Scrisoare pastorală

   Foaie periodică, gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXV(2025),  nr. 546(16 –31 Iulie)

Dragii mei enoriași!

        Tăcerea satului. Satul Bârda e tot mai tăcut, tot mai bătrân, tot mai singur și tot mai mic. Cu fiecare înmormântare mai rămâne câte o casă pustie. Cu fiecare înmormântare satul scade și cimitirul crește! Sunt zone ale satului, unde găsești grupuri de câte cinci-șase case pustii. Altele mai sunt vizitate de câteva ori pe an de copii sau nepoți veniți de departe ca să ia roadele câte unui pom sau bucăți de vie. Casele au îmbătrânit și ele și au început să se ruineze. Rar mai vezi pe câte cineva care mai construiește. Drumurile sunt așa cum sunt, apa o vezi doar când plouă, ori când o aduci cu bidonul ori cu cobelca de departe. E o tăcere apăsătoare. Câte unul mai pornește câte un aparat de radio, picup, magnetofon sau ce-o mai fi și sparge tăcerea cu cântece stridente, care mai mult deranjează decât să mai bucure pe cineva. Din când în când mai vezi pe câte unul trecând de colo-colo după treburi, cu câteva animale la pășune. Câte o căruță mai străbate satul o dată sau de două ori pe zi. Autoturismele trec încoace și încolo. Când vine seara toată vietatea dispare de pe drum, de pe uliți. Oamenii se retrag în case, în jurul televizorului, curioși să vadă când o găsesc  pe Elodia, ori când cade guvernul… În luna mai am oficiat un botez. Când am trecut certificatul în registru, am constatat că precedentul fusese în septembrie! E mare minune să fie câte o nuntă pe an și aceea venită la părinți, la bunici. Din mila Domnului, însă, avem înmormântări destule. Cam două trei, în medie, pe lună!

Îmi amintesc de satul de acum mai bine cincizeci de ani. Câtă populație! Cât tineret! Câți copii! Când venea primăvara, fremăta totul de viață, de bucurie, atât natura, cât și satul. Începeau muncile, plecau vitele la câmp, exploda verdeața… Ce de vite! Nu se mai terminau turmele pe drumurile spre Bremăna, spre Braniște, Civit, Bucium, Zmeura, Curecea, Nămoale și alte locuri bune de pășunat. Mai știa lumea să mai și cânte. Și azi parcă îl aud pe Gogă Cocoș cum cânta pe Pripor ,,Foaie verde margarit,/ Primăvara a venit./ Eu cunosc vara când vine/ Pe fluturi și pe albine!” Eram în Ciochiță și-l auzeam până trecea la Cracul Bobăicenilor. Câmpurile erau pline de lume. Se muncea de zor. Se ara cu plugul tras de boi ori de cai, porumbii se puneau cu parul, grâul se semăna cu mâna. Și era rod, nu glumă. Pământul cârcâia de râme, semn că nu era otrăvit. Din 1990 încoace lucrez pământul cu motosapa și nu cred că am văzut până acum, în treizeci de ani două-trei râme! Și asta spune mult. Nu se știa de erbicide, de îngrășăminte. Singurul îngrășământ era bălegarul, singurul ierbicid era sapazinul. Se făcea volbură prin porumbi de culegeau oamenii cu brațul și dădeau la vite. Se făcea potroacă, dar nu se făcea pir și scaieți. Mai târziu am aflat că pirul dispare unde crește potroaca! Se făceau dovleții cât capul vacii prin porumbi și tufele de fasole și toate celelalte semănate. Venea seceratul, cea mai grea muncă din timpul anului. Porneau în zori adevărate batalioane de secerători spre lanuri și atacau. Ședeau secerătorii aplecați cât era ziua de lungă și secerau în plin. Alții puneau pologii pe legături, alții legau snopii, alții făceau stave. Veneau apoi cu carele și duceau stavele la arie și acolo făcea fiecare stogul lui, uneori cât un bloc cu mai multe etaje,  în așteptarea treierătoarei. Lumea nu era pretențioasă la mâncare. Rareori se punea la masă carne. Nu se pomenea de cafea. Lumea muncea ,,pe ajutate”( ,,azi la tine, mâine la mine, poimâine la el”) și așa făceai munca fără să dai un leu. Prășitul și îngropatul porumbului se făceau cu tragere de inimă și sapa se ducea adânc în pământ. Nu se cunoștea metoda ,,dai negru peste verde”, adică să acoperi iarba netăiată cu pământ, ca să treci mai repede. Era o adevărată concurență. Nimeni nu-l putea întrece pe Titu lui Duran. Până ieșeau ceilalți cu rândul, el mai trăgea și un pui de somn! Și lumea muncea și râdea și cânta. Era un elan, o forță, o dragoste de viață!

