Ana Văcărașu și „Dansul emoției”, într-o regăsire prin speranță, iubire și alte trăiri interioare

Volumul ,,Dansul emoției”, scris de poeta și prozatoarea Ana Văcărașu, a apărut în anul 2025, la editura Stef, din Iași. Tehnoredactarea cărții și crearea copertei aparțin autoarei, iar prefața este semnată de Prof. Cristina Ratuș, redactor al Editurii Stef. Ana Văcărașu scrie în limbile română și spaniolă, mânuind cuvintele cu artă și meșteșug, reușind ca prin proiectele sale să trezească în inimile cititorilor emoție, profunzime, dar mai ales, sensibilitate.
Această carte este dedicată copiilor și nepoatei sale Ilinca, mărturie fiind dedicația de pe pagina trei: ,,Copiilor mei și nepoatei mele, Ilinca”, cuvântul scris al autoarei prin versurile încărcate de iubire și declarația finală: ,,Prin poezia mea, / voi trăi alături de tine!”. Un ,,testament” care întărește sentimentul dragostei părintești, pentru eternitate, dar oferă și o conotație de respect și loialitate față de cititorii săi. Nepoatei sale îi transmite prin cuvinte încărcate de dor, toată iubirea revărsată din preaplinul inimii, iar ,,Ilincăi…”, este un poem de referință dedicat exclusiv acesteia.
Volumul este structurat în două părți: partea I, poezie în vers clasic și partea a II-a, poezie în vers liber, unde regăsim și poemul ,,Dansul emoției”, care dă titlu cărții. Folosirea ambele stiluri sugerează libertatea de exprimare a poetei în detalierea tuturor revelațiilor, a neliniștilor sufletești, a iubirii față de familie, natură și tot ce înseamnă întrebări cu privire la existențialitate. Ritmul poetic este creat prin semnele de punctuație, care în unele contexte devin elemente vii în text, ca în ,,Dansul emoției”. Tonul care se desprinde în urma lecturării cărții este reflexiv, melancolic, dar și solemn, evocând o meditație asupra scrisului și trăirilor umane, asupra nașterii și a morții, a iubirii și neuitării.
Titlul cărții sugerează o mișcare vie, o coregrafie interioară a stărilor metafizice care o însoțesc pe poetă. Termenul ,,dans” semnifică armonie, ritm, o curgere lină a cursului vieții, dar și imprevizibilitate. Emoția devine partenerul invizibil, mereu prezent, care modelează gândul și expresia poetică. Alegerea acestui titlu arată că întreaga creație gravitează în jurul sensibilității și al vibrației sufletești, oferind tonul întregii cărți și stabilind universul ei tematic.
Poemul ,,Dansul emoției” creionează prin puterea cuvintelor viața ascunsă a emoțiilor. Versurile explorează bătăile inimii, la fel cum o fac vocalele care adăpostesc ecouri, sau virgulele care pot marca respirația. Punctele devin limite ce se dizolvă în uitare, iar mesajul perceput de mine, este acela că emoția nu se pierde niciodată, ci ,,dansează” mereu, oferind un limbaj specific în respirație și memorie, până la sfârșitul vieții. Această poezie care oferă și titlul volumului funcționează ca ars poetica și poate fi considerată ca fiind un tablou creativ, care redă prin metafore și personificări relația dintre scris, emoție și destin, sau întorsătura pe care o poate oferi cuvântul în sine, în imaginea descrisă de autoare. Întreaga carte poate fi percepută ca o explorare a acestui „dans”, fiecare poezie, fiind un personaj diferit în coregrafia sensibilității umane.
„Țipetele cocorilor singuratici”, în acest context reprezintă un simbol al trecerii, al rătăcirii, al căutării unui loc de apartenență. Emoția este aici dureroasă, amintind de melancolia care însoțește anotimpurile ce se preling sub ochii noștri. Cocorii sunt păsări simbol, pe care Ana Văcărașu îi amintește des în poeziile sale, ei reprezentând metaforic strigătele eului liric în momente de răscruce, dar și renașterea interioară. În conexiune cu tabloul inspirat din natură, pasărea este simbolul legăturii dintre cer și pământ.
