruiască”, dar are o pasiune unică și pentru Umbra-i proprie: „Și umbra mea ce-așteaptă, cândva, să îi zâmbești”; „Umbrei mele, de umbra ce-ai fost, îi e sete” etc.

Poetul aude sunete astrale, de care ceilalți oameni habar nu au, precum nu aud, nici nu văd semnele trecerii din lumea devenită Poezie, datorită și ciulucanului Cristian Andronic:„Și se-aud concerte, sus în cer, de-acum,/Degete apasă clape mari de fum”.

O imagine demnă de pana Poeților netrecerii!!!

Ca și poezia, intitulată „Pomul Vieții”, pe care, datorită harului din ea, o voi atașa în întregime, drept argument concludent că în persoana autorului ei nu avem doar un cititor învederat din Hesse și Marquez, ci și un admirabil creator!

Frunză verde în dezastru și-n completă tragedie,

Cum să-ncep cu-a fost odată, când măcar n-a fost să fie?

Pomul Vieții cât o viață, înfrunzește, se destramă,

Are-n loc de frunză verde, pașii tăi de grijă, mamă!

Și când pleci, întreg covorul, este condamnat la toamnă,

Urma ta e arămie, dorul tău atât înseamnă…

Și de-atâta desfrunzire, de nevoi și-atâta dor,

Pașii tăi acum sunt, mamă, Pomul Vieții, pe covor.

Frunză verde, talpa mamei, care n-a putut să stea,

Niciodată odihnită, pe covor se-nveșnicea.

Pomul Cosmic este semnul, că de-atâta grijă-n mers,

Cu iubirea ta de mamă, ai ajuns și-n univers.

(18 ianuarie 2025,

Ciulucani)

După aceste cuvinte, venite din inepuizabilul Cuvânt, nu-mi mai rămâne decât să adaug:

AMIN!

by

Referinţă Bibliografică

Cristian Andronic: un Poet cât o generație/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 noiembrie 2025