Scrisoare pastorală

Foaie periodică, gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXV(2025),  nr. 542(16 –31 Mai)

Dragii mei enoriași!

Mănăstirile şi robia. Într-o emisiune televizată, interactivă, cineva a întrebat dacă învăţătura creştină acceptă robia şi dacă nu, cum se face că mănăstirile noastre au practicat robia  mai multe secole.

Desigur, întrebarea telespectatorului parcă era desprinsă dintr-o carte de materialism istoric şi dialectic, când, pentru a susţine aşa-numita ,,luptă de clasă” puteai răstălmăci lucrurile aşa cum vreai, mai ales că cei denigraţi nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui şi pe unii dintre cititorii ,,Scrisorii pastorale”, ne facem o datorie de conştiinţă să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.

În primul rând, precizăm că învăţătura creştină nu admite robia şi exploatarea omului de către om. Ea socoteşte că toţi oamenii sunt fraţi între ei, fii ai aceluiaşi Părinte, Dumnezeu! Creştinismul s-a adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la  împăraţi, fără deosebire. Era o adevărată revoluţie în gândirea antichităţii, când sclavii nici nu erau consideraţi oameni, ci obiecte însufleţite, iar stăpânii de sclavi aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Aşadar, când a apărut robia în evul mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o elimine din societate, fiind o problemă politico-socială, iar Biserica îşi avea atribuţiile ei în cadrul fiecărui stat bine delimitate.

Mănăstirile din Principatele Române au avut proprietăţi în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când averile mănăstireşti au fost secularizate (confiscate) de Alexandru Ioan Cuza. Averile mănăstireşti proveneau din cumpărări şi  donaţii. Unele dintre mânăstiri aparţineau de episcopiile sau mitropoliile din Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din Imperiul Otoman. Tot  venitul acestor mânăstiri ieşea din ţară şi mergea la mănăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori şi boieri români. Pe moşiile tuturor acestor mânăstiri se practica acelaşi sistem de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme şi erau practicate de către toţi proprietarii de pământ. O parte din lucrătorii de pământ mănăstiresc erau călugării din mănăstirile respective; altă parte o formau moşnenii(în Ţara Românească) sau răzeşii(în Moldova), adică acei oameni liberi din satele noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafeţe de teren din moşiile mănăstireşti sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmaşii sau clăcaşii, adică acei locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă” pe moşia boierească sau mănăstirească. Uneori aceşti pălmaşi veneau din alte localităţi, căutând  condiţii cât mai avantajoase de muncă şi atunci se putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutaţi să-şi facă o casă şi astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate. În satul Bârda se poate observa şi azi asemenea  categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Muceşti, Memeşi, Roleşti şi Lucheşti erau mahalale de moşneni, iar Linia Cocoanei şi Dealul Corbului erau mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici, deveniţi clăcaşi pe moşia boierească. Se poate observa aceasta şi după numele de familie. În mahalalele de moşneni numele de familie  venea de la un strămoş unic(Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) şi majoritatea familiilor din acele mahalale aveau acelaşi nume de familie. În mahalalele de clăcaşi sau pălmaşi numele de familie sunt foarte împestriţate, ceea ce dovedeşte faptul că au venit din diferite locuri şi s-au aşezat acolo. Pe moşiile mănăstireşti şi boiereşti mai era o categorie de lucrători, aceea a  robilor. Robii nu erau alţii decât ţiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-şi caute norocul. Ei nu aveau decât o căruţă şi unul sau doi cai. Asta în situaţiile cele mai bune. Aceşti ţigani apelau la marii proprietari, inclusiv la mânăstiri, să-i primească la curte şi să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau nici o posibilitate de supravieţuire. Atunci intervenea înţelegerea sau contractul verbal între părţi. Ţiganii sau robii îşi luau angajamentul să presteze anumite munci la curte sau pe moşie, iar proprietarul, respectiv mănăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte şi, probabil, ceva bani. Unii dintre robii ţigani practicau anumite meserii, precum fierăria, prelucrarea metalelor(aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alţii erau adevăraţi artişti într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domneşti, boiereşti şi mănăstireşti. Când se vindea, ori când se dăruia o moşie, în actul de vânzare-cumpărare erau menţionate şi sălaşele(familiile) de ţigani-robi, care însoţeau moşia.

