GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: ORFEU și EMINESCU (partea a II-a)

„Vorba ta este cu totul alta/ decât cea a lui Orfeu;

   Căci el toate le îndupleca,/ stăpânindu-le prin/

    Farmecul glasului său.”  (Eschil – Agamemnon)

    Dragostea pământească – celestă, zămislită între zeul cântării ORFEU și EURIDICE este prima zidire a iubirii perfecte între pământenii muritori – nemuritori. Aici este Izvorul matcă al tuturor marilor iubiri ale omenirii: Alcyona și Ceyx, Pyramus și Thisbe, Cephalus și Procris, Dido și Eneas, Filetas din Cos și Batis, Antimachos și Lyde, Ovidiu și Iulia, Dante și Beatrice, Petrarca și Laura, Romeo și Julieta, Maurice Sceve și Delia, Eminescu și Veronica, Eliade și Maytreyi …

   „Făt-Frumos este fiul de împărat trac din basmul lui Mihail Eminescu, ce peregrinează prin lumea traco-geto-dacă travestit în mândru păstor, purtând „în brâul verde un fluier de doine și altul de hore.” Cântecele prințului-păstor surprind munții înalți, uimesc izvoarele albastre care-și aruncă afară undele verzi pentru a-l asculta, ridică apoi valurile apelor pentru a-l aplauda.

„Cu Făt-Frumos al lui Eminescu, remarca renumita scriitoare Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care a urcat la ceruri ca Maica Benedicta, tunsă în monahism de marele Duhovnic Iustin Pârvu, starețul Mănăstirii Petru Vodă, Orfeu s-a îmbrăcat în ipostaza tracic-păstorească din care, dealtfel, tradițiile cele mai vechi mitice și filosofice îl fac să pornească.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valori și echivalențe umaniste, Ed. Eminescu, București-1973)

Marele Orfeu și lira-i strălucită aprindeau Aurora boreală, străbăteau foșnetul pădurii, tăcerea munților și graiul apelor în nemărginirea libertății lor, ce se răspândea pretutindeni cu iuțeala gândului într-o sublimă cântare. Toate erau har, lumină și armonie, totul zvâcnea, trăia și pulsa ritmic ca și inima sa, ca și unda, ca și viersul, ca și valul, ca și valsul, ca și stihul, ca și zborul…

Universul se înmiresma de bucurie: florile, fluturii, curcubeul, păsările, aerul, cerul, apele cu cântecele lor și cărțile înțelepților. Soarele protector îi picura câteva raze pe pleoapele sidefii, lăsând lumina să-i pătrundă în sufletul-floare, scuturându-și slovele-petale, bucurând albinele, răsfrângând mirificul ciripit și stârnind aprig, cascadic și vesel hârjoana copiilor.

Dăzmățatul Aristeu a râvnit și-a atentat la frumusețea Euridicei devenită soția lui Orfeu. În timp ce frumoasa nimfă fuge, calcă pe o viperă care se încolăcește de picior, o mușcă și moare.

Dar iată că s-a-ndrăgostit Orfeu/ de nimfa Euridice, și-i cânta,/ în ochii ei privindu-se mereu,/ de focul care inima-i ardea.// Vai! Însă – chiar în ziua nunții lor -/ călcă din întâmplare, lângă stei,/ Euridice un șarpe-otrăvitor,/ care-și înfipse colții-n carnea ei.// Pe brațele-i iubita lui muri;/ și lira, în durerea ei amară,/ cântări atît de triste slobozi,/ că pân-și pietrele din munte lăcrimară.// – O, Zeus! către bolta-ntunecată/ striga Orfeu. Iubite-i dă-i suflare!/ Dar Zeus era surd de astă dată;/ bolta-l privea de sus nepăsătoare.” (Nicolae Dabija, Pe Urmele lui Orfeu, Ed. Hyperion, Chișinău-1990)

   Moartea fulgerătoare i-a mai lăsat frumusețea pe ființa trupului care nu se răcise, încă… Mirele Orfeu s-a prăvălit ca un munte înalt în marea agitată, răscolind-o și mai mult, revărsându-și covârșitoarea durere în sfâșietoare și amețitoare cântări. Încrezător în arta sa divină, s-a pogorât în Infern, s-o ceară de la Pluton și Radamante, pe nimfa sa mireasă Euridice.

