Mi-e dor de ninsorile de demult, așa cum erau ele și cum nu pare să mai fie vreodată, căci azi anotimpurile toate parcă sunt o glumă a naturii…! Eu am trăit în vremuri în care când ningea, ningea, nu se făcea că ninge, de parcă natura scăpa din mâini văzduhul, de parcă norii de la cer până la pământ erau niște dezertori răzvrătiți contra zbirilor de lagăre…! Drept e că și pe atunci, ca de când lumea și pământul își mai ieșea din socotințele firii natura, dar nu era pecetluit ca anotimpurile, zilele, clipele să fie de regulă capricii ale lor însele…, pe atunci anotimpurile erau anotimpuri, ziua era zi, noaptea era noapte, timpul era timp, natura era natură, omul era om…, toate erau la locul lor. Acum?! Multe, enorm de multe sunt unele în locul celorlalte.
Și totuși, ne fermecau rarele abateri dezlănțuite ale naturii, ieșirile ei din matcă aveau în sine o vibrație de spectacol feeric pusă în act de genialii meșteri eterni ai Universului, nu o-nveșmântare ritualică de răbufniri orgiastice. Era magic de privit ninsoarea și ascultat viscolul, oamenii, drumurile, casele se contopeau în năvala torentelor albe, de parcă ningea de jos în sus, de parcă se prăbușea cerul și așternea troiene pe care primăvara nici vetrele pământului, nici râpile, nici câmpiile, nici coclaurile n-avea zor să le absoarbă, nici canalele nu le încăpeau.
Ce ierni…, ce ninsori…! Cerul cernea mituri și emoții, gura ovală a unui clopot de porțelan alb se zguduia fierbând în tonalități grave, gerul ardea, văzduhul torcea caiere…! Ce melancolic revin în gând azi acele ierni, acele ninsori…!
E acum trista iarnă a inimii mele, în decembrie, 2025. E Crăciunul altora, la mine-i nostalgia Crăciunului. Mă uit în tavan și văd troiene albe de zăpadă, lacrimile din ochii mei sunt ninsori…, e iarna saloanelor albe în ochii mei, e iarna doctorițelor frumoase la inimă, albe, e iarna asistentelor frumoase la inimă, albe, e iarna infirmierelor frumoase la inimă, albe…, ce inimă bolnavă, înconjurată de inimi frumoase se agață de viață în pieptul meu…! Numai alb și frumos, ca niște talazuri de zăpadă, ca niște torente de ninsori în ochi îmi leagă unele de altele zilele și clipele căci par să se dizloce de mine și să lunece din timp.
Între flancurile temporale sumbre ale iernii acesteia în care pe tălpici cu crampoane mă târăsc și mă agăț de viață, e și un miez frumos și bun: iubesc mai mult oamenii mai oameni, simt mai mult ca niciodată că oamenii cei mai frumoși sunt oamenii buni…!
Lăcrămioara Baiceanu. Asistentă, Spitalul Municipal de Urgență Bacău, Compartimentul Neurologie…! Mai mult decât ce am spus mai sus despre doctorițele, asistentele, infirmierele frumoase la inimă, albe, nu este a spune pentru ea decât încă o dată și personal cuvântul mulțumesc, iar mai mult decât de spus cuvântul nu e decât să fac o reverență adâncă în fața ei – ca și a celorlalte toate asistente frumoase la inimă, albe.
Acum, în clipa aceasta când să mă gândesc la ceva frumos contează atât de mult pentru mine, la ea, la Lăcrămioara, asistenta minunat de cumsecade – căci nu există cuvânt mai nobil ca acesta spre a reliefa conduita ei umană și profesională – mă gândesc.
Și-i spun repetat: îți mulțumesc, îți mulțumesc, îți mulțumesc…! Și le iau cu mine, pe ea, pe Lăcrămioara – un nume frumos ca ea – și pe toate frumoasele la inimă, albe, de la spital, într-o călătorie imaginară, unde între cer și pământ curge pe verticală un râu prin care amintirile mele merg anapoda, ca niște raci pe fundul apei…! Și e frumos și armonia face legea, căci ne întoarcem unde ninsorile torențiale nu distrug sălbatic, nu devastează furios, nu ucid monstruos, cu hămesirea cruzimii…! Ninge și atâta tot. Ninge că trebuie să ningă…, să se împlinească menirea de ninsoare și vocația creativă a naturii în explozia unor splendori albe și pure, pe care omul niciodată nu le poate multiplica, unde lumea iubește ninsoarea ca pe o făptură mirabilă a naturii despletite magnific în priveliști ca niște capodopere albe…! Căci lumea de azi iubește nămeții cu bani, ninsoarea meschină cu ricoșeuri și dezbinări anarhice politice, ninsoarea cu artefacte mediocre artistic, interzis de ieftine, ninsoarea cu ură, ninsoarea cu snobism, kitsch, incultură…, toate acestea în perpetuuă stare de alăptare la țâța politică…, de ce să căutăm alternative de definire când, iată sursa explicată simplu: țâța politică…!
Ce mult am iubit ninsorile de altădată…! Astăzi nu mai sunt ninsorile acelea pe care le-am iubit eu. Este ca și cum aș pleca de acasă lăsând o iubită și, întorcându-mă aș găsi o cutră?! Unde a plecat iubita mea, ninsoarea?! Haidem toate frumoasele la inimă, albe, de la spitalul iernii inimii mele să iubim o ninsoare de cântece, să iubim mărgăritarele, să iubim safirele, să iubim florile cerului, să iubim stelele pământului…, să iubim iubirile…, ninsorile cu iubiri…! Să închidem cărăruile târâșului decadent pe versanții de piatră ai vieții, să pătrundem iarăși în universul sonor sublim al cântecelor inimii, să ne scăldăm ca florile în rouă în ninsori de cântece…!
(Aurel V. Zgheran)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..