Dumitru Copilu-Copillin, România : EMINESCU ȘI MAREA UNIRE, – UN VIS ÎMPLINIT*

MOTTO. „Sărbătorirea Centenarului Marii Uniri din Decembrie 1918 continuă – firesc, trebuie să continue – până în iunie 1920, incluzând chiar scurta perioadă de reorganizare și prima sărbătorire publică a noului stat unitar, ca urmare a semnării de către 16 state europene a Tratatului de pace de la Trianon-Franța,  – imperiul Austro-Ungaria dezintegrându-se au apărut noile state independente și au fost reîntregite cele deja existente, precum România. Atunci Transilvania a revenit la patria mamă și s-a oficializat recunoașterea universală a României Mari”

                                                                                         (George Coandă)

I

Idealul pentru care a militat Mihai Eminescu întreaga sa viață activă a fost Cauza națională, reper fundamental, atunci când vorbim despre limbă, istorie, credință, tradiție, neam, unire, cultură, valori care ne pot reprezenta în lume ca popor. Pentru Eminescu aceasta presupunea înainte de toate demersuri și acțiuni concrete  de apărare a identității și unității naționale  pe întreg teritoriul moștenit de la străbuni, prin: 1. Reunirea provinciilor istorice românești, conform dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca popoarele singure să-şi hotărască soarta lor,  obiectiv pentru care a militat poetul,  după el preluat de generația care a înfăptuit Marea Unire din 1918; 2. Păstrarea, consolidarea și promovarea limbii și culturii naționale prin ceea ce, mai bine decât noi, în urmă cu cel puțin 130 de ani – în timpul vieții poetului – au susținut notorietăți ale vremii, românești și străine.

În ultimul deceniu de viață a poetului autoritățile românești de regulă refuzau să ofere străinătății informații despre viața și activitatea lui, literară și politică, deoarece „în țara sa încă nu i se admitea dreptul la recunoaştere”. Am citat din „Istoria literaturii universale”. apărută la Sankt Petersburg-Moscova în 1881, autorul căreia  Vladimir Zotov pentru a-l prezenta în cartea sa pe Eminescu a solicitat o carte de istorie literară românească – „Conspect asupra literaturii române și literaților ei de la început și până astăzi, în ordine cronologică” – publicată anterior de Vasile de Gr Popu care, precum Maiorescu, vedea în Eminescu o valoare națională. Oficialitățile românești au  refuzat solicitarea, motivând scurt: „Această carte este interzisă în România”.

Se știe că mediul academic și universitar rusesc prin tradiție conservator și reținut față de noile valori apărute în alte țări, dovadă că Eminescu, atunci deja tradus și comentat în multe țări europene, în Rusia încă nu era tradus. Totuși, profesori de la Universitatea din Sankt Petersburg au prezentat sintetic în cursurile lor în principal ceea ce ”a intrat recent în circuitul marilor valori europene”, printre ele și  „poetul de vază al României, Mihai Eminescu”. În acest înțeles. Poetul român a și fost consacrat în enciclopedia germano-rusă de atunci, „Brockhaus-Efron” ca „velikii-poet” („mare poet” al contemporaneităţii).

Trebuie să precizăm acum și aici faptul că această apreciere nu este una gratuită, ea s-a adeverit încă în timpul vieții poetului prin traducerea și îndeosebi ecoul fulminant al poeziilor sale în 6 limbi europene din 11 țări (reținem un singur exemplu: debutul editorial răsunător  mai întâi în Germania, care includea 29 de poezii eminesciene în antologia „Rumanische Dichtungen”, apărută între 1881-1889 la Leipzig și Bonn în 4 ediții, după care au urmat traduceri și ecouri în Italia, Franța, Rusia, Austria, Cehia, Elveția, Ungaria, România și, atenție, Anglia. Aici, la Londra în 1887 apare volumul „Monarchs I Have Met”,  care includea trei texte eminesciene (în limba engleză, germană, română) și comentarii (doar  în limba engleză despre Eminescu), autorul Kingston îl editează și în SUA, la New York, surprinzător, în 8 ediții.

În timp ce Europa și America literară recunoșteau în Eminescu o mare valoare națională și europeană, în țara sa atunci era interzis din cauza convingerilor și acțiunilor sale politice, adică arestat prima dată în 28 iunie 1883, apoi condamnat și izolat ilegal într-un ospiciu privat, deci eliminat din viața publică. Acest adevăr a fost deconspirat nu după un veac, așa cum vedem că se întâmplă cu atâta rezistență încă în România zilelor noastre, ci după numai exact trei luni, la 27 septembrie 1883, fără nici o reținere fiind apreciat un caz „flagrant” de „persecuție politică” de către o instanţă mondială atât de înaltă, pentru acele vremuri reprezentând un fel de „CEDO” sau „Amnesty International” in nuce, anterior înființată de Victor Hugo pentru protejarea mişcării literare din diverse ţări ale lumii. Avem în vedere cel de al VI-lea Congres al „Asociației Internaționale a Scriitorilor”, organizat de data aceasta în Olanda la Amsterdam. La acest congres, reprezentanții României, atât raportorul oficial, diplomatul T. G. Dgiuvara, cât  și savantul B. P. Hașdeu au prezentat „cazul Eminescu”, în același timp protestând împotriva „izolării într-un ospiciu” a poetului român și eliminării lui din viața publică, prin aceasta încălcându-i-se drepturile civile.