Dincolo de toate trăirile interioare și gândul creator cu trimitere la libertatea de a atribui poeziei un rol care s-o determine să renască, Ana Văcărașu personifică poezia: „Rotunjimile exclamațiilor/ sunt ca bătăile de inimă” aducând în atenția noastră comparația cu bătăile inimii, transformând semnul ortografic într-un organ viu, sugerând astfel intensitatea simțirii. Virgulele devin o ființă care respiră (,,respirația își adună încet virgulele”), marcând ritmul interior al poetei. Consoanele se transformă-n ziduri, iar punctele în ,,pietre sfidând/ zădărnicia granițelor”, autoarea descriind metaforic în versurile sale, limitele fragile ale existenței și imposibilitatea de a opri curgerea vieții sau a versului. Urarea ,,uitării de sine” și „marea nestrăbătutelor tăceri” pot simboliza neantul, dar și contopirea dorințelor într-un singur gând.
Poezia este alcătuită din imagini fluide, legate prin pauze marcate de semne de punctuație. Această tehnică imită chiar „dansul emoției”: opriri, reveniri, intensificări. Versurile libere creează un ritm interior, apropiat de respirație și de vibrația inimii. Atmosfera oscilează între neliniște și împăcare. Există o tensiune între dorința de a păstra emoția vie și inevitabilitatea uitării. Totuși, finalul transmite speranță: „Dansul lin al emoției/ se va sfârși doar atunci/ când viața va bea/ din pocalul uitării de sine…”. Emoția este inseparabilă de existența umană și de expresia artistică, dansând prin semne, respirații și ritmuri până la sfârșitul vieții noastre.
O altă temă abordată de Ana Văcărașu este prefigurată în poezia ,,La casa părintească”, temă care confirmă dorința întoarcerii la rădăcini, la sursa identității. Mama este evocată prin absența ei („când mama a plecat”), asociată cu o tristețe cosmică, iar trecerea timpului – care îngheață odată cu moartea mamei – accentuează permanența casei, dar și stagnarea: „Nici curtea nu și-a pus/ Vreo haină nouă,/ A înlemnit și timpul,/ Când mama a plecat/ Să vadă dacă-n cer/ Plâng îngerii, sau plouă”. Durerea despărțirii este exprimată prin imaginea îngerilor care plâng.
Poezia transmite durerea pierderii apartenenței și o nostalgie profundă. Casa rămâne neschimbată, parcă blocată în timp, dar golită de sens după plecarea mamei. Moartea este percepută cosmic: îngerii plâng, iar ploaia devine lacrima lor. Textul îmbină intimitatea amintirii cu dimensiunea universală a tristeții.
În poezia ,,Din dor de mamă…”, poeta mărturisește că ,,La casa cu-amintiri vin câteodată”, iar versul clasic transmite un sentiment aparte, pe care fiecare dintre noi îl trăim dintr-un reflex al dorului pentru ființa care ne-a dat viață și nu mai este aproape de noi. Poemul ,,Singurătatea” aduce ca temă principală cuvântul ,,solitudinea” (singurătatea, izolarea), ca șansă de autocunoaștere prin intermediul introspecției, a liniștii sufletești și a amintirilor.
Ana Văcărașu respinge ideea că singurătatea ar fi o povară, ea simțind-o ca pe un spațiu de regăsire, unde îngerul veghează, iar furtuna lumii nu mai poate răni. Singurătatea devine refugiu spiritual, un loc de reflecție și revelație. Solitudinea devine protecție și creație, întoarcerea la sine: ,,Singurătatea e ținutul/ Prin care te întorci la tine”.
Poezia ,,Cuvinte-ferestre” implică puterea cuvintelor conștientizate prin sacralitate, iubirea aproapelui și harul dumnezeiesc. Cuvintele sunt comparate cu ferestre prin care pătrunde lumina și prin care se poate privi spre Dumnezeu. Acest poem marchează traiectoria unui act sfânt, care unește sufletul omului cu iubirea divină.
