Poezia lui Ion Lazăr da Coza – între evocare și meditație
Poezia lui Ion Lazăr da Coza se așază la intersecția dintre evocarea filială și meditația asupra pierderii, transformând amintirea mamei într-un spațiu sacralizat, încărcat de semnificație religioasă și de dor.
Textul este construit pe o tensiune subtilă între datoria creștină de a face „pomană” pentru cei plecați și rezistența intimă, profund umană, de a se despărți de ceea ce mai rămâne viu în amintire — „lumina ta, mamă”. Această lumină nu este doar un simbol afectiv, ci și unul spiritual: ea reprezintă prezența, căldura, sensul și echilibrul pe care mama îl dădea lumii fiului său.
Primele versuri stabilesc cadrul oniric și afectiv: „Te visez adesea, mamă. / Treci senină…”. Mama apare ca o figură blândă, eternă, străbătând spațiul domestic — „bătătura” — cu aceeași grijă și curățenie de altădată, un gest transformat în ritual. Poetul introduce aici o dimensiune aproape biblică: bătătura – „de parcă acolo trebuia să poposească, viu, Iisus” – care nu este doar un loc menit să se păstreze curat, ci un spațiu pregătit pentru sacrul absolut. Mama devine, în acest fel, o prefigurare a ospitalității sfinte, a desăvârșirii morale.
În contrapunct, vocea comunității — „bătrânele satului” — readuce discursul în registrul tradiției funerare: pomenirea, actul de a face milostenie în memoria celui decedat. Poetul însă, cu o sensibilitate discret rebelă, respinge ideea în sens material („un blid de mâncare în minus / n-ar fi sărăcia lumii”), dar dezvăluie adevărata sa rană: pierderea luminii materne.
Titlul, „Egoism”, este ironico-melancolic. În cultura românească, pomenirea este un act de generozitate și de iubire pentru cel trecut. Aici, poetul „refuză” simbolic acest act nu din lipsă de iubire, ci dintr-un egoism tandru: dorința de a nu împărți cu nimeni, nici măcar cu ritul tradiției, ceea ce păstrează în suflet — amintirea vie și luminoasă a mamei. Acest „egoism” devine, paradoxal, o formă superioară de iubire, una care păstrează totul în intimitatea sufletului.
În final, poezia nu este doar un tablou de dor matern, ci și o meditație despre raportul dintre memorie și tradiție, despre cum amintirea personală poate depăși gestul ritualic, rămânând un sanctuar interior. Ion Lazăr da Coza reușește, cu mijloace simple și o doză subtilă de sacralitate, să transforme absența în prezență și doliul în lumină.
© Gheorghe A. Stroia
Egoism
© Ion Lazãr da Coza
Te visez adesea, mamă.
Treci senină
în sus şi-n jos
prin bătătura ce-o ţineai curată
de parcă acolo trebuia
să poposească, viu,
Iisus
bătrânele satului
spun să-ţi dau ceva de pomană
eu ştiu că ţi-am pus toate prânzurile
şi-apoi
un blid de mâncare în minus
n-ar fi sărăcia lumii
dar cum să mă lipsesc de lumina ta, mamă?
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..