   Poetul, bântuit de disperare,/ ursitei i s-a pus atunci de price:/ el hotărî-n Infern să se coboare/ ca s-o găsească pe Euridice.// – Aici, un muritor?/ Tu cine ești, răspunde? -a prins să tune/ Hades, mâniat. – Ce cauți în crăia mea, pe unde/ picior de pământean nu a călcat?// Orfeu – ca soarele-ntr-un nor chipu-i era -/ a început atunci a glăsui:/ – Îngăduie-mi, o zeu nemuritor,/ să-ți spun în vers ce m-a adus aci…// De liră ajutat prinse a zice/ de nesfârșitul și preaplinul lui amar:/ cât o iubi de mult pe Euridice,/ cum o pierdu – în ziua nunții chiar…” (N. Dabija, op. cit.)

Apocalipsul mirelui-poet Orfeu începe odată cu ieșirea lui din Infern fără aleasa inimii Euridice, retrăgându-se în mirifica Tracie, patria tatălui său.

În mai multe localități ale Basarabiei: Butuceni, Mateuți, Rudi, Hansca, Cineșeuți, Orheiul Vechi etc., au fost descoperite scrieri și așezări nefortificate ale tracilor, compatrioți cu Orfeu. (Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. 6, C., 1976, p. 437)

Tradiția mistică a Ideilor o întâlnim în poezia religioasă, filosofică, precum cea eminesciană, în care autorul devine sacerdotul cuvântului, dându-i o viziune amplă de templu, de lăcaș sacru.

Orfeu a ridicat între satele getice ale Daciei Mari – Patria veșniciei, Babino și Comarov, pe malul eternului Nistrului, de la care îmi trag numele haric, un altar în care și-a trăit agonia extazului în cântece de denie, de prohodire ce s-au răspândindit în toate țărmurile trace ale lumii. Acolo în firida altarului într-un borangic de gând l-a surprins Luceafărul nostru Eminescu:

„…Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată/ Stă Orfeu – cotul în reazim pe-a lui arfă sfărâmată…/ Ochiu-ntunecos și-ntoarce și-l aruncă aiurind/ Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării./ Glasu-i ce-nviase stânca, stins de-aripa disperărei,/ Asculta cum vântu-nșală și cum undele îl mint.// De-ar fi aruncat în haos arfa-i de cântări îmflată,/ Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,/ Ar fi curs în văi eterne, lin și-ncet ar fi căzut…Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/ Și popoarele de stele, universu-n rugăciune,/ În migrația eternă de demult s-ar fi pierdut… Dar el o azvârli în mare… Și d-eterna-i murmuire/ O urmă ademenită toată-a Greciei gândire,/ Împlând halele oceanici cu cântările-i de-amar./ De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,/ În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere/ Și cu-albăstrele ei brațe țărmii-i mângâie-n zadar…” (Eminescu, Memento Mori, în Opere, vol. I. Poezii, Coordonator, acad. Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, Chișinău-2008)

Aruncarea Harfei ritmează cu pitagoreica armonie a stelelor. Zvârlită în oceanul ceresc, Harfa ignoră gravitația terestră, căzând continuu în golul cosmic, antrenând întreaga galaxie înspre extremitățile universului. Genialul nostru poet-profet Mihail Eminescu anticipează teoria îndepărtării galaxiilor, formulată abia în veacul nostru pe baza analizei spectrale a luminii, precum și trimiterea corpurilor terestre în spații interplanetare.

În locul tradiționalelor alaiuri de sălbăticiuni, arbori sau stânci, Harfa lui Orfeu, centru al armoniei lumii, apare pentru „prima oară” însoțită de „caravane de sori regii” și „cârduri de blonde lune”, acea „straniu-superbă migrație cosmică”, imaginată clar de Profetul nostru.

Sacerdotul liric, religios trebuie să posede o cunoaștere divină prin dragoste, participarea la frumos prin starea mistică,  regăsindu-se pe sine prin muzică, căutând ideea în plenitudinea manifestărilor ei, iar prin filosofie aflând suișul metafizic spre viziunea serafică, în care i se oferă darul contemplației, prin care să-și slăvească necontenit în cântări Cerul, Patria și Neamul.