Geniala metaforă „ferestre din cuvinte” definește poezia ca fiind o deschidere spre lumină, spre transcendență. Ana Văcărașu încheie cu o rugăciune emoționantă, ,,spre slava lui Dumnezeu”. Cuvintele așternute devin materie și lumină, instrumente prin care spiritul comunică liber cu divinitatea, adevărate punți care unesc sentimentul lăuntric cu infinitul cosmic.
Poemul ,,Tăceri, solitudine, poezie” implică relația dintre poezie și solitudine, convertite în lacrimă, emoție. Solitudinea în acest poem capătă o formă personificată și asociată cu actul liric: ea adună lacrimile, iar poezia le dă sens, transformând emoția brută în expresie artistică. Astfel, metafora „solitudinea e ca o poezie” analizează viața interioară, care devine pentru autoare spațiul său de scris, iar „lacrimile” adunate, aliniate de poezie, ordonează emoțiile și le conferă sens, poeta transformându-și trăirile interioare, tristețea, iubirea și tăcerea, în versuri emoționante.
Actul creației poetice poate fi regăsit și în poezia ,,Eu nu scriu poezie”. Poezia, ca izvor sacru, implică durerea, jertfa, frământarea sufletească. Versurile exprimă convingerea că poezia nu este o simplă scriere, ci un proces de destrămare interioară, metamorfozat în cioburi de emoții care se aștern pe hârtie. Actul scrierii unei poezii este relatat prin versuri metaforice: „mă fac cioburi o mie/ și-apoi cad pe hârtie”, implicând zdrobirea eului poetic. Fragmentele vieții devin versuri. Poezia este născută în urma propriilor reflecții asupra vieții. Poeta nu scrie, se frânge pe sine, iar hârtia adună cugetările și trăirile sale.
,,Versul meu cu buza arsă…” creionează acest poem ca fiind un izvor sacru, unde inspirația, miracolul cuvântului și spiritualitatea constituie puntea de legătură între semnatară și produsul finit, care este poemul. Poezia poate fi interpretată ca „apă vie” și „sfintele potire”, izvor și deschidere spre lumea creației. Aceasta ,,bea” din cuvânt, ca dintr-o forță divină, iar actul de a scrie devine o comuniune cu sacralitatea. Versurile „O ulcea cu apă vie/ Izvorâtă din cuvânt”, oferă cuvântului forța incontestabilă a unei fântâni personificate prin apa care prinde viață, iar „buza arsă”, prezentă în titlul poeziei și vers, evocă setea de absolut, dorința intensă de a gusta din sacralitate și de a descoperi misterele lumii. Poemul este izvor euharistic, un potir din care se bea revelația răspunsurilor la propriile întrebări. Ana Văcărașu arde de sete și se vindecă prin cuvânt.
,,Putem vorbi (puțin) de Eminescu?” este un poem omagiu închinat marelui Mihai Eminescu, trasând ca teme secundare infinitul, moștenirea culturală și poezia, definită ca un spațiu cosmic. Textul ridică întrebarea retorică: se poate vorbi puțin despre un poet nemuritor? Eminescu este perceput ca un univers din care nu se poate desprinde doar o „felie” mică, pentru a-i cuprinde măreția. Metafora „din infinit putem tăia doar o felie?” ne duce cu gândul la faptul că Eminescu reprezintă pentru poezia românească infinitul imposibil de cuprins, iar „a ne înveli și noi în poezie”, prezintă poezia eminesciană ca pe o mantie cosmică. El este Luceafărul poeziei românești, acel standard căutat de toți poeții de după el.
În poemul ,,Cuvintele tale” experimentăm condiția umană măsurată prin iubire și forța cuvintelor oferite de cel de lângă noi. Cuvintele destinate celui drag sunt transformate în flori și păsări care amplifică frumusețea vieții, dar și în gingășia și vulnerabilitatea celui iubit. Finalul aduce o notă de durere: visurile autoarei sunt „orfane de tată”, sugerând lipsa celuilalt întru visare și o dragoste vulnerabilă. Cuvintele hrănesc sufletul, dezvăluind fragilitatea iubirii, a speranței.
