Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (II)

 I.Viața și opera marelui povestitor

         a)Greuceanu

Spre deosebire de alte basme ispiresciene, care au ca exordiu hazoase formule de felul „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti” sau chiar mai ample, Greuceanu ne prezintă însăși esența sa în cele două fraze simple și consistente ale începutului: „A fost un împărat și se numea împăratul Roșu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui, niște zmei furaseră soarele și luna de pe cer”. Avea de ce să fie mâhnit, ba chiar serios îngrijorat, nu atât pentru puterea și îndrăzneala hoților de zmei, cât pentru scurtul timp ce-i mai rămânea vieții pământene (plante, animale, oameni), în absența căldurii și luminii solare.

Sigur, de la facerea lumii și a luminătorilor cerești, indiferent de calea urmată de către genitorii divino-zeiești în mitologiile popoarelor, nu s-a mai pomenit ca cineva să răpească pur și simplu aștrii, chit că anumite pasaje din unele religii prezintă ba intervenția unor forțe supranaturale/atotputernice în mersul ultraprecis al corpurilor cerești, ba anumite perturbații zonale și de scurtă durată, apărute din pricini suprafirești: (a) „Soarele s-a oprit în mijlocul cerului și nu s-a grăbit să apună o zi întreagă” (Iosua 10/13); (b) De la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată țara” (Matei 27/45); (c) „Zeul suprem al tuturor balticilor era Perkunas, zeul fulgerului și al furtunii. Perkunas era însă, la fel ca zeul indo-european Dyaus, și un zeu al soarelui. Mama sa, Perkuna, primea soarele obosit și prăfuit, îi făcea baie și în ziua următoare îl trimitea înapoi spălat și strălucitor” (Emilian Vasilescu în Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982).

Situația fiind atât de gravă, împăratul Roșu era perfect îndreptățit să trimită oameni prin toate țările și răvașe prin orașe, „ca să dea de știre tuturor că oricine se va găsi să scoată soarele și luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă și încă jumătate din împărăția lui, iară cine va umbla și nu va izbândi nimic, acela să știe că i se va tăia capul”. Cum „nu toate muștele fac miere” și împăratul „se ținu de cuvânt”, ne spune P. Ispirescu în captivantul lui limbaj și stil, mulți voinici „se potricăliseră, semețindu-se cu ușurință că vor scoate la capăt o asemenea însărcinare”.

Taman acuma se prezintă Greuceanu în fața împăratului și, da, este primit de îndată (fără fasoane și programări), adică așa cum cere neaoșa cutumă a basmului de pretutindeni. Dar, întâlnind Greuceanu pe drum doi oameni condamnați la moarte, „pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avusese împăratul cu niște gadine”, îi mângâie pe bieții de ei cum numai el știa, „că era și meșter la vorbă Greuceanu nostru”, spunându-și în sinea lui că se va încumeta și la cealaltă treabă (scoaterea luminătorilor), doar dacă îl va îndupleca pe împărat să-i ierte pe condamnați.

Izbutind să-i salveze pe cei doi nenorociți, la a doua întâlnire cu împăratul, Greuceanu îl înștiințează că a decis să meargă „întru căutarea acelor tâlhari de zmei”, fapt pentru care îl roagă pe suveran să fie milostiv într-o asemenea împrejurare și „mână de ajutor”. Dar, deși împăratul refuză să fie părtinitor („la mine părtinire nu este scris”), viteazul Greuceanu tot pornește la drum cu fratele lui (acesta, ca majoritatea personajelor secundare din basme și povești, nu are nume). Că doar ăsta este rostul voinicilor legendari: să înfăptuiască ceea ce altora le este peste puteri, chiar de-ar ști că vor pieri!

Și iată-i ajunși pe cei doi drumeți la Faurul-pământului, care era năzdrăvan, „cel mai mare meșter de pe pământ” și frate de cruce cu Greuceanu (la rându-i năzdrăvan, după ce învățase năzdrăvăniile Faurului, cu care stătuse trei zile și trei nopți la sfat într-o cămară/cameră). Primele două însușiri fac din Faur varianta autohtonă a lui Hefaistos (zeul grec al focului și metalelor, cu ateliere în fundul vulcanilor) și al lui Vulcan (zeul roman al focului și metalelor, cu atelierul în fundul vulcanului Etna, unde a făurit armele lui Enea) (George Lăzărescu în Dicționar de mitologie, Editura Ion Creangă, București, 1979).