Prințului – Poet i se atribuie mai multe cântări liturgice-teletai și imnuri-himnoi, cuvinte sfinte  – hieroi logoi și cântece epice. În veacul al VI-lea î.Hr., poetul orfic Onomacritos, alcătuia catalogul cu „Rapsodiile orfice”, ale regelui Poeziei universale.

Valeriu Grosu de la muzeul Orheiul Vechi, a descoperit semne tainice de mii de ani, poeme ale lui Orfeu, copiate de prin peșterile de la Orheiul Vechi, iar învățătorul Ion Pușcașu din Tigheci, a descoperit fragmente de statui ciudate, din vremea lui Orfeu, ieșite la suprafață în urma alunecării dealului Țepoaia, în Șesul Surducului, la Fântâna Zânelor ori Râpa Mănăstirii.

După ce Dumnezeu a săvârșit Creația Sa, prin LOGOS, a așezat în seminția Sa, pelasgă, peste Cuvântul ziditor, acoperământul divin al MUZICII, ca să înflorească și să rodească înmiit, peste toată Tracia – Geto-Dacia, Patria Profeților, a Poeților, a Filosofilor ce vibra în egală măsură ca o Filosofie a Muzicii și o Muzică a Filosofiei.

Zamolxe și preoții geto-daci în veșminte albe și cu cythare, cântau rugăciunile închinate Creatorului ori eroilor, vindecând pe cei în suferință.

  Aristotel, marele înțelept traco-get, mărturisea că „agathyrșii” – dacii munților își versificau legile lor și le cântau – pentru a le memora mai ușor.” (Probl., XIX, 28)

În Cetățile Tyras, Histria, Tomis și Callatis existau școli-gimnazii unde s-au format mari profeți ai timpului, înțelepțind tinerii în spiritul tradițiilor trace. Din gimnaziul de la Callatis s-au impus lumii antice gramaticul Heracleides Lembos de Callatis (sec.II î.Hr.), istoricul și geograful Demetrios de Callatis (sec.III î.Hr.), afirmă poetul Nicolae Dabija, precum și Satyros de Callatis (sec. III î.Hr.), creator al genului biografic, Istros de Callatis, autor de tragedii ș.a., menționați de apologetul creștin ortodox Mihail Diaconescu.

La Rudi, la izvorul de la Râpa Lupilor sunt „maluri de piatră, ciuruite cu găuri de diferite dimensiuni și adâncimi, ca niște naiuri uriașe și când vântul trece peste ele, scot niște sunete atât de ciudate, încât ai senzația că auzi răsunând… lira lui Orfeu!” (N. Dabija…,p.20-21)

    Poezia pură e lacrima de bucurie a Cuvântului ce se prelinge într-o cântare-încântare divină!

Orfismul a dat cei mai de seamă Poeți ai Traciei, ai lumii, printre care și nemuritorul Homer!

                             ORFEU

   „Își laudă sub arborii ninși/ viața – unica-i marfă,/ cu nervii proprii întinși/ în loc de strune de harfă.// Cum trece – se face, brusc, zi/ În fiece murmur și șopot-/ umbra lui cade pe zid,/ și zidul se dărâmă cu zgomot!// Când cântă: o moarte se-amână/ și iarba se face mai verde…/ Cuvintele-arar le îngână/ ca și cum, de le-ar spune, le-ar pierde.// Nemaiștiind în vechi lumine-/ o, îndoeli atâte cernu-l!-/ etern – din urma-i, cine vine:/ Euridice sau Infernul?!” (N. Dabija, p.37)

În sanctuarele lui Apolon care celebrau tradiția orfică în tradiția echinocțiului de primăvară, când înfloreau narcisele la fântâna Castaliei. „Trepiedurile și lirele templului vibrau singure și Zeul nevăzut se presupunea că vine din țările hiperboreene, într-un car de lebede. Atunci marea preoteasă, înveșmântată ca o muză, încununată cu lauri, cu fruntea încinsă de bandelete sacre, cânta în fața inițiaților nașterea lui Orfeu – creatorul melodiilor sacre. Orfeu a fost geniul însuflețitor al Traciei sacre, care i-a trezit sufletul divin. Lira sa cu șapte coarde îmbrățișează universul. Fiecare din ele corespunde unei stări a sufletului omenesc, conține legea unei științe și a unei arte.” (Eduard Schure, Marii Inițiați Rama Krishna, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora, Platon, Iisus, Ed. Lotus, București-1994)

Prințul trac Orfeu devine astfel izvorul tuturor marilor poeți, rapsozi dar și ipostaza iubirii ideale dintre îndrăgostiți, mirii cei mai frumoși și sacerdoți ai zeului Amor.

