INTERVIU CU PROF. FLORIN BURAGA DESPRE POIANA CU SCHIT – LOCUL MAGIC ASCUNS ÎN CODRII IAȘULUI

O întâlnire deosebită cu prof. Florin Buraga, pasionat de geografie. Am aflat de preocupările sale legate de locuri și natură, de meteorologie și climatologie, din perioada când era profesor la Școala Gimnazială „Sfântul Andrei” Tăcuta, județul Vaslui (în prezent, pensionar). Cu o modestie aparte, a vorbit despre bucuria de a fi fost dascăl, despre generațiile de elevi cărora le-a insuflat dragostea pentru natură, precum și despre taberele și excursiile pe care le-a organizat.

O parte din cercetările realizate de-a lungul timpului sunt materializate în cărțile: „Monografia comunei Tăcuta”, coautor (Ed. Junimea, 2019) și „Meteorologie elementară”, coautor (Ed. Stef, 2010). De asemenea, a colaborat cu mai multe reviste, publicând articole de specialitate: „Elanul”, „Nord-Est Cultural” ș.a.

Într-o zi frumoasă de toamnă, când soarele își trimitea razele strălucitoare asupra colinelor pregătite să se îmbrace în haine ruginii, iar pădurea foșnea lin, parcă scăldată într-o liniște caldă, domnul prof. Buraga Florin ne-a invitat să vizităm un loc, unde natura, arta și istoria se împletesc. Cel mai bun prilej să-mi ofere un interviu.

Ne aflăm în Poiana Schitului, satul Poiana cu Cetate, com. Grajduri, județul Iași.

Silvia Hodaș: Când ați poposit pentru prima dată în Poiana Schitului?

Florin Buraga: Pentru prima dată, am ajuns în poiană într-o duminică de sfârșit de octombrie 1967. O zi cu soare blând, la fel cum este și cel care ne mângâie acum. Aveam doar 15 ani și eram elev în clasa a IX-a al Liceului „Costache Negruzzi” din Iași (numit pe vremuri Liceul Internat).

S.H.: De unde provine numele acestui loc?

FL.B: Orice toponim ne spune ceva, are o poveste. Nici toponimul Poiana cu Schit (Schitului) nu poate face excepție. În vremurile voievodale, de mult apuse, cneazul Duma Negru, boier din Borosești, pe cheltuiala lui, a adus meșteri din Bizanț și a ridicat un schit. Se pare că lângă schit și-a ticluit și curtea boierească. Până nu demult se mai vedeau crucile de piatră frumos aranjate, dovadă a unui cimitir și fără discuție, existența unui sat. O dată cu secularizarea averilor mănăstirilor închinate, călugării au părăsit schitul iar localnicii s-au mutat în satul Poiana cu Cetate din apropiere (sat numit până nu de mult Cinghinia). Chiar dacă schitul s-a ruinat, numele poienii ne mai amintește de vechiul schit.

S.H.: Cât de cunoscut este acest loc deosebit?

FL.B.: Este de la sine înțeles că localnicii îl știu din vremuri imemoriale. Însă cunoscut în  lumea academică, l-a făcut ilustrul botanist Constantin Dobrescu, profesor univ. dr. la Facultatea de Biologie-Geografie-Geologie a UAIC Iași. Cercetând flora masivului păduros Bârnova (parte din vechii Codri ai Iașilor), a constatat prezența în poiană a unor elemente floristice rare, chiar endemice: săbioara (o gladiolă sălbatică, cu floarea violaceu catifelat), sângele voinicului, papucelul doamnei (orhidee endemică) și altele. Ca urmare, a făcut demersuri ca această poiană, (cu o suprafață la  vremea respectivă de 9,4 ha), să fie declarată rezervație naturală de interes floristic. Din acest moment, poiana a stârnit interesul în primul rând al ieșenilor, iubitori de drumeții, dornici să petreacă o zi la iarbă verde.

După organizarea taberei de sculptură în piatră și mai ales după ce tot mai multă lume a avut acces la internet, rețelele de socializare au contribuit la dezvăluirea tainicelor frumuseți ale poienii din mijlocul pădurii Borosești.

