Avusese o copilărie nu tocmai fericită. Se născuse într-o familie numeroasă, cinci fete
erau la părinți, într-un sat din Câmpia Bărăganului. Când a terminat școala generală, tata a
înscris-o la Lic. Pedagogic din cel mai apropiat oraș. Avea el în cap că fata lui trebuie să se
facă educatoare. O vedea cum îngrijea de surorile ei mai mici…cu atâta dragoste și atenție. Și
Victoria, după terminarea liceului, a ajuns, prin repartiție guvernamentală, așa era în secolul
trecut, la o  grădiniță cu program normal, în prima localitate,  de pe DN 10, la 10km de orașul
studiilor sale.
În dimineața aceasta, după ce le dăduse micul dejun celor patru nepoți, veniți la țară în
vacanța mare, se gândea ce program să le facă după prânz. Alin, nepotul cel mare, nu se lăsa
convins să meargă cu bunica să exploreze împrejurimile. Era după examenul de capacitate și
proaspăt admis la un liceu bun din capitală. Acum stă mai mult pe tabletă. Așa înțelege el să
se relaxeze după efortul intelectual depus.

– Dragul meu, aude Alin glasul blând al bunicii, nu vrei să mergi cu noi să vedem
trenul lui Toma?
-Hai, bunico, eu mai sunt de vârsta poveștilor inventate pentru puști?
-Bine, poate mergi în camera bunicului să mai stați de vorbă. Știi cât îi place să-ți
povestească din vremea studenției sale, când colegii de grupă îl rugau, la seminar, să-i
propună lectorului o discuție despre ce mai descoperise el pe vreun șantier arheologic.
Și Alin, ca să scape de gura bunicii,  dădea din cap în semn că așa o să facă. Victoria îl lăsa în
pace, chiar dacă avea o urmă de îndoială că nepotul se va ține de cuvânt, și mergea să vadă ce
face soțul ei. Pe Ion îl cunoscuse la primul Consiliu profesoral când a fost prezentat ca
profesor de istorie. Și istoria lor a început să se scrie din momentul în care au constatat că ar fi
cazul să formeze o familie: el singur, ea singură; el singur la părinți, ea singură printre străini.
Din unirea lor a rezultat o singură fiică care avea să-și moștenească tatăl, nu plăcându-i
istoria, ci jurnalismul. Ion,  pe lângă  dragostea pentru istoria pe care „o mâncase pe pâine”
cum se spune, în studenție, de fapt încă din școala generală, avea și darul de a scrie. Colabora
cu reviste de specialitate din țară. Fiică-sa, Marisa, urmase Facultatea de jurnalism și lucra la
o publicație străină. Cei patru copii îi avea dintr-un mariaj cu un bărbat mult mai în vârstă
decât ea. Părinții au fost puși în fața faptului împlinit. N-au comentat decizia fiicei lor. Știau
că n-au niciun spor în fața ei, dovedind de mică o personalitate puternică. Nici atunci când i-
a anunțat că a divorțat n-au zis nimic. Acum era într-o relație oficială cu un politician foarte
cunoscut, mai în vârstă decât Ion. Și de data asta  au primit vestea fără să schițeze un gest de
împotrivire.  Dimpotrivă, socrul era mulțumit că găsise un partener de dialog pe măsura
pregătirii sale.
– Ionică, eu o să merg cu cei mici să întâmpinăm trenul. Sunt curioși să vadă cum arată
trenul care urcă la deal. Ei circulă numai cu mașina. Vezi că Alin nu vine. Poate îl atragi într-o
discuție sub salcia din curte. E plăcut afară.
Privind-o prin lentilele groase, de miopie congenitală, Ion n-a prea înțeles ce-i cere
Victoria. Toată viața a fost preocupat de istorie, cercetând surse scrise descoperite în
biblioteci, anticariat, Magazin istoric. N-avea treabă cu grădina, curtea, casa.. De toate se
îngrijea nevasta. Asta a făcut de când a devenit noră, când socrii au primit-o în casa lor
bucuroși că le-a venit un ajutor la treburile gospodărești. Feciorul lor era domn cu multă carte.
În prima parte a zilei, Victoria mergea la grădiniță să se ocupe de prichindeii grupei sale. Era
blândă doamna cu preșcolarii ei, și ei o iubeau. Când au aflat că a fost depistată cu cancer
mamar, s-au întristat și copiii, și mamele lor. Dar intervenția chirurgicală a fost reușită și
chimioterapia i-a fost de folos. Pentru tratament mergea singură la București cu trenul, se
întorcea tot cu trenul și mai căra și plase cu produse bio pentru nepoți. Nu concepea să meargă
cu mâna goală la copii. Trecuse și peste pandemie. Covidul o ocolise … Acum se simțea bine.