Elada-tracă antică se întindea suveran pe o peninsulă muntoasă care-și desfășura dantelăria sa fină în Marea Mediterană, fiind înconjurată de insule ca de niște ghirlande fastuoase, unde de mii de ani se bucura ca stăpână marea familie a tracilor, rasa albă a geților, sciților și celților.  

   „Prin încrucișări de rase, se modelase un limbaj armonios și ușor, un amestec din celta primitivă, zendă, sanscrită și feniciană. Această limbă, care zugrăvea măreția Oceanului în numele lui Poseidon (zeul Mării) și seninătatea cerului în cel al lui Uranus (părintele Titanilor și al Ciclopilor), imita toate glasurile naturii de la ciripitul păsărelelor, până la zăngănitul săbiilor și zarva furtunii. Ea era multicoloră ca și marea sa de un albastru tare, cu azur schimbător, multisonoră ca valurile care murmură în golfurile sale sau mugesc pe nenumărate stânci – poluphlosboio Thalassa, cum spune nemuritorul Homer.” (ibid.)

Poetul nostru nepereche Mihail Eminescu ne-a lăsat o neprețuită Comoară lirică ce va prețui cât toate veacurile ce vin, însă, meritul lui covârșitor, plenar am putea spune a fost acela că a introdus definitiv în poezia dacoromână adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă. În universul său liric nemărginit de cânt și rugăciune, de premărire și dor, de continuitate și dăinuire, realitatea și idealul trăiau o logodnă mirifică înlănțuită ca într-o comuniune sublimă, știind că puterea dinlăuntrul său, a propriei sale ființe sunt întotdeauna Iisus și mama Sa Maria.

Ca un discipol regal peste timp, profetul Eminescu și-a venerat pios înaintașul de stirpe, prințul Poeziei și al Muzicii – Orfeu, închinându-i alături de pomenirea din „Memento Mori”, poeziile „Amorul unei Marmure”, „Veneră și Madonă”și „Mortua est”.

În mirabila poezie Venere și Madonă, Eminul – Luceafăr s-a oglindit în agonia amorului său neîmplinit ca iubire pământeană, ca împărtășire, dar ca orice geniu care se asumă se adapă mai întâi din izvorul înțelepciunii înaintașilor geniali, reurzind astfel drama sfâșietoare trăită de Orfeu – Părintele poeziei universale, după pierderea preafrumoasei sale iubite Euridice.

„Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,/ O! Te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.// Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,/ Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie,/ A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.// Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri,/ Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer.

   Și-a creat pe pânza goală pe Madona dumnezeie,/ Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,/ Fața pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,/ Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.// Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieți de poezie,/ Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,/ Și-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,/ Când în viața pustiită râde-o rază de noroc.” (Eminescu, Poezii, Ed. pt. Literatură,1965)

„Cum se mai frământă în imensul univers, cum se învârtejesc și se caută unul pe celălalt aceste nenumărate suflete, care țâșnesc din Marele Suflet Unic al Lumii! Ele cad din planetă în planetă și plâng în abis patria uitată… Sunt lacrimile tale, Dionysos… O, mare Spirit, O, divin Eliberator, ia-i din nou pe acești copii ai tăi în sânul tău de lumină.” (Fragment orfic)

Iubirea zeului Muzicii diafane Orfeu pentru frumoasa Euridice – Lira sufletului său a fost supremă. A zărit-o pe Euridice care mergea agale spre peșteră și în urma pașilor ei de nimfă se împrăștiau pretutindeni în zări de răsărit, ori de azur adieri parfumate, risipind scântei  diafane.