S.H.: Ați revenit de multe ori aici. Ce transformări sau schimbări ați observat de-a  lungul timpului?

FL.B: Primul popas în poiană m-a impresionat profund. În mijlocul pădurii, o pajiște enormă smăltuită cu flori de toate culorile, chiar dacă toamna era pe sfârșite. Zidurile bisericii se înălțau la peste trei metri înălțime, însă acoperișul lipsea. În interior, un cireș falnic își găsise domiciliul și se înălța spre cer, parcă voia să protejeze zidurile. În preajma bisericii, numeroase cruci de piatră inscripționate cu litere chirilice, ne atenționau că poiana fusese cândva locuită.

Pe la jumătatea anilor ´80 ai secolului trecut, poposind iarăși în poiană, am observat o schimbare radicală. În aparență poiana părea aceeași: aceeași suprafață, aceeași formă, aceeași pajiște smălțuită cu felurite flori. Și totuși, parcă din pământ răsăreau ansambluri sculpturale de piatră frumos dăltuite de meșteri pricepuți. La umbra a doi stejari seculari, îmi apărea o frumoasă cabană din lemn de mesteacăn, alb ca omătul, alături un cuptor alb, parcă venit din poveștile lui bădița Ion și o fântână cu apă limpede ca lacrima și rece, numai bună să-ți potolească setea. Dar un lucru m-a întristat: cireșul din  biserică dispăruse, la fel și crucile de piatră, nu mai erau ca să-ți stârnească imaginația unor vremuri uitate. Cât despre zidurile bisericii ce să mai spun? Bănuiesc că sculptorii au fost cei care le-au demolat. Piatra au depozitat-o lângă ruine, după cum bine vedeți și dumneavoastră. Și totuși poiana era o splendoare înnobilată cu magnifice grupuri sculpturale: simboluri legendare, simboluri eroice, simboluri mistice…

Acum suntem împreună în frumoasa poiană de altădată. După cum vedeți, suprafața poienii s-a redus cam la jumătate. Nu sunt vinovați pădurarii (nu s-au apucat să planteze copaci în poiană), vinovați sunt cei care administrează rezervația, prin regulile pe care le-au impus (au crezut că fac ceva bun). Vedeți cum pădurea nu ține cont de legile omenești și își impune propriile legi. Poiana este invadată de vegetația arborescentă și mai mult de jumătate dintre sculpturi sunt ascunse de pâlcuri de copaci crescuți în interiorul poienii. Natura nu poate fi judecată, dar oamenii pot fi trași la răspundere și obligați să îndrepte ceea ce au greșit.

S.H.: De ce considerați că Poiana Schitului este un loc misterios? Ce interes științific prezintă?

FL.B.: Este un loc misterios chiar prin poziția pe care o ocupă, în mijlocul pădurii Borosești, ascuns de gălăgiosul oraș din apropiere. Un loc misterios este și prin secretele pe care le ascunde și pe care poate nu le vom afla niciodată. Cine poate ști ce secrete de stat au fost ascunse în această poiană, pe vremea când Duma Negru era mare vornic al Tării de Sus a Moldovei.

S.H.: Cine a avut ideea organizării unei tabere de sculptură aici, transformând spațiul într-un adevărat muzeu în aer liber, cu lucrări impresionante de câteva tone?

FL.B.: Poiana în care ne aflăm  este parte a UAT Grajduri. În anul 1986,  comuna Scânteia a avut parte de un primar cu inimă mare, iubitor de natură și de artă, scriitorul Ion Muscalu și care avut o idee genială: să organizeze o tabără de sculptură în piatră, după modelul celei de la Măgura Buzăului. Ideea s-a împlinit, a făcut demersuri la mai marii vremii, a contactat pe cei mai cunoscuți sculptori din România și rezultatul îl vedeți.

S.H.: Ce sculptori au participat la eveniment?