Urmarea consfătuirii dintre cei doi frați de cruce este aceea că, după plecarea viteazului (desigur, împreună cu fratele biologic), „Faurul-pământului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier, apoi porunci să arză cușnița ziua și noaptea și să țină chipul acesta fără curmare în foc”. Evenimentele viitoare vor arăta că a prevăzut exact apariția și desfășurarea lor…

Ajungând la o răscruce, cei doi frați se despart, nu înainte de-a împlânta un cuțit în pământ, care avea darul de-a oferi informații primului sosit despre celălalt, în felul următor: „Acela dintre noi, care s-ar întoarce mai întâi și va găsi cuțitul ruginit, să nu mai aștepte pe celălalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit”.

Așa cum era de așteptat, adică potrivit logicii basmului, fratele Greuceanului, după ce umblă multă vreme fără vreo izbândă („în sec” ne informează autorul), se întoarce la locul stabilit și se pune pe așteptat, îndeosebi după ce se convinge că viteazul trăiește (cuțitul era curat) și vede luminătorii „la locul lor pe cer”.

Greuceanu, în schimb, merge pe o potecă până la casele zmeilor, „așezate unde-și înțărcase dracul copiii”. Aici, uzând de însușirile sale năzdrăvane (cu certitudine pentru a afla obiceiurile zmeilor), se preface mai întâi într-un porumbel. Însă fata mai mică a zmeoaicei, îi spune surorii ei că ochii porumbelului „seamănă a fi ochii lui Greuceanu cel de aur” și că până aici/acuma „ne-a fost și nouă”, lucru care ilustrează marea faimă a viteazului nostru. Atunci, Greuceanu se metamorfozează într-o muscă, intră în cămara unde bătrâna zmeoaică discuta cu fiicele și în felul acesta află nu numai când se întorc de la vânătoare cei trei zmei (de cu seară cel mai tânăr, la miezul nopții celălalt, spre ziuă tartorul cel mare), ci și mijloacele diavolești-vrăjitorești prin care ele vor încerca să-l omoare.

Zmeii tineri sunt uciși de Greuceanu relativ ușor, însă pe tartor îl învinge, după o lungă și epuizantă luptă dreaptă, doar cu ciocul de „apă dulce” („apă vie” în alte basme), pe care un corb consimte să i-l dea în schimbul celor șase hoituri: trei zmeiești și trei cabaline. Astfel împuternicindu-se, Greuceanu îl bagă pe zmeu în pământ pănă la gât, îi pune piciorul pe cap și-l întreabă unde a ascuns soarele și luna. Nădăjduind tartorul că va fi cruțat, îi spune că aștrii se află într-o culă din Codrul Verde, cheia ușii fiind degetul mic de la mâna lui dreaptă. Eroul retează capul tartorului și – cu degetul mic al acestuia – deschide cula, ia în mâna dreaptă soarele și luna în cea stângă, „le aruncă pe cer și se bucură cu bucurie mare”, iar oamenii „se veseliră și lăudară pe Dumnezeu că a dat atâta tărie lui Greuceanu de a izbândit împotriva împielițaților vrăjmași ai omenirii”.

Apoi, conștient că trebuie să dejoace planurile de răzbunare ale zmeoaicelor, ajunge la locul de întâlnire cu fratele lui, cumpără doi cai „ce mergeau ca săgeata de iute”, omoară zmeoaica tânără (lovește cu paloșul la rădăcina părului cu pere de aur în care aceasta se prefăcuse), pe urmă pe sora ei mai mare (se prefăcuse într-o grădină) și scapă în făuriștea Faurului-pământului de zmeoaica cea bătrână.

