Tema naturii în lirica românească (I)

În toată istoria sa, omul s-a raportat în permanență la natură, cu care a avut (continuă să aibă) nenumărate și complexe legături, reflectate în toate ipostazele vieții sale materiale și spirituale. Legătura indisolubilă cu natura (în diferitele ei forme de manifestare, precum și în întreaga ei diversitate geografică și istorică) s-a concretizat în trăirile lăuntrice și activitățile practice ale tuturor oamenilor, îndeosebi în operele semenilor cu adevărat providențiali (artiști, gânditori, savanți, reformatori religioși), mereu  în căutare de mai bine, mai frumos, mai drept și mai plăcut Atoatefăcătorului.  Da, căci natura este templul divin în care omul viețuiește și-și deschide sufletul, mai bine spus în care muncește, se roagă, iubește, meditează și-și regenerează speranțele.

În ceea ce-i privește pe artiști, mai ales pe poeți (de ei se va vorbi în continuare), aceștia se străduiesc ca, în cele mai inspirate imagini, să înfățișeze semenilor sublimul dragostei pentru lumina, căldura și  parfumul din creație (natura înconjurătoare și cea din lăuntrul omului), într-un cuvânt să-i atotumanizeze prin cele trei mari componente ale sentimentului naturii la literați: descriptivă (reprezentată în mod deosebit de specia lirico-picturală numită pastel), meditativă (evident, cu latura ei nostalgică) și fantezisto-fantastică (totală libertate a zămislirii, specifică romanticilor).

În poezia românească, cele mai vechi abordări ale rezonanței cu natura se regăsesc în folclor (imagini inedite, de o remarcabilă frumusețe), dar și în primele manifestări ale poeziei culte (Costache Conachi, poeții Văcărești, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu etc.). La Ienăchiță Văcărescu, de pildă („Într-o grădină,/ Lâng-o tulpină,/  Zării o floare/ Ca o lumină..”), dar și la primii noștri poeți moderni, natura nu este propriu-zis o temă, ci mai degrabă servește ca pretext pentru o altă temă, ea fiind doar cadrul declanșator pentru stări sufletești nelegate direct de mediul înconjurător.

Începând cu Vasile Alecsandri, natura – sursă de inspirație pentru poeții pașoptiști –  devine o temă fundamentală în întreaga poezie românească, primul mare poet român până la Eminescu, „acel rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice”, impunând în literatura noastră ca specie lirică pastelul.

Pastelurile scrise în perioada de maturitate, sunt – ne spune însuși bardul de la Mircești – rodul iubirii sale față de neamul românesc și față de natura pitorească a patriei: „Dacă împrejurările m-au făcut poet, aceasta am s-o mulțumesc poporului român din care m-am născut și care cuprinde în sânul său comoara nesecată de cea mai sublimă poezie”. Termenul de pastel, preluat din pictură, definește o poezie descriptivă, dominată de tehnica picturală, în care este exprimată o atitudine detașată față de un aspect din natură.

Pastelurile bardului, numite „poeme sublime” de Bogdan Petriceicu Hasdeu și „cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri” în opinia lui Titu Maiorescu, descriu anotimpurile („Sfârșit de toamnă”, „Iarna”, „Mezul iernei”, „Oaspeții primăverii”), diverse fenomene ale naturii („Viscolul”, „Gerul”, „Noaptea”, „Dimineața”), natura din jurul Mirceștilor („Malul Siretului”, „Concert in luncă”, „Serile la Mircești”) sau muncile câmpului („Secerișul”, „Plugurile”, „Sămănătorii”) etc. La rândul lui, criticul George Călinescu le considera „un calendar al spațiului rural si al muncilor câmpenești”… Pastelurile lui Alecsandri se caracterizează în primul rând prin folosirea corespondențelor dintre sentiment și natură, obiectivitatea descrierii, stilul impersonal, oralitate, claritate și  naturalețea stilului. De asemenea, prin predominanța imaginilor vizuale, a epitetului și comparației, iar din punct de vedere prozodic se impun atenției prin dispunerea versurilor în catrene, ritmul trohaic și rimă împerecheată. Însă, principala caracteristică a pastelurilor lui Alecsandri o constituie ideea de luminozitate a naturii și imaginile strălucitoare, predominant albe în poeziile ce surprind iarna, policrome în celelalte poezii, toate alcătuind un univers de lumini și umbre, în combinație cu imaginile vizuale, auditive și olfactive, statice sau dinamice, care surprind giganticul tablou al fiecărui colț de natură : „Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică/ Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se ridică./ Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur,/ Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur” (Malul Siretului).

În poezia lui Eminescu, ultimul mare romantic, tema naturii se asociază cu cea a iubirii, dobândind noi valențe, infuzate cu profunzimile filozofice ale frământatului său eu liric. Natura este la Eminescu nu doar un cadru pentru consumarea iubirii și pentru meditație sau vis/reverie, ci ea este o stare de spirit ce reflectă cele mai intense trăiri, senzații, emoții și gânduri ale poetului, precum în Dorința și Sara pe deal:  „Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund”, respectiv: „Sara pe deal buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne;/ Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine”. Surprinsă în cele două ipostaze, ce corespund universului terestru și astral, natura eminesciană se leagă indisolubil de sentimentul iubirii, la rândul lui ilustrat într-o diversitate de forme:  de la iubirea-vis, aspirație, dorință și ideal, până la sentimentul tragic al dragostei neîmplinită sau chiar pierdută: „Vezi rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc,/ S-așază bruma peste vii -/ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?” (De ce nu-mi vii). Elementele naturii infinite, în veșnică mișcare și în continuu freamăt, se armonizează și rezonează puternic cu ritmurile psihice ale poetului, așa ca in „Lacul”, „Dorința”, „Floare albastră”, „Sara pe deal”, „O, rămâi” etc.

Feericele pasteluri eminesciene, atât cele telurice cât și cele cosmice, se disting prin echilibru și muzicalitate lingvistică, prin imagini vizuale,  auditive, cromatice și olfactive, prin prospețimea universului floral, prin strălucirea și fluiditatea apelor în lumina lunii, împreună alcătuind un adevărat eden eminescian și, desigur, specific românesc. Natura eminesciană, totdeauna cadru al manifestărilor umane, nu descrie neapărat tablouri, nu conturează peisaje, ci mai degrabă încadrează și amplifică un sentiment, o idee,  o atitudine. „Poet al nopții miraculoase și al visului” (Nicolae Manolescu), Eminescu devine un remarcabil poet al naturii terestre și cosmice, o natură caldă, intimă și ocrotitoare în poeziile unde dragostea apare ca aspirație; dimpotrivă, una rece, tristă, distantă și mai săracă în elemente lirice, atunci când ilustrează iubirea neîmpărtășită („De ce nu-mi vii”, „Melancolie”, „De câte ori, iubito”, „Pe lângă plopii fără soț”etc.). Copleșit de tristețe, de singurătate, de sentimentul neîmplinirii, poetul se refugiază în natura care-i ascultă  dorurile toate – în mijlocul codrului ocrotitor, lângă plânsul apei (același ca plânsul omului) sau sub troienirea florilor de tei, taman ca într-un rai creștin al izolării și liniștii depline: „Dar ea nu vine… Singuratic/ În zadar suspin și sufăr/ Lângă lacul cel albastru,/ Încărcat cu flori de nufăr” (Lacul).

Sighetu Marmației,                                                                                    George  PETROVAI

15 iulie 2025

by

Referinţă Bibliografică

George PETROVAI: Tema naturii în lirica românească (I)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 septembrie 2025