Se apreciază că sub presiune mediatică internațională, declanșată de acest Congres, la care s-a adăugat raportul general și rezoluția cu prezentarea cazului „flagrant” de „persecuție politică” a ziaristului român  Eminescu, publicate  în nr. 21 al Buletinului Congresului, oficial transmis către toate statele europene. Cu toată opoziția adversarilor politici din România, Eminescu a fost transferat de la ospiciul privat bucureștean la o vestită clinică din Ober-Döbling de lângă Viena, unde s-a însănătoșit grabnic, doar prin „dezintoxicarea” de mercurul administrat  la ospiciul privat al dr. Soutzo din București.

Ulterior, în preajma momentului voit tragic al morții poetului, reluând ideea militantismului eminescian pentru valorile și destinul neamului românesc, savantul român B. P. Hașdeu pleda – în premieră – pentru a i se recunoaște „meritul lui cel mai covârșitor [care] este acela de a fi voit să introducă și de a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri” din vremea sa („Revista nouă”, 15 iunie 1889).

Cu notorietatea de care se bucura în epocă, Titu Maiorescu – în pofida demersurilor sale împotriva omului politic Eminescu – atunci străfulgerat de conștiința sa de mentor, promotor și prevestitor al destinului profetic al poetului neamului românesc ne-a lăsat unice și providențiale judecăți de valoare istorico-literară, în articolul „Eminescu și poeziile lui”, publicat în primul număr al bilunarul „Convorbiri literare”, apărut în iunie 1889:  „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi”. iar după o îndelungată și responsabilă „luptă dreaptă” a turnat „limba veche în formă nouă”, prin care „el trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”. Acest crez l-a sintetizat mai sugestiv în cunoscuta predicție de la finalul articolului: „Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, și FORMA LIMBEI NAȚIONALE, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești” (evident e vorba aici de limba română literară modernă etalon, în care și-a scris opera, devenită limbă națională).

II

Revenirea la Patria mamă a tuturor provinciilor românești, implicit a Transilvaniei, vasală Austro-Ungariei, a fost cauza națională căreia Mihai Eminescu și-a dăruit viața până la sfârșitul de martiriu, aceasta fiind continuată de  generațiile care au înfăptuit actul Marii Uniri din 1918 – un vis istoric împlinit. Din numărul mare de evenimente consacrate împlinirii visului eminescian de Unire a provinciilor istorice românești, vom evoca un singur moment, de o semnificație aparte pentru istoriografia eminesciană, dar și ca eveniment socio-cultural care a polarizat cei mai importanți factori naționali, de la Academie până la ample manifestări de masă.

Astfel, după actul istoric propriu zis  al proclamării Marii Uniri din Decembrie 1918, în toiul organizării administrative și juridice a țări, în 1921, ministrul Cultelor și Artelor de atunci poetul Octavian Goga lansa un apel către românii de pretutindeni pentru obținerea unor subscripții de interes public național în vederea ridicării unui monument cu bustul lui Eminescu, însemn  simbolic al împlinirii visului de Unire – reunirea teritoriilor moștenite de la străbuni – pentru care a militat poetul.

Printre primii care au răspuns apelului de a subscrie au fost locuitorii din 40 de comune bănățene, îndemnați de profesorii școlilor din Sânnicolau Mare, la inițiativa directorului școlii gimnaziale, Teodor Bucurescu atunci și deputat în primul parlament al României Mari. Originar din Comloșu Mare, acesta a răspândit știrea că Eminescu a ajuns și în această localitate ca și în Lugoj cu o trupă de teatru, altădată vizitând capitala de județ Timișoara, fapte cu care se mândreau organizatorii unor ample programe cultural științifice și sportive de masă (asociații de elevi, studenți, profesori, artiști populari, țărani), acțiuni dedicate lui Eminescu. Nu exista casă care să nu fi donat o sumă, fie ea cât de mică (numele donatorilor și sumele de bani de regulă erau publicate în ziar), astfel timp de trei ani s-a colectat aproape întreaga sumă necesară pentru bustul  poetului și anexele proiectate.