„Buclele aurii fluturau pe umerii albi, ochii săi ca narcisele pluteau într-un fel de beție, în timp ce înainta singură spre gura Infernului. Eu însă văzusem în ochii săi cerul dormind. Euridice! am strigat prinzând-o de mână, unde te duci? Ca trezită dintr-un vis, ea scoase un țipăt de groază și de eliberare, apoi căzu la pieptul meu. În clipa aceea Eros ne stăpâni; și, dintr-o privire, Euridice – Orfeu au devenit soț și soție pentru totdeauna… Am dus-o pe Euridice în apropierea templului meu. Fecioarele Ebrului, încununate cu zambile, cântară: Hymene! Hymene! În jurul nostru… Cântec nupțial în onoarea tinerilor căsătoriți, cântat de către invitați… Am cunoscut iubirea.” (Eduard Schure, op. cit.)

  Atât de mare i-a fost dragostea și sfâșierea încât după moartea miresei sale, Orfeu a coborât în infern s-o poată readuce la viață, dar bacantele – furii ale urii și geloziei i-au adus pieirea sfâșiindu-l în bucăți. Doar capul măreț, monarhic i-a rămas întreg, care aruncat în Ebru striga sfâșietor și încă mai strigă jalnic doinind, printre valurile înspăimântate de crunta dramă: Euridice! Euridice!

   „Am văzut fața ta pală de o bolnavă beție,/ Buza ta învinețită de-al corupției mușcat,/ Și-am zvârlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie,/ Și paloarei tale raza inocenței eu i-am dat.// Ți-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie/ Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,/ Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,/ Din ochirile-ți murdare, ochiu-aurorei matinal.// Dar azi vălul cade, crudo! dismețit din visuri sece,/ Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț/ Și privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece/ Mă învață cum asupră-ți eu să caut cu dispreț!” (Venere și Madonă, partea a II-a)

Eminescu și-a trăit cu demnitate drama până la capăt, în scurta sa viață care i-a fost crud retezată de „Irod” și „irozii” săi. A trăit imperativ șirul de drame înlănțuite destinului său profetic: drama amorului, drama socială a existenței de zi cu zi, drama națională a poporului drag înjugat la carul exploatării de către ciocoii țării și hrăpăreții dușmani străini. Dar sacrificiul geniului său și jertfa martirică nu au fost în zadar căci nu i-au putut știrbi dragostea de Cer și iubirea de pământ, de sublimul Vetrei străbune prin care a trăit, va trăi frumosul nemuririi sale.

„… Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune/ De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,/ O fecioar-a cărei suflet era sân ca rugăciunea,/ Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.// O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie,/ Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând vergin,/ Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,/ Cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin!// Plângi, copilă? – C-o privire umedă și rugătoare/ Poți din nou zdrobi și frânge apostat-inima mea?/ La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adânci ca marea,/ Și sărut a tale mâne, și-i întreb de poți ierta.// Șterge-ți ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,/ A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond./ Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.” 15 Aprilie 1870 (Venere și Madonă…)

   Cerul și pământul, dealul și valea, munții și apele, aștrii și iarba, pădurea și văzduhul gemeau, gem ca o mare Liră sfâșiată de durere, răsunând liturgic: Euridice! Euridice! și sufletul lui Orfeu deveni astfel sufletul Traciei, sufletul poeziei, sufletul muzicii, sufletul lumii sensibile…

     Și dacă ne-am născut și ne-am format în mii de ani ce trecură peste noi din IUBIRE , acum oare de ce acceptăm să fim conduși cu URĂ bolnavă față de tot ce poate să însemne  simbol românesc ?!

      Rătăcirăm drumul atât de mult încât nicio adiere de cânt străbun nu mai străbate până la auzul nostru aplecat doar spre a găsi răspunsul la veșnica întrebare : ”voi mai avea MÂINE ce face ?!”

       Și totuși același MÂINE va aduce pentru absolut toți NOTA DE PLATĂ …

        Milostivul și Iertătorul Dumnezeu nu uită niciodată să așeze toate lucrurile la locul lor, în ordinea firească a IUBIRII SALE…

    31 August 2025  + Așezarea cinstitului brâu al Maicii Domnului în raclă

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: ORFEU și EMINESCU (partea a II-a)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 septembrie 2025