Olesea Dînga este o Poetă, care crede că această titulatură este ultima treaptă din palmaresul ei profesional.

Eu însă tind să cred că este treapta cea mai de sus, ea fiind chemată spre Poezie de Providență, fiindcă are ce spune esențial  (și) în Poezie.

Exegetă, altfel spus: Hermeneut literar, Olesea Dînga și în cartea „Exist” (Chișinău, 2025) ne convinge că „se simte acasă printre cuvinte, în fiecare adiere de silabă, ce îi vorbește în tăcere”.

Ba mai mult.

Poeta, dublată de o eseistă la fel de inspirată, afirmă, pe bună dreptate, că „respiră cuvinte, le îmblânzește și le lasă să o poarte pe cărări necunoscute, acolo unde nu se teme să se piardă și să se regăsească.Uneori, se îmbracă în poezie”…

Vă imaginați?

Olesea Dînga umblând de pe o stradă pe alta, îmbrăcată numai în Poezie?

Văzând peste tot doar Poezie în jur.Și într-un „soare însângerat”, și într-o vreme, unde „nu vine iubirea când sufletul o cheamă”.Rochia ei are culori diferite, precum stările Sufletului ei au culori diferite.

Cât „plouă torențial peste casa noastră de lut”, Olesea Dînga are veșmânt de lacrimi.Și glasul ei înlăcrimat devine, strigând: „Plouă torențial peste casa noastră de lut…/Se surpă pereții văruiți de mâinile mamei,/de mâinile mele…//Strigăt de cocori sfâșie văzduhul,/pierzându-se în Absolut…//Doamne!//Ce se alege din zilele vieții mele!?”.

Din acest considerent, al uitării lumii de tot ce este sublim, autoarea vrea să plece, spre „alte lumi. Senine//Și nimeni nu va ști nimic de mine…//Aici, cu voi, a fost și rău, a fost și bine,//Dar simt că soarta nu mă ține”.

De ce?-mă veți întreba.

Pentru că vede ceea ce nu văd alții și, neputând schimba lucrurile, crede că este vinovată, în primul rând, ea de toate nelegiuirile lumii inumane, în care ni-i dat, celor care altfel vedem, să ne tânguim.

Ca și poeți, mai ales.

Fiindcă Poetul simte „precum profetul/orice val devastator ce se apropie/de malul vieții și se roagă în tăcere,/în taină pentru ceilalți”.

Și ce mai face poeta, în aste apocaliptice vremi?Merge pe Drumul Golgotei, „văzând Durerea, Iubirea, Trădarea, Uitarea, Neiubirea”…Aproape testamentar, ea ne roagă „să nu îi scriem numele pe nici o carte, să nu venim să-i plângem chipul împietrit. A plâns destul durerea vieții respirând”.

O tulburătoare resemnare izbucnește din toată poezia volumului „Exist”.

Este o carte scrisă pe Drumul Golgotei interioare, după care s-a purificat Sufletul autoarei, ce nu uită că pe acel Drum „omul e întotdeauna singur Luptător, până la ultima suflare, pentru o Mare Binecuvântare”.

Cu cât citim mai mult, cu atât sporesc mai mult tainele nedescifrate din carte.

Ce nu are Olesea Dânga? De ce s-ar teme Olesea Dînga? De unde atâta nemulțumire într-o lume arhisatisfăcută de sine și hedonistă pâna la inconștient?
„Nu mă inundă marea,/nici zarea,/ci gândurile multe și mute.//Nu mă sugrumă mâini reci/și străine,/ci gândul că ziua de mâine/nu va face parte din mine”, scrie ea.
Și tot ea continuă: „Nu mă înspăimântă durerea,/singurătatea, realitatea,/ci dorul și setea de adevăr/în care mai sper”.

Asta trebuia să aflăm!

Cheia poeziei sale a fost găsită!

Poeta, de când „s-a prins de Lumină”, nu mai poate fi sclava minciunii din toți.

Din mai toți, hai să zicem, ca să nu declarăm război întregii umanități dezumanizate aproape integral.

Și, totuși, în acest malaxor universal, nemilos și rigid, poeta mai așteaptă scrisori netrimise: „Mai scrie-mi…mai scrie-mi…mai scrie-mi,//Iubite, în zori pe roua de flori//Că sunt unica ființă ce îți trezește fiori”.

Poezia Olesei Dînga mi se asociază cu o Vale a Plângerii noastre, la marginea căreia se vede, frumos răsărit și un petec de lalele albe și galbene, așa cum pare a fi bicolor și Sufletul ei.

Alb, imaculat, neprihănit.

Și Galben, vindecător, ca un pansament așezat peste toate rănile ei, netămăduite.

O Vale, din care urcă o Piramidă a Regăsirii.

Prin Iubire.

Adeverind chiar ea, în timp ce spune: „Și ne pierdeam în diferite lumi,/iubindu-ne./Și ne îndepărtam printre lumini,/apropiindu-ne./Și ne pierdeam precum razele soarelui/dispar în asfințit,/regăsindu-ne mai tineri/și mai îndrăgostiți la răsărit”.

Regăsirea Olesei Dînga este echivalentă cu un refugiu dorit.

Din cuvinte în Artă.

Altfel spus, „când cuvintele obișnuite nu mai ajung, arta spune totul”, scrie Olesea Dînga. „Când realitatea devine apăsătoare, arta o transfigurează. Este, în esență, un refugiu ce nu închide ușa lumii, ci o deschide altfel, prin sensibilitate, sens și frumusețe”.

Cum remodelează cuvântul autoarea?-mă veți întreba la sfârșitul acestei ziceri despre dezicerea de sine a poetei noastre, care umblă de pe o stradă pe alta, repet, îmbrăcată în Poezie?

„Când nu scriu, privesc lumea ca pe un text ce abia așteaptă să fie conturat, plin de subînțelesuri, de margini care cer să fie șlefuite. Așez cuvintele într-un alt ritm, corectez, rescriu, tai și refac–nu doar în poezie, nu doar în pagini, ci în mine însămi”, concluzionează poeta Olesea Dînga.

„Suferință, tu, dureros de dulce”, exclam eminescienește și eu, bucurându-mă, ca un copil, ce se joacă-n amiază cu soarele, uitând că acesta prea curând va apune, iar mama să-l cheme din Valea Plângerii lui, ascunsă adânc în Suflet, așa și nu va veni…

by

Referinţă Bibliografică

Lupta Olesei Dînga cu sinele poetic al ei/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 aprilie 2026