Veneau duminicile și nu era una fără horă în sat. Muzicanți îi aveam pe ai noștri: pe Trancu, pe Codin, pe Sucală. Câte un flăcău se sulemenea și aducea pârlăgenii și atunci era chiar zi de sărbătoare. Cânta Stică și Cărăbea din trompetă în Bârda de puteai să joci și-n Dealul Mare. Și nu aveau stație de amplificare! Venea lumea de pe toate ulițele. Toți erau îmbrăcați frumos, mai ales femeile. Cine nu-și amintește de fetele lui Mustățea cu ce costume ieșeau la horă! Se juca frumos. Aveam horele noastre, ale satului nostru. Câți mai știu azi să joace sârba, ardeleanca, restemul, brâul, bordeiașul și multe altele. Hora se făcea la Sandra, în răscruce. Venea preotul și preoteasa, veneau notabilitățile satului, bătrânii și discutau pe margini, în timp ce tinerii jucau pe întrecute. Câteodată se mai  și încăierau pe câte o horă, pe câte o fată sau pe alte motive.

Veneau nedeile pe rând, însemnând anul: Sfântul Constantin la Malovăț, Ispasul la Bobaița și Valea Boierească, Rusaliile la Halânga, Sân-Petru la Laz, Sfântul Ilie la Cocorova, Sfântă Măria Mare la Crăguiești și Scânteiești, Tăierea Capului la Bâlvănești, ciumărcile de la Balotești, Sfânta Măria Mică la Pârlage și Colibași, Sfântul Dumitru la Bârda, Sfinții Arhangheli la Izvorul Bârzii. La nedei veneau rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți din toate părțile. Se făcea slujbă la biserică, prilej cu care se pomeneau viii și morții, apoi fiecare făcea masă acasă. Care mai de care se lăuda cu  ce făcuse, cu ce voia să facă. Se mai întâlneau, petreceau, cântau și puneau țara la cale!

În nopțile târzii de vară ședeau bârdenii grupuri-grupuri pe la porți și discutau. Erau anumite locuri cu tradiție în acest sens. La Poarta Mare se adunau cei mai mulți, apoi la Pripor, la Scurtu, la Memești și la Mucești. La Pripor era ,,universitatea” satului. Acolo se dădeau porecle, se făceau cele mai deșucheate glume. Fiecare spunea ce auzise, ce văzuse. Acolo se comentau știrile, se judecau oamenii și faptele, se spuneau glume, se vorbea și se râdea din plin. Copiii, puhoiul de copii se jucau pe drum și pe uliți până spre dimineață în lumina lunii. Ici-colo, pe la câte o poartă vedeai câte un băiat stând de vorbă cu câte o fată. După ce se retrăgeau toți pe la casele lor, trecea câte unul prin sat cântând. Când treceau cântând Pătru lui Râcu, sau Pătru lui Scurtu  ori Aurel Gheran și câinii tăceau din lătrat să-i asculte.

Venea toamna cu toată bogăția ei. Pe arie mai erau încă șirele de paie de la mașina de treierat. Se culegeau porumbii, se culegeau viile, se tăiau cocenii, se ara și se semăna grâu, ori se făcea întorsură pentru porumbul din primăvară. Magaziile, pătulele și podurile erau pline. Se umpleau și butoaiele de vin și de țuică. Se aduceau lemnele din pădure, se făcea făina la moară. Era și o vorbă: să ți le faci pe toate până la Sfântul Dumitru, în așa fel ca să nu mai ieși din sat până la Sfântul Gheorghe.