Anotimpul renașterii și bucuriei, primăvara, este zugrăvit în poezia ,,Frumoasă primăvară!”. Semnul exclamării accentuează admirația sinceră a autoarei pentru acest anotimp încărcat de culoare. Primăvara este personificată într-o regină jucăușă, aducătoare de lumină și bucurie. Poemul este un imn închinat naturii, reînvierii minții și trupului, în contrast cu iarna care tocmai a trecut. Versurile „ Și-alerg să îi deschid/ Fereastra, primăverii” semnifică deschiderea sufletească a poetei spre renașterea spirituală, ea descriind astfel strălucirea anotimpului și frumusețea regală conferită de hainele de culoare verde: „Te joci cu lumea asta,/ De parc-ai fi regină/ Înveșmântată în verde!”.
Trecerea timpului ne duce ,,În miez de toamnă”, unde maturitatea e reprezentată de anotimpul ruginiu. Toamna înfățișează un moment de introspecție și apropiere de sfârșit. Poeta își adună în suflet căldura verii, simțind cum pașii devin mai mici, iar umbra se lungește spre apus. Este o meditație melancolică asupra vârstei și a ciclului vieții. Versurile: „pașii îmi sunt mai mici,/ atât cât să dea timp umbrei/ să se lungească”, simbolizează trecerea amețitoare a anilor, iar „căldura de la soare/ pe tâmplele albite”, exprimă dorința de a păstra lumina și căldura tinereții.
Ana Văcărașu își stabilește vârsta maturității prin intermediul toamnei care aduce cu sine melancolie și resemnare, dar și noblețe în ce privește acceptarea timpului care s-a scurs. Plasat între cicluri, poemul face trecerea de la examinarea elementelor din natură, la introspecție, creionând toamna ca anotimp exterior, dar și ca stare interioară.
Astfel, întreg volumul poate fi citit ca o călătorie prin versuri, aflat între singurătate, creație și renaștere, unde metaforele și personificările sunt instrumentele de iluminare interioară. În poeziile de față, cuvântul se transformă în fereastră spre sine și spre divinitate, iar poezia devine nu doar expresie estetică, ci formă de regăsire și mântuire.
Între solitudine și comuniune, între anotimpurile lumii și ale sufletului, între primăvara care aduce renaștere și toamna care revarsă melancolie, versurile surprind căutarea de sens a ființei umane. Astfel, volumul se adună într-o meditație lirică despre vulnerabilitate și speranță, despre misterul vieții privite prin ochii poeziei. Un drum spre sine și o chemare spre lumină. Cuvintele nu mai sunt simple semne, ci ferestre deschise prin care poți privi spre Dumnezeu, spre celălalt și spre propria ta inimă. Ele devin astfel un mijloc de salvare și de comuniune cu sacralitatea, ,,vorbind” despre frumusețea de a fi viu și despre puterea poeziei de a vindeca, de a lumina și de a înălța rugi. Poezia este izvor, fereastră, potir.
Cartea pe care o avem în față reprezintă o meditație intensă asupra vieții și a trăirilor omenești, și în același timp, transformă semnele ortografice și de punctuație în ființe vii, iar emoția este metamorfozată în forță dătătoare de speranță, împlinire și iubire. Titlul volumului transmite delicatețe, profunzime și acel liant liric invizibil, dar conștient, care leagă toate trăirile interioare, de arta scrisului. Este un manifest despre scris și poezie, emoție și expresie artistică, redactat genial de poeta și scriitoarea Ana Văcărașu.

Gabriela Dimitriu,
Carei- Satu Mare

by

Referinţă Bibliografică

Gabriela DUMITRIU: Ana Văcărașu și „Dansul emoției”, într-o regăsire prin speranță, iubire și alte trăiri interioare/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 noiembrie 2025