Anul acesta, 2026, se împlinesc 150 de ani de la nașterea marelui sculptor român, Constantin Brâncuși, și 50 de ani de când am absolvit liceul în cochetul oraș de pe malul Jiului, Târgu Jiu.

Cu această ocazie voi face o trecere în revistă a trăirilor de atunci, ca licean și adolescent, și a prezentului.

Adesea mă întreb, după 89, unde-i evoluția și unde-i involuția? O paralelă între epoca eleganței și bunului simț și cea a extravaganței și „opulența” obrăzniciei.

Îmi amintesc cu nostalgie de frumoșii ani de liceu, chiar dacă eram obligați să purtăm uniforme și număr matricol pe umăr, unde toți, și cel de la țară și cel de la oraș, și bogat și sărac erau egali când ieșeau în „societate”. Aveam aceleași drepturi și aceleași îndatoriri, aveam aceeași conduită.

În timpul liber ieșeam, individual sau în grup, să ne plimbăm prin parcul orașului, așezat pe malul stâng al Jiului. Simțeam bucuria, relaxarea, liniștea, împlinirea. Ne plimbam pe aleile sale spunând glume decente sau povestind, amuzându-ne și exteriorizându-ne bucuriile. Eram colegi, eram prieteni!

Uneori treceam  pe un podeț pe o insulă naturală.

Apele Jiului ne încărcau cu energii pozitive, iar foșnetul frunzelor din arbori, în adierea vântului, crea o adevărată simfonie a naturii.

Când ajungeam pe aleea principală, cu operele lui Constantin Brâncuși, „Poarta sărutului”, „Aleea scaunelor” și „Masa tăcerii”, un val  de emoție și iubire pentru valorile naționale se înfiripa în inimile noastre.

Perechi de tineri îndrăgostiți treceau pe sub „Poarta sărutului” sau se opreau sub ea și se sărutau, plutind parcă într-o lume diafană. Mai mult, uneori observam, cu duioșie, cum câte o pereche de bătrânei, zâmbind fericiți, se opreau sub „poartă”, se îmbrățișau cu căldura iubirii supreme și se sărutau ușor, atingându-și vârful buzelor, apoi fericiți mergeau mai departe ținându-se de mână, ca doi copilași…

Unele perechi, indiferent de vârstă, se așezau pe scaunele sculptate, în formă de clepsidră, meditând la scurgerea vieții.

Apoi ajunși la „Masa tăcerii” se așezau pe scaunele, tot în formă de clepsidră, cu nostalgia vieții trecătoare.

Noi, când mergeam în grup, ocupam pentru câteva minute cele 12 scaune, puneam palmele pe masa de piatră, încercând parcă să smulgem noi energii din forța pietrei din care a fost cioplită.

Când simțeam nevoia să merg singur, să meditez, parcă se producea o simbioză a ființei mele cu natura și sculpturile lui Brâncuși.

Apoi, la capătul dinspre sud al parcului se afla șoseaua și podul de fier peste Jiu, numit și Podul Ferdinand. În partea vestică, de o parte și de alta, te întâmpinau două tunuri, de pe timpul Primului Război Mondial, unde s-a dat o luptă eroică și unde a participat și eroina Ecaterina Teodoroiu…

Alteori mă deplasam în partea opusă a orașului, spre răsărit, unde se află „Coloana infinitului”. Eram impresionat de măreția sa și-mi plăcea să admir cum se înalță semeață „atingând” parcă cerul albastru. Alunecând cu privirea de sus în jos, pe acele elemente de forma clepsidrei, realizam că de fapt primul tronson capta energiile și viața, din Univers, de la Divinitate, și aceasta se scurgea, de la o clepsidră la alta, către pământ. Eu, la acea vreme, o asemuiam cu nașterea și scurgerea vieții până la moarte. Cineva afirma ceva de genul, că din momentul în care ne naștem începem să murim…

Dar coloana fără sfârșit, în viziunea mea din adolescență,  putea fi asemuită și ca un pilon de susținere al bolții cerești, ocrotitoare a neamului românesc.

Dar anii au trecut…

Din când în când am revenit, în trecere, cu soția să revăd aceste locuri. De multe ori chiar neprogramat! De exemplu, ne propuneam să mergem la Obârșia Lotrului și de acolo decideam să trecem culmea la Petroșani. Și dacă tot suntem aici, haide pe Defileul Jiului până la Mănăstirea Lainici! Dacă tot am ajuns aici, haide la Târgu Jiu, să revăd operele lui Brâncuși!

Altădată ne-am propus să mergem la Mănăstirea Tismana. Dar trecând prin orașul de pe „Jii”, iar ne-am oprit!

Într-o vară ne-am decis să ne rezervăm o săptămână la o pensiune situată între parc și centrul orașului. Cât de mult s-a schimbat acest municipiu, în sens pozitiv!

Am avut și bucurii, dar și dezamăgiri… Evoluție vs involuție!

N-am mai întâlnit eleganța și decența din anii 70. Acum grupuri de tineri gălăgioși și cu vocabular vulgar nu se sinchiseau că trec pe lângă doamne sau bătrâni…

Alți tineri erau cu ochii numai în telefon fără să simtă plăcerea unei promenade. Treceau ca niște roboți pe sub „Poarta sărutului”, sau pe lângă ea, ca și cum n-ar fi existat. Adesea se așezau pe câte un scaun de la „Masa tăcerii”, continuând să butoneze tastatura telefonului mobil…

Concluziile le vor trage cititorii…

Totuși, să rămânem cu gustul dulce al marelui sculptor Constantin Brâncuși și al operelor sale, indiferent că ele sunt sau nu în țară!

Azi, în Parcul Central „Constantin Brâncuși” se află și muzeul care îi poartă numele.

<<Ansamblul sculptural al lui Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu, cunoscut și sub numele de Ansamblul monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu” cuprinde „ patru componente sculpturale, Masa tăcerii, Aleea scaunelor, Poarta sărutului și Coloana infinitului, dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m. Ansamblul sculptural a fost inclus pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO >>  (Wikipedia)

Să ne venerăm valorile naționale și identitatea națională, chiar dacă un val uriaș al globaliștilor vor să ne distrugă tradițiile, obiceiurile, etnografia, folclorul și personalitățile istorice și culturale.

Și aș încheia cu un citat din Constantin Brâncuși, care mi-a plăcut foarte mult, și care exprimă realitatea:

<<A „vedea” în depărtare este ceva, însă a ajunge acolo este cu totul altceva. >> (fotografiile aparțin autorului)

Ion Nălbitoru

by

Referinţă Bibliografică

ION NĂLBITORU: Nostalgii brâncușiene/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 februarie 2026