 FL.B.: Tabăra de sculptură în piatră s-a desfășurat vreme de trei ani, pe timp de vară, când drumul de șleau, desfundat în restul anului, se zvânta și permitea transportul pietrei, pe drum de culme, de la cariera de lângă Focșeasca, carieră cu rezonanță istorică. În timpul primului război mondial, din calcarul extras din carieră s-a preparat varul cu care au fost dezinfectate echipamentele militare ale soldaților în retragere pentru refacere, în satele plasei Mijlocul.

La solicitarea primarului comunei Scânteia, au răspuns unii dintre cei mai cunoscuți sculptori din toată țara: Dumitru Căileanu, Dan Covătaru, Alexandru Calai, Mihai Istudor, Vasile Ivan, Dumitru Juravle, Dorin Lupea, Traian Moldovan, Romeo Perlovici, Aurel Vlad, Napoleon Tiron, Corneliu Comarovschi, Mihai Ecobici, Nicolaie Gheață, Grigore Patrichi, Constantin Platon, Mihai Stănescu, Corneliu Tache, Ion Buzdugan, Alexandru Ciutureanu, Costache Constantin, Iorgos Ilionolus, Dumitru George, Alexandru Marchiș, Alexandru Nancu, Petre Marian și Paul Muscalu.

S.H.: Am înțeles că aceste sculpturi reprezintă un omagiu. Cui sunt ele dedicate?

FL.B.: Este cam greu de răspuns la o așa întrebare. Cine poate ști ce avea creatorul în mintea lui când mânuia dalta și ciocanul de lemn?  Câte întrebări fără răspuns i se învălmășeau prin minte? Deși au trecut iată, aproape 40 de ani, nimeni (din câte știu), nu a publicat un studiu, o recenzie sau orice despre această expoziție de sculptură în piatră, organizată  ad-hoc sub cerul voievodal al Moldovei.

Iată, dacă privim dincolo de lac (fostul lac, căci nu mai are apă), vedem statuia lui Eminescu, imensă, din patru blocuri de piatră, parcă se uită la noi. Știa Dan Covătaru cât de drag i-a fost codru marelui poet. Nu este exclus ca prin peregrinările lui cu Ion Creangă (plecau uneori câteva zile și vizitau toate hanurile din jurul Iașilor) să fi trecut și prin poiana cu flori înmiresmate.

Multe sculpturi aduc un omagiu înaintașilor noștri, ne duc cu gândul la timpuri de mult apuse, la file de istorie uitate: sculpturile „Vatra” și „Răzeș” ale lui Dumitru Căileanu, „Piatra de hotar” – sculptor Mihai Istudor, „Odihna haiducului” – autor Vasile Ivan, „Piatra voievodală” de Dorin Lupea, „Straja” de Corneliu Tache, „Semn istoric” de Corneliu Camorovschi, „Spațiu mioritic” de Dumitru George.

Alte sculpturi te duc cu gândul la simboluri mistice și religioase, la reflecție asupra vieții și a morții. Romeo Perlovici a realizat un grup sculptural ce imaginează șarpele care-și înghite coada, „Uroboros”, vechi simbol ocult și ezoteric prezent în multe culturi antice. De-a lungul istoriei, a fost folosit pentru a înfățișa multe lucruri, dar cel mai adesea simboliza unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și universului. Simbol religios cu multe interpretări,  pe care Platon îl descria ca pe o ființă care se devorează pe ea însăși și care era prima ființă a universului. Același sculptor a conceput „Prodomos”. S-o fi gândit la persoane acuzate pe nedrept, nevoite să-și apere singure interesele sau a făcut aluzie la unii care-și susțin exagerat propriile cauze?

La meditație ne îndeamnă și: Traian Moldovan cu „Eterna trecere”, Napoleon Tiron cu „Unghiul vieții”, Constantin Platon cu „Anotimpuri”…  Iată sculptura din fața noastră „Semnul lui Iona”, realizată de sculptorul Alexandru Nancu în 1988, reprezintă semnul învierii lui Isus Hristos. Isus Hristos a contrapus disponibilitatea de convertire a ninivienilor la credința iudeilor, ca model și avertisment. Pentru că iudeii, spre deosebire de ninivieni, cereau un semn, le-a arătat „ Semnul lui Iona”.