Au existat  proprietari care au dat libertate robilor ţigani, fiind influenţaţi de ideile revoluţionare  europene. Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe ţiganii de pe moşia sa de la Mirceşti. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au sărbătorit ţiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o săptămână s-au întors lihniţi, cu coada între picioare şi l-au implorat pe Vasile Alecsandri: ,,-Boierule, primeşte-ne înapoi, că murim de foame!”

Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse şi baza materială, ca să poată supravieţui. Robia aceasta a fost desfiinţată oficial sub influenţa ideilor revoluţionare de la 1848.

Aşadar, mănăstirile au aplicat aceleaşi metode, care erau folosite şi legalizate în Principate la vremea respectivă.  Nu văd ce rău făceau mănăstirile că acordau loc de muncă şi asigurau cele necesare traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau nici un dumnezeu. Ai noştri care emigrează azi şi colindă toată lumea, dar mai ales ţările europene, sunt fericiţi când găsesc de lucru la particulari sau la diverse firme. Negociază condiţiile de muncă şi de retribuţie şi  trec la treabă.

Altă Mărie cu aceeaşi pălărie!

*

Sfinte  Moaşte şi cadavre. Cu câteva zile înainte am văzut toţi la televizor, la ştiri, cum s-au descoperit într-un sat oarecare osemintele neputrezite ale unui om, care murise cu 28 de ani în urmă. Trupul se stafidise în aşa fel, încât rămăsese doar pielea lipită pe oase. Un localnic purta scheletul pe umăr prin cimitir, parcă ar fi purtat un sac cu tărâţe. Am auzit cu acel prilej unele păreri ale localnicilor,  cum că acele oseminte ar fi moaşte. Despre Sfintele Moaşte v-am mai scris în numere mai vechi ale ,,Scrisorii pastorale”, dar, pentru a nu rămâne nimeni derutat, îmi fac datoria şi revin, pe scurt, asupra principalelor aspecte.

Aşadar, Sfintele Moaşte sunt acele oseminte neputrezite ale unor sfinţi. Pentru ca nişte oseminte să  fie declarate Sfinte Moaşte, ele trebuie să îndeplinească trei condiţii:

1. Să fie neputrezite;
2. Să emane un miros foarte plăcut, parfumat;
3. Să facă minuni prin atingerea de ele(vindecări de boli, învieri din morţi etc.).

Numai Sfântul Sinod este în măsură să aprecieze dacă astfel de oseminte sunt sau nu Sfinte Moaşte. Dacă sunt acceptate astfel, li se fac slujbe speciale, apoi sunt luate părticele din ele şi date bisericilor. Acele părticele de Sfinte Moaşte sunt cusute în Sfântul Antimis al fiecărei biserici şi pe ele se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Fără Sfântul Antimis cu Sfintele  Moaşte în el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie nici în biserică; cu el şi cu Sfintele Moaşte se poate săvârşi Sfânta Liturghie oriunde, inclusiv pe câmp.

În cazul prezentat la televizor, nici vorbă nu putea fi de Sfinte Moaşte. Nu era suficient să fie neputrezite. Celelalte condiţii nu erau îndeplinite şi, ca atare, era vorba de un simplu trup al unui defunct oarecare. Faptul că nu putrezise,  putea să aibă drept cauză uscăciunea terenului, lipsa de umiditate.

