Nuvelistica lui Henryk Sienkiewicz despre copii

            Din Prefața Olgăi Zaicik la volumul Nuvele (BPT, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1960), trebuie reținute următoarele idei despre autor și nuvelele sale în general, despre cele din această carte, în special:

1)„Cu greu putem găsi în întreaga literatură polonă un scriitor care să se fi bucurat, încă de la debutul său literar, de o primire mai entuziastă și de o mai largă popularitate ca Henryk Sienkiewicz”, popularitate care înseamnă, „mai înainte ca autorul să fi scris ultima filă”, apariția simultană a romanelor și nuvelelor sale în traduceri (peste 30 de limbi încă din timpul vieții scriitorului, adică din Spania până în Japonia și Statele Unite, din Italia pînă „spre ghețurile țărilor nordice”) și, desigur, în diverse periodice poloneze, pentru ca în anul 1905 să ia Premiul Nobel pentru Literatură;

2)Tipologia din nuvelele lui Sienkiewicz este simplă, „putând fi repartizată, de o parte și de alta a unei linii de demarcație, în buni și răi, în victime și în călăi”, astfel că celor două grupuri distincte „le corespund și două modalități de expresie: tragicul și grotescul”;

3)„În toate nuvelele, tragicul copleșește satira, sugerând lipsa de soluție, concluzia caracteristică pentru realismul critic”;

4)Întrucât autorul „participă la suferințele eroilor săi preferați”, iar durerea și moartea hotărâte de el „îl îndurerează profund”, lesne se deduce de ce nuvelele lui Sienkiewicz sunt încărcate de compasiunea pe care acesta o comunică cititorului cu o duioasă măiestrie artistică: în tragicul lor sfârșit „este inclus protestul împotriva destinului nedrept rezervat oamenilor buni și simpli și condamnarea definitivă a lumii exploatatorilor”.

În foarte concentrata nuvelă Îngerul, considerată o capodoperă încă de la apariția ei, scriitorul polonez ne prezintă ultimele ore din viața micuței Marysia. Indirect, Sienkiewicz trage semnalul de alarmă în legătură cu consumul exagerat de alcool (cele două cumetre beau cot la cot cu vizitiul Wojtek Margola), precum și pe acela care vizează inconștiența maturilor și anemicul interes al statului față de toți copiii vremii, în primul rând față de orfani.

Și cum „tragicul copleșește satira”, iată ce ne spune autorul despre dezumanizantul consum de alcool în mediu rural: „Margola era amenințat de aceeași primejdie care se abătuse asupra celor două femei, dar pentru că în acel moment moșierul de la curtea din Lupiskorka pregătea pentru una din gazete un articol documentar despre «Dreptul curții boierești de a vinde băuturi este baza regimului social», Wojtek contribuia fără să vrea la consolidarea acestui regim social, mai ales că debitul de băuturi, deși așezat în târg, aparținea curții”. Ca lucrurile să fie cât se poate de clare la acest capitol, scriitorul ne prezintă (cu o dureroasă ironie) punctul de vedere al acelui moșier despre consumul de votcă, îndeosebi iarna: „Proprietarul din Lupiskorka avea deci deplină dreptate când spunea că «în vreme de iarnă, votca încălzește și, cum ea este singura consolare a poporului, luându-se marilor proprietari posibilitatea exclusivă de a consola poporul, li s-ar lua implicit și înrâurirea pe care o au asupra mulțimii»”.

Vasăzică, după înmormântarea Kalikstowei, mama Marysiei („nu avea mai mult de zece ani”, precizează autorul), pe o ninsoare domoală, bătrâna Kalikowa se pune pe jelit și pe băut împreună cu cumătra ei Kapusinska, neuitând să-i dea orfanei o monedă de 10 groși și repetate asigurări că asupra ei veghează îngerul. Apoi, mai înainte de-a adormi într-un ungher al cârciumei, i-o predă pe Marysia lui Wojtek, acesta promițând că o va duce cu sania la curtea din Leszczynice, locul ei de baștină, ca „să doarmă în bucătărie”.

Numai că Wojtek nu concepe să pornească la drum mai înainte de-a bea vreo cinci pahare de „rachiu adevărat”, din pricina cărora își uită felinarul în crâșmă. Pe urmă urcă amândoi în sanie, dar Wojtek adoarme după puțin timp și caii răstoarnă sania într-un șanț. Nereușind să-l trezească pe vizitiul cherchelit, Marysia coboară din sanie și merge până obosește pe drumul făcut „în fiecare duminică împreună cu maică-sa, când se duceau la biserică”.

În deplina liniște din pădure și convinsă că îngerul va veni chiar în acea noapte, fetița cu pleoapele „ca de plumb peste ochii trudiți” se așază sub un copac, iar când aude pașii furișați ai cuiva și-și deschide „cu încredere ochii împovărați de somn”, ca într-o „cutremurătoare vedenie de groază” vede cum un cap sur și cu urechile ciulite se apleacă lacom asupra ei…

De dimensiuni comparabile cu Îngerul și în aceeași notă sentimental-realistă, nuvela Janko-muzicantul ne prezintă atrocea soartă a unui băiețel pipernicit și oropsit („La opt ani băiatul ducea vitele la păscut, iar când nu aveau nimic de mâncare acasă, mama îl trimitea în pădure, după ciuperci”) și care avea o atare patimă pentru cântec (glasurile satului, foșnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, susurul vântului în coarnele furcii, acordurile divine ale viorii), încât chiar dacă încasa bătăi nu numai de la maică-sa, el – tot mai slab și cu burta umflată – avea mai totdeauna ochii „scăldați în lacrimi” și arzătoarea dorință de-a fi stăpânul unei viori, sau cel puțin să obțină îngăduința ca „o dată s-o mângâie cu mâna”.