Venea iarna cu Sfintele Sărbători. Se tăia porcul și se preparau toate cele cuvenite. Se mergea în colindat, apoi cu steaua, cu vicleiul, cu sorcova și cu capra. Se mergea la biserică, ori la fântâna satului când se sfințea apa la Bobotează. Se făceau focuri, în anumite nopți la răscrucile satului. Copiii se dădeau cu tragacia. Cine nu-și mai amintește ce dâră era pe la Gore și cum treceau copiii ca ghiulele pe trăgăcii. Mergeau vitele la apă, la fântână. Care mai de care punea clopote și ață roșie la căpăstrul boilor, ca să nu-i deoache privitorii, când  boncăne ori se apucă unii cu alții. Au venit întovărășirile și apoi ceapeul și s-a ales praful de toate!

Erau  acestea și multe altele, de care ne mai amintim din când în când, dar cu care au plecat cei ce nu mai sunt pe drumul cel fără întoarcere!

Și satul tace astăzi și tace, depănându-și amintirile, asemenea câte unui bătrân sătul de viață și scârbit de răutatea lumii!

*

          Propta cimitirului. La cimitirul din Malovăț există pe latura de sud un zid puternic de piatră, care-l sprijină, înlăturând alunecarea terenului. V-ați întrebat vreodată cine l-a făcut? De unde a apărut? Cu siguranță că nu știți răspunsul. Vă spun astăzi, după aproape 40 de ani de la construcția lui. L-a construit Comitetul Județean Mehedinți al Partidului Comunist Român. Da! Ați citit bine! Amintiți-vă de anii 1984-1985, când au fost defrișate viile și pomii din hotarul satului Malovăț. Trebuia să fie totul eliberat, nivelat, trebuia semănată iarbă de sudan, pentru că atunci când vine eroul Carpaților cu elicopterul la combinatul din apropiere să vadă doar câmpurile verzi și țăranii zburdând de fericire. Vă amintiți, fără îndoială, cum furnicarul de buldozere scoteau viile înflorite ori pârguite, scoteau cireșii cu cireșile coapte și-i purtau prin sat până la locul unde erau pregătiți și încărcați pentru a fi duși la combinatul de industrializarea lemnului. Vă amintiți cum se plimba amenințător autobuzul cu milițieni prin sat, cum Dinu, prim-secretarul județului, venea aproape zilnic în Malovăț, ca să vadă cum se desfășoară lucrările, iar secretarul cu problemele de agricultură, Motorga, se lupta cu troița din Rădei, fiindcă buldozeriștii refuzau s-o trântească. Vă amintiți ce tensionată era situația. Cu cine discutai din sat, auzeai ori blesteme, ori înjurături, ori amenințări disperate sau altele asemenea. Câteva buldozere se învârteau în jurul cimitirului. Și acesta era pe dealul Goișei, în zona defrișată de vii și pomi. Tot scobind, buldozerele făcuseră din cimitir un fel de mamelon. Mormintele din partea de sud ședeau atârnate la 4-5 metri, fiind mărginite de un perete vertical de pământ. La primul val de ploi terenul ar fi plecat la vale cu morminte cu tot. Se zvonea că vor muta și cimitirul  în altă parte.

În această situație,  am făcut un memoriu, unde în altă parte, decât la partid. Am și astăzi în arhiva personală și a parohiei copia după acel memoriu. După ce expuneam situația, făceam apel să se găsească urgent o soluție, fiindcă, – citez -, ,,există pericolul ca poporul să-și piardă încrederea în partid!” După vreo săptămână de la trimiterea memoriului, buldozerele s-au îndepărtat de cimitir, niște rabe au adus piatră, ciment și balastru și o echipă de oameni s-au apucat de lucru. Un inginer supraveghea lucrarea. Observând că fac ceva în imediata vecinătate a cimitirului, m-am dus acolo și am discutat cu inginerul respectiv. Acesta mi-a spus: ,,- Părinte, ești mare diplomat! Memoriul dumneata a fost citit pe rânduri și printre rânduri. Să nu credeți că acolo sunt oameni proști și nu au înțeles ironia. Situația era însă prea tensionată, ca să o socotească ironie. Au luat hotărârea aceasta pentru ca să dezamorseze lucrurile. Fii atent dacă le mai scrii ceva, că nu te uită multă vreme!” I-am mulțumit inginerului pentru sinceritate și am dat slavă lui Dumnezeu că am reușit să rezolv acea problemă atât de delicată și pentru cei vii și pentru cei morți din Malovăț. Așadar, acum știți cine a făcut propta cimitirului!