*

Doina. Ne apropiem de luna iunie, luna în care Poetul fără pereche al neamului românesc a plecat pe alte tărâmuri. Comemorarea lui o începem cu această superbă poezie, intitulată Doină.  Această poezie a fost compusă de poet spre a fi citită la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare din fosta Curte Domnească de la Iași din ziua de 5 iunie 1883. Erau de față atunci membrii ai Curții Regale a României,  toată elita culturală a țării și peste 150 mii de participanți din Moldova, Basarabia și Bucovina. Eminescu venea de la București, unde era angajat al ziarului ,,Timpul”. Această primă variantă a stârnit multe controverse. De-a lungul timpului  a apărut în mai multe publicații, mereu cenzurată, mereu ciopârțită. Au  fost vremuri când a fost și interzisă, scoasă din toate publicațiile. Redăm prima variantă, necenzurată și neciopârțită:

,,De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin
Şi Muscalii şi Calmucii
Şi nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca ţară, săracă!

Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mână de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.
Din Braşov pân’la Abrud
Vai ce văd şi ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criş
Nu mai este luminiş
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai ştii ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier.
Zboară paserile toate
De neagra străinătate,
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Codrul geme şi se pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săraca ţară, săracă!

Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Şi să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească,
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mişel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum duşmanii mi te seacă
Săraca ţară, săracă!

Ştefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău…

Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Şi Moldova adunând
Adunându-ţi flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată.
De-i suna de două ori,
Vin şi codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară
Daţi în seama ciorilor
Ş-a spânzurătorilor.

Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-aşteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Căpăţani de grecotei
Grecoteii şi străinii
Mânca-le-ar inima câinii,
Mânca-le-ar ţara pustia
Şi neamul nemernicia,
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca ţară, săracă!

*

Preţul unei mese. Părintele Ilie Izverceanu de la Cernavârv era cunoscut în toate satele din partea muntelui. Înalt, chipeş, pus mereu pe şotii, găsea oricând câte un cuvânt de încurajare sau câte o glumă, care-l făcea pe interlocutor să-şi uite supărarea. Uneori biciuia cu vorba lui ironică, alteori mângâia părinteşte, dar, oricum, era o plăcere să discuţi cu dânsul. O întâmplare de prin 1939-1940 îi marcase  adânc tot restul vieţii. Într-o zi a venit în sat o ceată de legionari, care au adunat sătenii din Cernavârf la şcoală şi le-au ţinut o cuvântare, în care şi-au expus planurile lor de viitor, încercând să atragă pe cât mai mulţi la partidul lor. Din Cernavârf doar doi săteni trecuseră la legionari. După ce s-a terminat şedinţa, fiind şi seara, legionarii au întrebat unde ar putea să servească ceva de-ale gurii. Toţi au fost de părere că singurul potrivit pentru a fi gazdă este părintele  Izverceanu. L-au trimis pe un oarecare Mărăscu să-l anunţe. Părintele s-a învoit. La poarta lui bătuse oricine trecuse prin sat şi oricând aflase găzduire şi masă şi băutură. I-a servit pe legionari cu ce-a avut la repezeală, le-a dat băutură din belşug şi aceştia au plecat după vreo câteva ore chiuind şi pocnind din pistoale.

Prin 1950, au venit în Cernavârf şi comuniştii cu caravana, să le arate localnicilor filme sovietice, în care se preamărea munca în colhozuri şi sovhozuri. Fiindcă n-au avut alt loc mai potrivit, au venit tot la părintele Izverceanu şi au dat film în curtea lui, iar ecran a fost chiar peretele casei părintelui. După film, le-a dat şi comuniştilor masă şi aceştia s-au dus veseli şi mulţumiţi.

Iată că, prin 1960, la poarta  părintelui Ilie Izverceanu au  bătut securiştii. Aceştia n-au vrut să mănânce şi nici să bea. L-au ridicat pur şi simplu, l-au aruncat în maşina neagră şi pe-aici ţi-e drumul. L-au ţinut câteva luni în anchetă şi în proces, acuzându-l de politică legionară. Argumentul cel mai greu împotriva sa era tocmai masa pe care o dăduse legionarilor. A fost condamnat pentru aceasta la 18 ani muncă silnică. Pedeapsa a ispăşit-o la închisoarea de la Aiud. A efectuat doar şapte ani, până când, într-o seară, au fost puşi în careu în curtea închisorii. Directorul li s-a adresat cu ,,-Fraţilor!” lucru neauzit acolo până atunci. Toţi au rămas tăcuţi, ca de piatră. Directorul a continuat: ,,-Fraţilor! Bucuraţi-vă!”