Șiretlicul la care recurge (gaura făcută în perete „ca măcar să-l vază la față” pe Greuceanu) se întoarce împotriva ei: crezând că-l soarbe pe viteaz și astfel se răzbună, de fapt ea înghite chipul de fier al lui, roșu ca focul, pe care Faurul „i-l vârî pe gât”. Moartea zmeioacei i-a bucurat pe toți, iar muntele de fier în care se prefăcuse stârvul ei, l-a făcut nespus de fericit pe meșterul Faur. Și cum să nu fie fericit, când el – cel mai mare meșter al vârstei de fier – avea la îndemână atâta materie primă?! De aceea, le poruncește calfelor să-i facă lui Greuceanu „o căruță cu trei cai cu totul și cu totul de fier”, căruță cu care frații pornesc la drum, după ce năzdrăvanul Faur suflă asupra cailor „și le dete duh de viață”.

Pe urmă, după ce desprinde de la căruță un cal și-l trimite pe frate-său la împăratul Roșu ca să-i anunțe sosirea, are loc întâlnirea lui Greuceanu cu acel diavol șchiop, „carele ținea calea drumeților ca să le facă neajunsuri”. Diavolul avea trebuință de paloșul viteazului ca să-l dea unui mangosit de sfetnic împărătesc, care i se făgăduise lui, dimpreună cu rodul căsătoriei sale, „dacă îl va face să ia el pe fata împăratului”. Or, ne face cunoscut Petre Ispirescu, paloșul lui Greuceanu nu era numai faimos (bunăoară, așa ca armura lui Ahile), ci reprezenta însăși esența lui de erou: „Împielițatul știa că Greuceanu, fără paloș, era om ca toți oamenii”, adică un necunoscut, căci puterea lui „în paloș era”.

Însă necutezând să dea piept cu viteazul, îi scoate cuiul de la osia din spate și-l aruncă mult în urmă, apoi – după ce tot el îi anunță pierderea – îl face pe viteaz să coboare din căruță și să meargă în căutarea lui, timp în care diavolul îi fură paloșul, iar el se preface în stană de piatră pe marginea drumului, firește, având grijă ca – prin mijloace drăcești – arma să ajungă de îndată la sfetnic.

Fără să ia seama că-i lipsește garantul identității și vitejiei, Greuceanu se înfățișează la împărat, care nu putea să priceapă cum a ajuns paloșul lui în mâna sfetnicului. Pe scurt, nu era convins că cel din fața lui este Greuceanu. Totuși, neplăcându-i zorul uzurpatorului cu întemnițarea fratelui lui Greuceanu și cu căsătoria, este de acord cu rugămintea adevăratului viteaz să mai aștepte puțin, până când „vei vedea cu ochii adevărului”.

Amintindu-și de stana de piatră, pe care n-o văzuse „decât după ce-și găsise cuiul de la osie și se întorcea la căruță cu dânsul”, Greuceanu merge în grabă la locul cu pricina și – după ce se transformă într-un buzdugan de oțel – lovește stânca până ce o sfarmă complet, între sfărâmături găsindu-și paloșul.

Revenind la palat cu însemnul identității sale, sfetnicul tremură și este iertat de erou (însă împăratul îi poruncește să piară din împărăția lui), fratele lui Greuceanu este scos din închisoare și pe urmă „se făcu o nuntă d-ale împărătești, și se încinse niște veselii care ținură trei săptămâni”.

Basmul Greuceanu (1876), care i-a fost povestit autorului de către Mihalache Constantin, rămâne referențial în opera lui Petre Ispirescu, grație admirabilei măiestrii cu care conduce acțiunea înspre țelul final al grosului creațiilor de acest gen: victoria binelui și statornicirea adevărului, nu doar prin vitejia eroului principal, ci și prin nestrămutata lui credință! Principalele instrumente artistice întrebuințate de autor sunt următoarele: fantezia inepuizabilă, știința dozării efectelor, stilul nepretențios (exprimare pe înțelesul oricui și pe placul tuturor), oralitatea propozițiilor împănate cu adorabile arhaisme (a se potricăli, mangosit, cirtă, palavatic/pălăvatic etc.).

Sighetu Marmației,                                                                                              George  PETROVAI

1-5 iunie 2025

by

Referinţă Bibliografică

/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 septembrie 2025