*

Caşcavalul popii. Oricare dintre noi ne amintim de fabula aceea cu vulpea şi corbul. Ea a fost cunoscută din antichitate. Cel dintâi care a pus-o pe hârtie a fost Esop. A cunoscut-o La Fontaine, a făcut-o poezie în limba română Grigore Alexandrescu. Povestea e simplă: un corb a furat de undeva o bucată de caşcaval. Şedea cu ea pe o creangă şi se pregătea s-o mănânce. Multe păsări ar fi vrut bucăţica lui, dar… Tocmai trecea pe acolo vulpea. L-a văzut pe corb şi a început imediat să-i laude vocea şi frumuseţea cântecului, adică tocmai ceea ce corbul nu avea. Măgulit de laude, corbul s-a lăsat înduplecat să ,,cânte”. A fost destul să croncăne o dată, că i-a căzut bucata de caşcaval din gură şi vulpea chiar asta aştepta! Mi-am amintit de această fabulă, când am auzit următoarea întâmplare.

Părintele Ilie Izverceanu de la Cernavârf  era un om trecut prin multe. Era un fin psiholog şi ştia să cântărească pe fiecare de la primele vorbe. Am putea spune că era un adevărat negustor de oameni. Nu se oprea întotdeauna la a-i cunoaşte pe oameni, ci încerca şi să le corecteze anumite năravuri prin glume sau situaţii comice, pe care se pricepea de minune să le creeze. Se vedea cât colo că era în vinele lui şi sânge de roman, fiindcă romanii ziceau: ,,ridendo castigat mores!”  Adică, râzând corectezi moravurile sau năravurile.

Într-o zi, Părintele Izverceanu era la protoierie la Severin. Era zi de şedinţă. Fiind dimineaţa devreme, încă nu începuse şedinţa. Preoţii veneau unul câte unul, îşi plăteau anumite dări, se interesau ba de una, ba de alta. La un moment dat a intrat Părintele Puiu Ciolan. I-a dat la o parte pe toţi şi, cu voce tare, ca să fie auzit, s-a adresat casierului-magaziner Ionică Negrescu: ,,- Nea Ionică, te rog întrerupe puţin şi dă-mi trei sticle de vin bisericesc! Trebuie să merg la cenaclu literar, că vine acolo cutare poet şi cutare scriitor şi eu trebuie să-mi prezint o carte şi să le citesc din versurile mele!” Toţi cei prezenţi s-au dat la o parte respectuoşi, făcându-i loc. Părintele Puiu publicase câteva poezii prin unele ziare şi reviste, publicase nişte cărticele de versuri şi nu scăpa nici un moment să se laude cu cunoştinţele şi relaţiile lui din lumea literară. Era ceva obişnuit, spre exemplu, să-l auzi spunând: ,,- Mi-a dat aseară telefon Adrian Păunescu. Era foarte supărat. Mi-a zis:  ,,-Bine, mă, Puiule, te aştept de atâta timp să-mi trimiţi poezii să ţi le public în ,,Flacăra” ! Trimiţi la toate revistele literare din ţară şi numai mie nu-mi trimiţi nimic. Ce ţi-am făcut de eşti supărat pe mine?”