Tăcere de mormânt. Nimănui nu-i ardea de glumă. Îl priveau pe director neîncrezători, se priveau unii pe alţii.

,,-Fraţilor, mâine dimineaţă la ora opt toţi veţi pleca acasă!” Iarăşi tăcere. Atunci directorul a mai spus:

,,- Dacă cineva vrea să mai rămână, poate să rămână în continuare  aici!”

Abia atunci şi-au dat seama că e adevărat şi au explodat cu toţii în chiote de bucurie.

Când s-a întors în sat după şapte ani de închisoare la Aiud, era de nerecunoscut. Îmbătrânise cu mai bine de douăzeci de ani. Mulţi nici nu l-au mai cunoscut. Masa dată legionarilor în acea seară a fost cea mai scumpă masă din viaţa lui!

*

Cuvinte duhovnicești. Redăm mai jos un înțelept cuvânt al regretatului Arhiepiscop al Maramureșului și Sătmarului Iustinian Chira:  ,,Dumnezeu a pregătit o lume în care copiii să se poată simți bine, dar asta depinde de noi, de cei maturi. Depinde de noi cum se simt. Ce facem în familie, în lume, ca acești copii să nu se simtă într-un mediu ostil? „Nu-i întărâtați la mânie pe fiii voștri” (Efes. 6, 4) însemnează: nu-i decepționați, nu-i smintiți, nu-i tulburați, nu le stricați sufletele prin faptele voastre, prin vorbele voastre, prin gândurile voastre. Stați de vorbă mai mult cu copiii voștri. Priviți-i mai atent. Ascultați suspinul ce-l scot uneori, copiii, și în somn. Fiți mai înțelegători față de ei. Acordați-le mai multă grijă. Căutați să înțelegeți mai adânc viața lor. Priviți mai des și mai profund în ochii lor. Uitați-vă la fața lor, care nu e întotdeauna senină. Coborâți mai adânc în viața lor, în sufletul lor, în inima lor. Să nu vă închipuiți că v-ați făcut datoria dacă le-ați asigurat hrana și haina. Gândiți-vă că fiii voștri nu au numai stomac și trup. Aduceți-vă aminte că fiii voștri au și inimă, și suflet”.

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații, astfel: Doamna Elisabeta Leferenz(Nürnberg): 245 lei;  Domnul Mănescu Alexandru(București): 200 lei; Doamna Filip Cornelia(Tr. Severin), Domnul Sârbu Marian(Tr. Severin), Familia Caragea(Tr. Severin): câte 100 lei.

Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 541, în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 1 iun. 2025, ediție și on-line(https://www.observatorul.com);  în ,,Moara lui Gelu”, mai 2026, Baia Mare, ediție on-line (https://moaraluigelu.blogspot.com); în ,,Armonii Culturale”, 2 iun. 2025, ediție on-line (https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 3 iun. 2025, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);

*

Parohia noastră a publicat cartea regretatului profesor C. C. Popian de la  fostul seminar teologic de la Mănăstirea Bistrița – Vâlcea, Poezii(692 pag.). Ne-a pus la dispoziție manuscrisul nepotul autorului, Părintele Dragu Cătălin, preot romano-catolic de la Roma și fost coleg al subsemnatului la Seminarul Teologic de la Craiova. Am avut bucuria anul trecut(2024), să public una dintre cărțile Profesorului Constantin C. Popian, România în flăcări (Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2023, 368 pag.). Era o culegere de articole selectate din presa germană și traduse în limba română privind frontul german din România din vremea Primului Război Mondial. Le selectase din ziarele germane în vreme ce el era prizonier în Germania! O bună parte dintre poeziile din prezentul volum sunt originale, dar alături de acestea sunt multe traduse din marii poeți germani, tocmai în timpul prizonieratului. Să mai adăugăm piesele de teatru, scrierile în proză; să mai adăugăm regimul de lagăr în care era ținut! Când alții se chinuiau să supraviețuiască unor condiții grele de existență, Profesorul Constantin Popian citea și traducea de zor, știut sau neștiut, convins fiind de misiunea lui de om de cultură!