În 1985, cu un an înainte de organizarea taberei de sculptură, Paul Muscalu a realizat prima sculptura din poiană, „Șarpele”, ființă misterioasă care parcă se strecoară printre arbori în ascunzișul pădurii.  Era la vremea aceea singura sculptură mascată parțial de arbori. Dar toate sculpturile, fie că sunt la vedere, fie ascunse de vegetație (crescută haotic și neîngrijită), ascund  tâlcuri și semnificații  ce așteaptă să fie scoase le iveală.

S.H.: Ce mari scriitori amintesc în operele lor de Poiana Schitului?

FL.B.: Poate cel mai mare romancier al neamului românesc (pe care unii îl vor scos din istoria literaturii române) a trecut în expedițiile de vânătoare și prin pădurea Borosești, poposind în această poiană. Sunt momente pe care le descrie în volumul de povestiri „Țara de dincolo de negură”. Povestește despre succesul unei vânători de lupi care făceau prăpăd printre oile sătenilor din Satul Borosești. A spus Sadoveanu: „Doamne binecuvântează cu zâmbet isprăvile mele trecute și îngăduie să ajung a povesti prietenilor mei pe cele viitoare”. Poiana cu Schit era loc de popas și odihnă pentru vânătorii și gonașii flămânzi după atâta alergătură: „- Soarta noastră ne-a chemat din veci la această întâlnire, zise prietenul nostru cu oarecare melancolie; și trecu spre Poiana cu Schit, unde cornu suna chemarea la focurile prânzului și amiezii.”

S.H.: Ce se mai păstrează azi din comorile de altădată ?

FL.B.: După cum vedeți, foarte puțin. Din vechiul schit, au rămas niște ruine. Pajiștea, smăltuită cu flori de toate culorile, este acum năpădită de buruieni și boscheți crescuți aiurea. Lacul a secat. Iar sculpturile, care parcă răsăreau din pământ, mai mult de jumătate sunt ascunse de vegetația arborescentă care treptat va înghiți splendoare de poiană, minunat loc de odihnă și meditație.

S.H.: Ce ați dori să mai adăugați în încheiere ?

FL.B.: Doar câteva dorințe, doar trei, ar spune peștișorul de aur. Cum nu cred în povești (deși le citesc cu plăcere) nu le voi număra. În primul rând, mi-aș dori să văd poiana așa cum era odată largă, s-o poți cuprinde roată cu privirea, cu stejarii seculari pe margini (oricum nu vor mai fi toți) și covorul de flori care dădeau strălucire poienii. Să văd lacul (dacă vor mai fi ani ploioși) cu gladiole sălbatice, zvelte și catifelate pe malul lui.

Aș mai vrea ca întreg complexul de sculpturi să-l pot cuprinde dintr-o privire. Sigur, Șarpele viclean se va strecura printre copaci spre inima pădurii. Poiana  să fie străbătută de alei pietruite cel puțin și la fiecare sculptură să vedem o plăcuță cu autorul, numele dat de sculptor și simbolistica, să înțelegem și noi ce reprezintă. Dacă s-ar reconstrui și cabana  cochetă, tot din lemn de mesteacăn și cuptorul și fântâna ce-ar mai fi… Iar la intrarea în poiană, să vedem două statui: una a lui Petru Mușat, Voievodul Moldovei, pe vremea construcției primului schit și alta a voievodului Alexandru cel Bun, al cărui mare vornic a fost cneazul Duma Negru.

Peștișorul de aur mă trage de mânecă, să mă opresc. Dar parcă tot aș mai vrea ceva. Într-un colțișor de poiană, să fie amenajate câteva grătare, așa cum este la Ciric sau în comuna vecină Dobrovăț. În felul acesta, iubitorul de natură și de cultură s-ar simți mai relaxat și mai aproape de lumea civilizată.

Octombrie, 2025

Silvia Hodaș, UZPR, Filiala Iași & AJRP, Canada

by

Referinţă Bibliografică

Silvia Hodaș: INTERVIU CU PROF. FLORIN BURAGA DESPRE POIANA CU SCHIT – LOCUL MAGIC ASCUNS ÎN CODRII IAȘULUI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 noiembrie 2025