Părintele Izverceanu şedea de-o parte şi privea. Cum era mai înalt decât toţi, îi privea de sus. Auzindu-l pe Părintele Puiu, a înţeles exact despre ce e vorba şi a găsit imediat medicamentul să-l vindece. I-a zis: ,,- Părinte Puiu! Eu demult vream să vorbesc cu dumneata, dar n-am avut prilejul. Dumneata eşti o capacitate, dom’le! Dumneata ar trebui să fii protopop aici, să ne reprezinţi în relaţia cu autorităţile statului. Dumneata ai şti să vorbeşti şi cum să vorbeşti. Eşti cunoscut peste tot ca o personalitate de prima mână a judeţului nostru…!” Părintele Puiu, mic de statură,  se oprise surprins, se uita în sus, în gura  Părintelui Izverceanu, şi gura lui se deschisese necontrolat de uimire. Nu-i venea să creadă că auzea asemenea vorbe şi mai ales de faţă cu atâţia preoţi. Dezmeticindu-se, s-a întors brusc spre magazioner şi i-a spus: ,,-Nea Ionică, mai ia trei sticle de vin să le bem aici!” ,,-Dar cine le plăteşte, părinte?” a întrebat omul cu grijă. ,,-Trece-le în contul meu, nea Ionică!” A adus nea Ionică sticlele. Părintele Puiu a desfăcut una câte una, a băut el, i-a dat Părintelui Izverceanu, au bătut şi ceilalţi şi sticlele au secat în câteva minute. Părintele Izverceanu, văzând că se termină vinul, numai ce a grăit: ,,- Părinte Puiu, ce vorbesc eu de Severin?! Dumneata ar trebui să fii la Craiova, dom’le! Eu te văd un consilier cultural. Acolo, în creierul Craiovei, dumneata ai fi un adevărat stâlp al Bisericii. Ne-ai reprezenta cu cinste. Ai putea să publici cărţi, reviste, să aduni oameni de cultură în jurul dumneata. Ai putea să organizezi simpozioane. Mitropolitul însuşi ar trebui să aibă în dumneata un sfetnic de încredere…!” ,,- Nea Ionică, mai adu repede trei sticle! Eu plătesc!” a mai zis Părintele Puiu peste umăr, nevrând să scape un cuvinţel din gura Părintelui Izverceanu. Au băut rapid şi seria a doua şi Părintele Izverceanu n-a întârziat să brăzdeze mai adânc: ,,- Părinte Puiu! Dumneata eşti o personalitate a culturii româneşti, dom’le! Dumneata ar trebui să fii consilier sau inspector la patriarhie. Ar trebui să umbli numai cu avionul peste mări şi ţări, ca trimis al patriarhului. Ai ajunge membru al Uniunii Scriitorilor şi al Academiei Române. Ai avea perspective mari cu capacitatea dumneata!” ,,-Nea Ionică, mai adu trei sticle! Eu plătesc!” Dându-şi seama că timpul trecuse, Părintele Puiu a mulţumit Părintelui Izverceanu pentru aprecieri, şi-a cerut scuze şi a plecat în fugă. Toţi preoţii au rămas buimăciţi, privind lung în urma lui cu admiraţie. Numai Părintele Izverceanu a dat din cap semnificativ, parcă ar fi vrut să spună: ,,- Nu-i nimic de capul tău!”

*

Pr. Dragu Cătălin. L-am cunoscut când m-am dus elev la seminar. El era în anul patru. Era un fenomen. Atrăgea grupuri de colegi de toate vârstele în jurul lui și le vorbea. Fie le răspundea la întrebări, fie își lua el câte o temă, pe care o dezvolta. Parcă citea într-o carte, cu așa ușurință ne vorbea. La un moment dat a început să organizeze un fel de serate în internatul seminarului, unde ne vorbea despre muzică, despre filozofia, semnificațiile și adâncimile muzicii. Cu acel prilej ne cânta la vioară, cum numai el știa să cânte, ca să ne exemplifice. Și noi, ascultătorii, majoritatea copii de la țară, îl ascultam fascinați și nici nu știam când trece vremea. Colegii îl respectau și-l admirau. Probabil erau destui care-l și dușmăneau. Majoritatea profesorilor erau depășiți de mulțimea și vastitatea cunoștințelor sale. Rar îl scoteau la lecție. Răspundea el, când nu știau alții și atunci îi  punea notă. Când profesorul de Dogmatică, cel mai greu obiect de studiu din seminar,  era bine dispus, ori  era pe la sfârșitul trimestrului, numai ce-i spunea: ,,-Cătăline, zi tu lecția în ce limbă vrei, numai în românește nu!” Și atunci Cătălin începea să hoinărească prin franceză, germană, engleză, o mai dădea și pe italiană, spre uimirea tuturor. Când avea timp, cânta la vioară muzică de operă, mai bine decât un angajat al Operei  Române. Uneori completa cântarea cu vocea sa. Cânta în limbi străine cu ușurință, parcă aș fi cântat eu după oi!

Cam o dată pe lună ne duceau la filarmonică în Craiova ca să umplă sala cu noi. Adormeam din primele minute. Era vorba de muzică grea, muzică simfonică, nu muzică pentru urechile noastre. Când se apropia timpul să se facă pauză, trecea pedagogul pe la capătul rândului și dădea câte un ghiont în coastă celui din prima bancă, șoptindu-i apăsat: ,,-Dă-l mai departe!” Și ghiontul se ducea până la capătul rândului, trezindu-i pe toți, ca să poată să aplaude. Singur Cătălin era numai ochi și urechi tot timpul programului, capta cu toată ființa lui fiecare sunet, fiecare gest. Când plecam de la filarmonică, el era parcă pe altă lume, plutea în alte sfere. Nu conta dacă este încălțat sau nu, el plutea în lumea lui, lumea muzicii și a înaltelor trăiri artistice, pe care noi nu o înțelegeam.