Poate unde-i avea pe nepoți în habitatul ei. Îi străluceau ochii privindu-i cu dragoste. Ridica
slavă lui Dumnezeu că i-a mai dat șansa să mai fie încă în viață după o boală așa cumplită.
Grădinița la care e educatoare e gard în gard cu biserica satului, peste drum de casa ei.  Chiar
dacă bărbatul ei se declară a fi ateu, ea e cu frică de Dumnezeu, Îi mulțumește și se roagă în
fața icoanei. Lui n-a avut cine să-i insufle dragostea pentru Hristos, tatăl lui fiind un veritabil
urmaș a lui Ilie Moromete iar mamă-sa, nici pe departe Catrina.
-Copii, haideți! Peste o oră vine trenul. Să mergem mai din timp să putem culege și
câteva mure din tufele din fața gării.
-Bine, bunico, merg să văd pe unde s-au ascuns Edi și Dănuț, o anunță Ilinca, singura
fată dintre cei patru nepoți. Cred că sunt în șura din spatele casei.
Cei doi zmei mai făceau câte-o surpriză de genul acesta, dar bunica nu se supăra.
Oricum, copiii veneau doar în vacanța mare la țară, cam două trei săptămâni. Iar acum erau pe
finalul șederii lor la bunici, în aer liber. Marisa urma să vină, la sfârșitul primei săptămâni din
august, să-i ia la București. Le promisese copiilor o excursie în Grecia. E la modă acum să-ți
faci concediul afară, chiar dacă n-ai reușit să-ți cunoști propria țară.
-Hai, buni, suntem gata! auzi Victoria glăsciorul celor doi ștrengari descoperiți de sora
lor când tocmai se pregăteau să scoată roaba ca să-i ducă bunica până la gară. Noroc că i-a
lămurit Ilinca că așa ceva nu se poate. Aflase, întâmplător, despre problemele de sănătate ale
bunicii când mama ei îi explica celui de-al doilea soț că Victoria făcea chimioterapie.
Drumul până la gară e scurt. Ieșind din curte, cotesc imediat la stânga pe lângă gardul
care împrejmuiește grădina lor și se vede calea ferată, paralelă cu DN10.
-Bunico, ce e dincolo de zidul acesta înalt, întreabă Ilinca curioasă. Victoria îi explică
că după așa zisa Revoluție, din decembrie 1989, multe s-au schimbat și-n satul lor, ca în toată
țara. Cei care au avut în vene sânge de întreprinzător au mirosit unde era rost de pus mâna pe
terenuri sau construcții dezafectate la un preț de nimic și au ajuns mari patroni.
-Aici e Combinatul de vin-alcool al unuia Lepădatulici.. Nu știu de unde a venit, dar a
cumpărat terenul până la calea ferată. Tufele de mure au crescut pe lângă zidul lui, din fața
gării. Gara nu mai funcționează. Nu mai e stație CFR, cu impiegat, ca să cumperi bilete.
Acum oprește trenul în haltă, se urcă călătorul și ia bilet de la conductor. Noul tren are doar
două vagoane cu scaune frumoase, fără locomotiva clasică. Am auzit că este privatizat. Nu
știu cine i-a zis trenul lui Toma. O fi numele unuia dintre patroni.
Tot explicând, și fiind atentă ca Dănuț și Edi să nu se îndepărteze prea mult de ea și de
nepoată, Victoria conchide:
-Asta e, draga bunicii…uite că am ajuns la mure. Ai grijă de cei mici să nu se
împiedice în lăstărișul care a crescut de când n-a mai dat nimeni cu coasa. Eu o să adun câteva
într-o pungă să luăm și acasă.
Copiii au început să mănânce murele pe care le găseau prin frunzele arbuștilor neîn-
grijiți. Mânuțele lor colorate în negru-violet se mai și înțepau în câte un mărăcine pitulat
printre celelalte ierburi, dar nu renunțau. Aproape că uitaseră de tren.
-Uite, trenul e aproape, strigă Ilinca aruncându-și privirea către sensul de unde urma să
vină șarpele din metal. Să trecem repede pe peron să-l întâmpinăm!
-Atenție la calea ferată, să nu vă împiedicați! strigă Victoria alarmată luându-l pe
Dănuț de mână să-l ducă pe peron.
Trenul intră cu viteză. Simți cum mâna i se eliberează, semn că băiatul era pe peron
lângă ceilalți doi. Dar ea…ea n-a mai putut face ultimul pas să urce după el. Scrâșnetul roților
înfrânate i-a sfredelit timpanul. O durere cumplită simți de la bazin prin șira spinării către
creier sub lovitura dură a roților. Trenul lui Toma s-a oprit… și, o dată cu el, suflarea
Victoriei. Într-o secundă, flash-uri din viața-i cenușie i s-au derulat pe ecranul minții până la
momentul eliberării sufetului din temnița terestră. De sus, își privea trupul sfârtecat pus de
ambulanțieri și de polițiști în sacul gri cu fermoar, veniți la fața locului în urma apelului la

112. Trenul lui Toma încheia istoria vieții terestre a Victoriei, cea care a fentase cancerul și
Covidul.

by

Referinţă Bibliografică

TRENUL LUI TOMA/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 octombrie 2025