Scrie masiv după eliberarea din prizonierat, desfășurând totodată o lucrare practică de răspândire a culturii în mase. Fiecare amănunt al acestei activități ne duce cu gândul la programul de mare anvergură, pe care-l deschisese în cultura română ministrul Spiru Haret, sămănătorismul. Profesorul Constantin C. Popian era ferm convins că prin ridicarea nivelului intelectual al maselor se contribuie la propășirea neamului în contextul cultural internațional. Sămănătorismul a fost curentul excepțional pentru vremea respectivă și de el ar fi atâta nevoie și azi! Rezultatul a fost cel scontat de ministrul amintit. Niciodată poporul român nu a dat tuturor domeniilor științei și culturii atâtea personalități de anvergură internațională ca în perioada interbelică. Profesorul Constantin C. Popian a fost printre ,,grădinarii” de frunte, care și-au adus din plin contribuția la pregătirea și lansarea acestei pleiade de intelectuali români.

Nu sunt critic literar ca să emit judecăți de valoare asupra poeziilor lui Constantin C. Popian. Sunt însă un ,,consumator” de poezie românească. Dovadă seria de volume Coloana Infinitului, în care am conspectat aproape tot ce s-a scris în cultura română, – proză, poezie, teatru, presă -,  dintru începuturi până în perioada interbelică. Aceasta mă îndreptățește într-un fel să afirm, fără teama de a greși, că poezia lui Constantin  C. Popian are valori literare incontestabile. Ea dovedește nu numai un talent robust, o stăpânire deplină a limbii literare, dar și o conștiință profund patriotică. Popian nu scria de dragul scrisului. Fiecare poezie, piesă de teatru, fiecare creație a sa, avea menirea de a deveni punte între inimi, îndreptar de conștiințe, șlefuitor de convingeri. Scrisul lui Popian era un  scris cu tendință bine conturată, iar autorul era convins că și prin creațiile sale artistice, prin activitatea artistică desfășurată în rândul maselor, devine un adevărat apostol al neamului.

Profesorul Popian a scris mult, dar a publicat puțin. Este și aceasta o dovadă că scria pentru necesitățile imediate ale activității sale didactice și culturale, ci nu făcea bravadă din asta!

Lucrarea de față este un corpus al creației poetice a Profesorului Constantin C. Popian. Nepotul său a așezat materialul în ordine cronologică, atât cât i-a fost posibil, atât cât piesele respective au fost datate. Părintele Cătălin Dragu a introdus aici și unele fragmente din piese de teatru, ba chiar și câteva bucăți de proză, care i s-au părut dumnealui că sunt poetice și că trebuie introduse. Nu-i contestăm opinia, deși….!

Avem bucuria de a scoate încă o dată în prim plan personalitatea unui intelectual de elită din perioada interbelică. O facem nu cu vorbe, ci cu creații ale sale impresionante prin robustețea intelectuală, prin talentul incontestabil și prin mesajul politico-social pe care-l transmit și azi cu aceeași intensitate. O facem cu bucuria de a repune în atenția publicului de azi o personalitate a învățământului românesc în general și a celui teologic în special din perioada interbelică. Este o perioadă de adevărată efervescență culturală, iar Profesorul Constantin C. Popian este printre inițiatorii și lucrătorii acestui fenomen istoric fără precedent, pe care-l putem numi, fără teama de a greși, renaștere națională.

Nepotul autorului cumpără tot tirajul.

*

Excursii. Parohia noastră organizează pe 5 iunie o excursie pe următorul traseu: Bârda-Malovăț – Tr. Severin – Mănăstirea Vodița – Orșova (Mănăstirile ,,Sf. Ana” și Mraconia), Valea Dunării – Mănăstirea Nera – Moldova Nouă – Oravița – Mănăstirea Călugăra – Munții Banatului – Bozovici – Mănăstirea Putna – Cascada Bilgăr – Orșova – Tr. Severin – Malovăț – Bârda. Excursia costă 80 lei/persoană. Așteptăm înscrieri.