Nu știu de ce, dar m-am împrietenit repede cu Cătălin. Îmi plăcea să-l ascult și aveam ce să învăț de la el. Câteodată aveam norocul să-l smulg din mulțimea colegilor și să plecăm prin grădina școlii, pe aleile dintre straturi, până la Jiu. Și atunci se dezlănțuia ca o furtună și spunea multe-multe și de toate. Venea vacanța. Continuam legătura cu el. Eram uimit și entuziasmat, când primeam scrisori de 16 pagini de la el. Le păstrez pe toate. Era destul să-și dea drumul și credeai că nu se mai oprește.

Ușor-ușor am aflat că era nepotul profesorului Constantin Popian de la Bistrița Vâlcii. Bunicul fusese profesor la seminarul de la Bistrița, bunica profesoară. Tatăl n-avusese timp să se ocupe de educația lui, fiindcă era judecător, iar mama avea, de asemenea, serviciu greu. Lăsaseră sarcina aceasta în seama bunicilor. Și bunicii turnaseră în mintea și sufletul lui Cătălin tot ce știuseră și  gândiseră ei. Nu vruseseră să se piardă nimic din cunoștințele lor și i le dăruiseră pe toate, iar Cătălin le primise. Am trecut prin multe școli de-a lungul timpului, am cunoscut mulți tineri capabili, flămânzi de carte, de cunoaștere.  Nu se puteau însă compara cu Cătălin. Ei erau produsul manualelor, al unor  programe de studiu oficiale. Cătălin era doldora de cunoștințe, care n-aveau nici o legătură cu programa școlară, erau neorganizate sistematic după o schemă oficială. Era un  depozit viu de cunoștințe, care se împrospătau permanent prin lecturi, contacte directe, meditații personale etc.

A terminat Cătălin seminarul și a plecat la București, la facultate. Am mai corespondat cu el, dar mai rar. Când am ajuns și eu student, l-am căutat. Nu l-am găsit. Întrebam în dreapta și în stânga pe colegi de-ai lui, studenți în anul patru și simțeam în glasul lor o fâstâceală. Pur și simplu evitau să-mi spună adevărul. Până când, după mai bine de o lună de la începutul anului, un coleg m-a tras de mânecă și mi-a șoptit: ,,- Nu-l mai căuta! A fugit în Italia!” Vestea a fost ca un trăsnet pentru mine. Întrevedeam pentru Cătălin un loc în învățământul superior, îl vedeam un profesor universitar, un cercetător, un savant, nu un fugar.

Am primit de la el două sau trei scrisori din Italia. M-a sfătuit un unchi al meu să nu-i mai scriu, că voi avea necazuri. Avea dreptate! Într-o discuție cu tatăl său, care, între timp s-a preoțit, am aflat că se preoțise și Cătălin la romano-catolici, că o duce bine.

A trecut vremea, a trecut Revoluția. A venit Cătălin cu câteva Tir-uri cu ajutoare în județul Vâlcea. Mare bucurie! L-am văzut la televizor. Și-a făcut timp și s-a dus la CNSAS, unde și-a studiat, preț de câteva săptămâni, cei câțiva metri de dosare. Aproape toate rudele și foștii colegi, cunoscuți și prieteni dăduseră declarații despre el. Mare durere i-au pricinuit. A rupt legătura cu toți. Nici azi nu i-a putut înțelege, cum au putut să scrie despre el așa.  De câte ori am încercat să-i schimb părerea, am dat greș. Se vedea cât colo că era modelat într-un alt mediu, complet diferit de al nostru.