E drept că după un timp „și-a făcut singur o scripcă de șindrilă și din păr de coadă de cal, dar nu cânta așa de frumos ca vioara de la crâșmă”, sunetul scos de ea fiind „ca un bâzâit de muscă sau de țânțar”. Sărmanul lui fizic, dar mai ales firea-i sensibilă și pătimașă, făceau să nu semene defel cu ceilalți copii: „semăna mai degrabă cu vioara lui de șindrilă, care scotea sunete abia auzite”…

Ei bine, tocmai dorul acesta neostoit i-a fost fatal lui Janko, duios simbol prin care autorul condamnă nepăsarea societății polone de la acea vreme față de copiii nevoiași în general, față de cei înzestrați în special.

Auzind Janko că boierii nu se întorseseră încă din străinătate și că la conac este un lacheu ce are o vioară, la care cânta pentru a o cuceri „pe domnișoara fată-n casă”, într-o noapte îndrăznește să intre în odaia cu vioara și, atingându-i strunele, să scoată „un sunet ușor și duios”. Dar este prins, acuzat de hoție, condamnat (de primar și județi) la bătaia cu vergile, iar neroada strajă Stah îl altoiește atât de zdravăn, încât – incapabil să țipe după mai multe lovituri – devine o „biată vioară stricată”. Dus în brațe de maică-sa până acasă, a doua zi n-a mai putut să se scoale, „iar a treia zi, către seară, pe laviță, învelit cu un țol de câlți, s-a stins în deplină liniște”.

Deși Sienkiewicz este primul care deplânge această inumană stare de lucruri, totuși, se bucură că micuțul de zece ani a scăpat de bătăile și abuzurile semenilor, raza de soare, pătrunsă pe geam, fiind calea pe care va merge sufletul lui: „Bine că măcar moartea îi deschidea drum lung și însorit, căci în viață nu avusese parte decât de cărări pline de spini”.

Cu câteva clipe înainte de moarte, în timp ce scripca de șindrilă zăcea lângă el și satul îi cânta ultimul cântec (prin fereastra deschisă pătrundea viersul unui fluier și cântecul fetelor ce se întorceau de la câmp), deodată Janko și-a întrebat mama dacă Dumnezeu îi va da o vioară adevărată după ce va ajunge în cer…

Într-o concluzie finală (prin trist contrast), autorul ne înștiințează că a doua zi au sosit din Italia boierii (tata, mama, domnișoara și domnișorul ce-i făcea acesteia curte), cu toții vorbind franțuzește și lăudând Italia și poporul ei de artiști.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, nuvela Din jurnalul unui învățător din Poznan (poate nu la fel de izbutită în plan artistic ca primele două, însă cu nimic mai prejos în cel tragico-sentimental), relatează enormele suferințe îndurate de Michaś, elevul de 11 ani la o școală germană, unde profesorii își băteau joc nu numai de pronunția lui, dându-i note cu mult sub eforturile depuse, ci și „față de tot ceea ce copilul învăța acasă să cinstească și să iubească” (țara, limba, tradițiile părintești): întrucât își diviniza mama, pe nobila și frumoasa Maria, care – rămasă văduvă și cu doi copii (eroul nostru și micuța Lola) – își pusese toate speranțele în plăpândul și mult simțitorul băiețel, acesta depunea eforturi cu mult peste puterile lui fizice și mentale („Era un copil cu însușiri obișnuite…”), numai și numai s-o facă fericită cu rezultatele lui bune la învățătură.

Aceeași țintă, de altminteri, o avea și învățătorul din Poznan, preparatorul delicatului Michaś, care în taină nutrea pentru Maria o dragoste aidoma unui cult…

Atâta doar că, împotriva străduințelor (se scula noapte de noapte ca să mai repete mecanic!) și a enormei responsabilități care apăsa din ce în ce mai greu pe fragezii lui umeri, Michaś devine confuz și apatic, își pierde încrederea în sine, iar cu câteva zile înainte de mult așteptata vacanță de iarnă, chiar este eliminat din școală, motivându-se că ocupă un loc „care s-ar cuveni altuia”. Toate aceste nedreptăți și suferințe declanșează meningita, mama sosește în grabă, boala se agravează și – sub privirile neputinciase ale mamei și ale învățătorului – micuțul moare în noaptea de Crăciun.

În încheiere, iată câteva reflecții ale suferindului învățător Wawrzynkiewicz, cel care l-a iubit pe frumosul, delicatul și nefericitul Michaś ca pe copilul lui:

1)„Astăzi, oameni de felul acesta pier și cred că vreun scriitor naturalist din vremea noastră ar putea spune că sunt osândiți la moarte dintru început, pentru că vin pe lume cu un beteșug al inimii – iubesc prea mult”;

2)Primeam deseori scrisori de la doamna Maria, care-mi spunea să fiu cu luare-aminte la sănătatea copilului, dar zi cu zi mă încredințam cu deznădejde că era aproape cu neputință să împac învățătura cu sănătatea”;

3)„Cred de asemenea că pedagogia își îndeplinește mai bine datoria atuncea când copilul simte mâna ce-l conduce cu blândețe, iar nu piciorul care-i zdrobește pieptul, călcând tot ce acasă învăța să cinstească și să iubească”;

4)Uitându-se la trupul rigid al micuțului, pregătit de înmormântare, învățătorul constată că „De la cea din urmă dată când dobândise acele note foarte bune, niciodată nu-l văzusem pe Michaś atât de senin ca acum”.

Sighetu Marmației,                                                                                George  PETROVAI

20 aug. 2025

by

Referinţă Bibliografică

George PETROVAI: Nuvelistica lui Henryk Sienkiewicz despre copii/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 septembrie 2025