Aflat sub puternica impresie creată de celebra și binecunoscuta cugetare a lui Pascal: „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură; dar este o trestie gânditoare.”, poetul Mircea Dorin Istrate reușește să ne uimească cu profunzimea gândurilor sale referitoare la fragilitatea ființei umane, temă intens dezbătută de gânditorii și poeții lumii, care, în teoriilor lor filosofice și creațiile lor literare, ajungeau, de cele mai multe ori, la concluzia că vulnerabilitatea omului nu trebuie receptată ca pe un semn de slăbiciune existențială, ci se cere înțeleasă ca un simbol al unicității și frumuseții ființei umane.
Poemul intitulat „Ființă slabă, gânditoare” oglindește perfect această idee, pe care scriitorul o expune într-un limbaj poetic fermecător, ce amintește de prozodia eminesciană, atât prin muzicalitatea versurilor, cât și prin ritmicitatea și melodicitatea exprimării.
Când este vorba de Mircea Dorin Istrate, asocierea cu creațiile lirice eminesciene, nu este deloc întâmplătoare, și nu presupune doar simpla împrumutare a modelului clasic de construcție în versuri, ci are în vedere faptul că, asemenea Marelui Poet, dl. Istrate dezbate subiectul efemerității vieții, insistând asupra faptului că trecerea în neființă este o condiție firească a existenței umane și nu trebuie privită cu dramatism exagerat.
Dimpotrivă, autorul poeziei comentate, „pricepe al lumii mers”, nu se îndoiește de farmecul inegalabil al vieții și își exprimă admirația față de forța creatoare a omului și față de capacitatea lui de a înțelege cine este și încotro se îndreaptă.
Versurile sale surprind acest paradox existențial al omului care, pare „mic și fragil”, dar, pe care condiția de ființă gânditoare, îl face „mare” și îi conferă abilitatea de a-și depăși limitele, de a-și ridica ochii spre infinitul cosmic visând comuniunea cu universul.
Dacă în prima parte a poemului, scriitorul se referă la „micimea” omului în raport cu universul, ulterior, imaginea lumii cosmice devine dominantă: omul este „prins în chingi de sfântul Soare și de Pământul de tină”,fiind incapabil să-și depășească limitele fizice. Totuși, prin puterea imaginației și prin forța gândirii, el se apropie de infinit, contemplând „roiul nesfârșit de astre”, croindu-și drum spre eternitate. Această curajoasă și inegalabilă aspirație, îl transformă într-o ființă unică și contradictorie, care, așa cum scria Albert Camus, „refuză să fie ceea ce este”, depășindu-și condiția, pășind pe înaltele trepte ale cugetării, credinței și creației.
Ființă slabă, gânditoare
Sunt o ființă gânditoare, ce înțeleg al lumii mers,
Cu toate astea sunt nimicul, cel trăitor în univers,
Mai mic ca mine-i o furnică, care mă crede Dumnezeu,
Mai mici ca ea sunt toate cele și-așa de-apururi, e mereu.
Dar fiecare sunt ca mine, pricep al lumi lor cel mers
Și toate au, la fel ca mine, mereu un altul univers,
Așa că eu sunt cel la mijloc și cela mic și cela mare,
Iar până mai pășesc o treaptă, e vreme lungă pe cărare.
Sunt prins în chingi de sfântul Soare și de Pământul meu de tină,
Pe huma asta voi rămâne, milenii încă ce-or să vină,
Iar să pornesc prin galaxie, pân’ la vecinii mei pe-aproape,
Se vor toci și munții poate și mi-or seca a lumii ape.
*
Visând la lumi fără pereche, eu doar privi în miez de noapte,
La roiul nesfârșit de astre ce-i Calea noastră cea de Lapte,
Mă farmecă și mă-nfioară, când văd cum pâlpâie ușor,
Dar pân’ s-ajungem noi la ele, eu fi-voi fir, de mărțișor.(Mircea Dorin Istrate)
Poemul „Ființă slabă, gânditoare” se înscrie, așadar, într-o tradiție filosofică și literară ce pornește de la Marcus Aurelius, se regăsește în opera lui Pascal, continuă cu reflecțiile metafizicianului Heiddegger și se întinde până la minunata concluzie lui Milan Kundera, din „Insuportabila ușurătate a ființei” : „Fragilitatea vieții stă în unicitatea ei.”
Nu este ușor, crede poetul Istrate, să îți accepți limitele, simțindu-te ca un „mărțișor”, dar este minunat și înălțător să îți ocultezi vulnerabilitatea sub faldurile poeziei, care devine un altar în fața căruia creatorul de literatură îndrăznește să-și desfacă aripile gândului pregătindu-se pentru întâlnirea cu veșnicia.
Liliana Moldovan
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..