Am avut câteva  prilejuri să vorbesc cu  Cătălin. Îl credeam un om fericit. Nu era! De când s-a dus în Italia și până azi a fost socotit mereu oaia neagră, spionul infiltrat de regimul comunist de la noi în structurile occidentale. Era un motiv inventat, fără bază, dar care se potrivea ca petecul la spărtura sacului pentru toți care-l invidiau, îl dușmăneau, pentru că vedeau în el valoarea, care-i punea în umbră. Cu mare greutate și-a luat doctoratul și s-a preoțit acolo. A fost mereu schimbat de la o parohie la alta. Unde ședea o vreme făcea vad acolo. Venea lumea puhoi, ca la Petrache Lupu de la Maglavit. Cătălin slujea frumos, cu dăruire. Dincolo de slujire, vorbea admirabil. Spunea de fiecare dată ceva ce nu era în tiparele obișnuite ale predicilor celorlalți preoți. Și lumea tocmai acel ceva îl căuta, îl degusta. Nu scăpa nici un prilej ca să cânte la vioară cele mai diverse bucăți muzicale, de la cântece populare și romanțe, până la muzică de operă. Era un fenomen și acolo, așa cum fusese toată viața, numai că nu-și găsea locul. I-am citit o parte din numeroasele volume de Jurnal. Sunt în manuscris. Când vadul îi creștea, îi venea și decizia de transfer în altă parohie, în altă parte a țării. Până la urmă i-au dat o parohie la munte cu câteva familii. La biserica de acolo se ducea lumea duminică de duminică să participe la slujbe, să-l asculte, să-i vorbească. Multe umilințe a suferit, dar n-a cedat. Și-a urmat misiunea lui, așa cum a înțeles-o el.

Când a ajuns la pensie, mulți a răsuflat ușurați. ,,Pericolul” trecuse. Cătălin nu era însă omul care să  se oprească. Pusese punct, dar începea cu literă mare o nouă etapă a vieții lui. A plecat în Africa și acolo a predicat Evanghelia. A botezat nenumărați negri,  a înființat comunități creștine. A găsit acolo un teren prielnic pentru răspândirea învățăturii creștine și nu a pregetat s-o facă.

Vara, Cătălin vine la Bistrița Vâlcii, la casa bunicilor, acolo unde a crescut. E o căsuță veche, simplă, cu vreo trei camere, care încă mai rezistă intemperiilor. De casa aceea, de locurile acelea se leagă o parte din viața lui. Și-a selectat cu atenție rudele și prietenii. Nu vrea să aibă de-a face cu oricine. Toată ziua studiază. Pe masa lui sunt maldăre de cărți în cele mai diverse limbi. Citește, notează, scrie el însuși. A găsit prin ascunzișuri manuscrise de-ale bunicului său. O adevărată comoară. I-a publicat trei volume  de teatru. Anul trecut, parohia noastră i-a publicat volumul România în flăcări, care cuprinde articole din presa germană privind mersul frontului în primul război mondial în România. Anul acesta, tot parohia noastră a publicat o carte de peste 600 pagini cu Poeziile  lui Constantin Popian. Cătălin este cel care cumpără întreg tirajul, iar cărțile  le donează participanților la simpozioanele dedicate bunicului său.  Acum pregătește un volum de proză. E o formă de a-și manifesta recunoștința față de cei ce au trudit la construcția temeliei personalității sale.

La mulți ani, prieten drag!

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare, astfel: Doamna Doina Vasilca din București, fiică  a satului Malovăț: 300 lei; Doamna Elisabeta Leferenz din Nürnberg(Germania): 249 lei; Doamna Mema Mariana din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, Domnul Făiniș Marcel din Bârda și Domnul Chilom Dan din Malovăț: câte 100 lei;

Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

În cursul lunii Iulie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 6 Iul.(Malovăț): 170 pâini; 13 Iul.(Bârda): 176 pâini; 20 Iul.(Malovăț): 172 pâini; 27 Iul.(Bârda): 100 pâini.  Așadar, în luna Iulie s-au donat 618 pâini. Totodată, s-a vândut pâine enoriașilor la prețul de achiziție de 1,30 lei/buc., astfel: 6 Iul.(Malovăț): 330 pâini; 13 Iul. (Bârda): 624 pâini; 20 Iul.(Malovăț): 328 pâini; 27 Iul.(Bârda): 700 pâini.  Așadar, în luna Iulie s-au vândut 1.982 pâini.

*

În ziua de luni, 14 iulie, am făcut o vizită la Azilul de la Ciovârnășani împreună cu Domnul Dima Vasile, epitrop, și Domnul Pătrulescu Petre. Cu acel prilej am dus câteva lucruri de care au avut nevoie, astfel: două uși, 50 m furtun; 3 dulapuri cu rafturi și 6 neoane cu corp, de tavan. Orice donație este binevenită!