*

În ziua de vineri, 13 iunie, organizăm o excursie-pelerinaj la Mănăstirea Godeanu jud. Mehedinți. Acolo se va oficia Sf. Liturghie de către Preasfințitul Episcop Nicodim și alți ierarhi din țară și din străinătate(Ungaria și R. Moldova). După slujbă se va oferi masa de prânz tuturor participanților. Parohia Malovăț suportă cheltuielile de deplasare. Așadar, cine vrea să meargă, nu are de plătit nimic pentru transport.

*

În ziua de vineri, 25 Iulie, parohia noastră organizează o excursie – pelerinaj la Mănăstirea ,,Sf. Ana” de la Orșova, cu prilejul hramului(Sf. Ana). Parohia Malovăț suportă cheltuielile de deplasare. Așadar, cine vrea să meargă, nu are de plătit nimic pentru transport.

*

În ziua de joi, 21 August, parohia noastră organizează o excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Tr. Severin – Malovăț – Bârda – Tg. Jiu – Mănăstirea Bistrița – Mănăstirea Horezu- Rm. Vâlcea – Mănăstirea Curtea de Argeș – Mănăstirea……….- Craiova – Tr. Severin – Bârda. Costul este de 80 lei/persoană.

*

             Zâmbete. ☺ ,,- Doctore, am început să uit! Ce să fac?” ,,– Datorii!” ☺ ,,- Domnule Doctor, pot să mănânc cârnați?” ,,– Nu, cârnații sunt prea grei!”  ,,– Nu-i problemă! Îi țin cu mâinile amândouă!” ☺ Baba Cloanța către Ileana Cosânzeana: ,,- E

u sunt tu din viitor!”  ☺ Polițistul: ,,- De ce nu aveți permisul de conducere la dvs.?” ,,- Păi, e la dvs. de luna trecută! Să nu-mi spuneți că l-ați pierdut!” ☺,,- Doamnă farmacistă, aveți ceva împotriva tusei?” ,,- Nu, puteți tuși cât vreți!” ☺ Un bătrân este un tânăr care a avut noroc!

*

Licitație. În ziua de duminică, 1 iunie, ora 11, în incinta bisericii de la Bârda, va avea loc licitația publică pentru anul 2025 a următoarelor terenuri ale bisericii: curtea bisericii, cimitirul din Bârda, Dealul Corbului, Bucium, Govăra; în ziua de duminică, 8 iunie, ora 11, în incinta bisericii de la Malovăț, va avea loc licitația publică pentru anul 2025 a următoarelor terenuri ale bisericii: curtea bisericii din Malovăț, cimitirul  din Malovăț, Ogașul Barbului.

*

Înmormântări. În ziua de 22 Mai am oficiat înmormântarea lui Mema Constantin(83 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!

*

Anunț. Cineva are purcei de vânzare. Cei interesați pot lua informații de la preot.

*

Program. În cursul lunii Iunie avem următorul program de slujbe: 1 Iunie(Bârda); 7  Iun(Bârda-Malovăț); 8 Iun.( Pomeniri la Bârda, la ora 7; slujbă la Malovăț); 9 Iun.(Malovăț-Bârda); 14 Iun.(Malovăț-Bârda); 15 Iun.(Bârda); 21 Iun.(Bârda-Malovăț); 22 Iun.(Malovăț);  24 Iun. (pomeniri la Bârda, la ora 7; slujbă la Malovăț); 28 Iun.(Bârda-Malovăț); 29 Iun.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 1 Pomeniri la Bârda, la ora 7; slujbă la Malovăț   2). În restul  timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com. Sănătate și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

by

Referinţă Bibliografică

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi, Anul XXV(2025), nr. 542 (16 –31 Mai)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 iunie 2025