*

La Azilul de la Ciovârnășani ar mai fi necesare cinci uși. Acestea ar costa 7.500 lei. Am făcut comandă pentru ele. Am achitat deja 5.000 lei.  Orice donație este binevenită!

*

Parohia Cernele II din Craiova a obținut aprobare să construiască biserică. Ne-a cerut ajutor. Acolo este preot paroh Părintele Hogea Sebastian, care desfășoară o impresionantă activitate misionară. Mulți dintre noi își amintesc când, în urmă cu mai mulți ani, Părintele Hogea fiind preot în Spania, a trimis în repetate rânduri ajutoare de toate felurile enoriașilor Parohiei Malovăț. A venit vremea să-i dăm și noi o mână de ajutor! Păi nu?

I-am virat 10.000 lei. Cineva, care nu vrea să i se știe numele, a achitat această sumă. Orice altă donație este binevenită!

*

Plăți. În luna iulie am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 10.000 lei parohiei Cernele -II (DJ) pentru construcția bisericii; 5.460 lei tipografiei pentru cărți; 5.000 lei  acont pentru cele cinci uși de la azilul Ciovârnășani; 4.160 lei brutăriei pentru cele 3.200 pâini donate și vândute în luna Iunie;  3.380 lei brutăriei pentru cele 2.600 pâini donate și vândute în luna iulie; 1.044 lei furtun și dulapuri pentru azilul Ciovârnășani; 1.445 lei librăriei pentru cărțile returnate; 784 lei impozit; 685 lei curentul electric; 617 lei hârtie de scris; 460 lei poștei pentru colete; 419 lei plafonierele pentru azilul Ciovârnășani; 400 lei poștei pentru timbre;   250 lei protoieriei pentru cărți;  140 lei toner pentru imprimantă; 108 lei internetul;  95 lei telefonul și altele mai mici.

*

Excursii-pelerinaje. În ziua de marți, 19 August, parohia noastră organizează o excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Tr. Severin – Malovăț – Bârda – Tg. Jiu – Mănăstirea Bistrița – Mănăstirea Horezu – Rm. Vâlcea – Mănăstirea Curtea de Argeș – Mănăstirea……….- Craiova – Tr. Severin – Bârda. Costul este de 80 lei/persoană. Atenție, s-a schimbat data anunțată în scrisorile precedente!

*

Nunți. Botezuri. În ziua de 19 Iulie am oficiat Taina Sf. Botez pentru Michescu Andreas, fiul Domnului Michescu Ionuț – Andrei și al Doamnei  Michescu Claudia – Petronela din Malovăț, iar în ziua de 26 Iulie pentru Curea Yanis – Andrei, fiul Domnului Curea Ionuț – Claudiu și al Doamnei Curea Cristina – Ionela din Bârda. Să le trăiască!  În ziua de 26 Iulie am oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Curea Ionuț – Claudiu din Bârda și Doamna Tărăbâc Cristina – Ionela din Malovăț. Dumnezeu să le ajute!

*

Apel. Rugăm pe enoriașii parohiei noastre să binevoiască să participe la curățenia celor două cimitire. Astfel, la Malovăț, acțiunea se va derula în ziua de sâmbătă, 16 August, iar la Bârda, sâmbătă, 23 August.

*

Program. În cursul lunii August avem următorul program de slujbe: 2 Aug.(Bârda-Malovăț); 3 Aug.(Malovăț); 6 Aug.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 9 Aug.(Malovăț-Bârda); 10 Aug.(Bârda); 12 Aug.(spovedit și împărtășit la Bârda, la biserică și în sat); 13 Aug.( (spovedit și împărtășit adulții la Malovăț, la biserică și în sat); 14 Aug. spovedit și împărtășit copiii la Malovăț); 15 Aug. (Pomeniri la Bârda, la ora 7; slujbă la Malovăț); 16 Aug.(Malovăț-Bârda); 17 Aug.(Malovăț); 23 Aug.(Malovăț-Bârda); 24 Aug. (Bârda); 29 Aug.(Pomeniri la  Bârda, la ora 7; pomeniri la Malovăț, la ora 8; slujbă la Schitul Topolnița); 30 Aug. (Malovăț-Bârda); 31 Aug.(Malovăț). În restul  timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.      

Sănătate și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

by

Referinţă Bibliografică

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi, Anul XXV(2025), nr. 546(16 –31 Iulie)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 august 2025