Festivitatea dezvelirii monumentului s-a desfășurat într-o atmosferă de sărbătoare națională. Au fost de față peste 5000 de  participanți veniți din București, Iași, Cernăuți, Cluj, Oradea etc. După serbare, la grandioasa masă comună, împănată cu discursuri, poezii și romanțe pe versurile lui Eminescu, prelungite până a doua zi în zori, au contribuit cu cele necesare locuitorii comunelor din zonă. Direcțiunea CFR a pus la dispoziție mii de bilete cu reducere de 75%. Participanților le-au fost înmânate insigne și ilustrate cu chipul lui Eminescu, de asemenea 500 de volume cu poezii de Eminescu. Pe soclul monumentului, sub inscripția cu datele despre poet, a fost gravată și o strofă din poezia “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Acest gest simbolic ne amintește de aceleași versuri, care au fost înscrise, nu se știe anume când și de cine, dar se pot vedea în zilele noastre sub o hartă a României, zugrăvită pe o mare nișe românească din Ierusalim, nu departe de mormântul Mântuitorului Iisus. Granițele țării sunt marcate cu tricolorul românesc, în mijloc aflându-se Maica Domnului cu pruncul în brațe, ambii purtând în mâna liberă o panglică tricolor. Papa de la Roma, Sfântul Ioan-Paul al II-lea, în 1999 cu prilejul vizitei sale ecumenice de trei zile în România, în toate discursurile sale rostite într-o limbă română pe care o cunoștea bine – sărutând mai întâi pământul românesc – a denumit această țară românească „Grădina Maicii Domnului”, iar la Vatican, înainte de a veni în România-„Grădina Maicii Domnului”, Papa de la Roma – care purta și numele real românesc de Wojtyla, adică Voitilă – a recitat din balconul Bazilicii din Piaţa Sfântului Petru din Roma, tot în limba română, poezia Rugăciune către Maica Domnului de Mihai Eminescu.

Revenind la evenimentul dezvelirii monumentului Eminescu, directorul de atunci al conservatorului din Timișoara, compozitorul Sabin Drăgoi a compus pentru acest eveniment muzica pe versurile  poeziei „Doina” de Eminescu, pentru a fi cântată de vestitul cor mixt din Sânnicolau Mare, la care s-au alăturat corurile din alte cinci sate bănățene, întrunind peste 500 de coriști, care în fața monumentului au cântat melodia pe versurile lui Eminescu, zguduind inimile miilor de participanți.

Evenimentul dezvelirii monumentului a fost considerat de presa vremii din toate provinciile românești „O adevărată minune”: “Ce n-au putut face Bucureștii României întregite, ce n-a putut încă face Clujul românesc, a făcut, fără gălăgie, comuna bănățeană Sânnicolau Mare,” avea să declare poetul Aron Cotruș la această sărbătoare națională.

De atunci până la acest „Congres Mondial al Eminescologilor” din 2018 au trecut peste nouă decenii de când – în 11 octombrie 1925 –  la Sânnicolau Mare, în faţa Gimnaziului (astăzi, sediul primăriei) a fost dezvelit primul monument ridicat în cinstea făuritorilor Marii Uniri, în fruntea cărora acum veghează poetul militant pentru întruparea teritoriilor românești în patria mamă.

Bustul poetului în mărime naturală sculptat în București a fost aşezat pe un soclu realizat din marmură neagră, înalt de patru metri şi împrejmuit cu patru stâlpi de marmură albă, legaţi între ei cu lanţuri. După dezvelirea monumentului acoperit cu o amplă pânză tricolor, festivitatea a fost deschisă de directorul școlii, urmată de un Te Deum  și sfințirea cu apă adusă din Râul Iordan, pe fondul muzical al „Doinei” eminesciene cântată de grandiosul corp al celor șase coruri reunite. Dintre cuvântări se detașează cea a poetului Ion Minulescu, ministrul Culturii și cultelor. În final, reprezentantul Academiei Române, în persoana poetului academician Octavian Goga, un împătimit de Eminescu și militant pentru Marea Unire din 1918 a ținut un discurs impresionant. Tocmai de aceea din textul amplu rostit cu patos patriotic vom reține câteva pasaje care sintetizează cel mai bine semnificațiile acestei sărbători naționale, organizată la Sânnicolau Mare, considerat o bornă de hotar la granița dintre fosta Austro-Ungarie și actuala Românie Mare, acțiunea fiind pusă sub egida unui cunoscut dicton: „O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora”. Întrebarea pusă atunci ca și acum și oricând ar fi: „Care este cel mai tare? Cine ar trebui să fie alesul?”. Vă propun să ascultați răspunsul de atunci al lui Octavian Goga.

     “Eminescu este şi va rămâne cea mai strălucită incarnație a geniului românesc. Vremea de astăzi cu toate izbânzile ei îi aparține. A biruit crezul lui. Tot viforul de dărâmare şi tot avântul de reclădire țâşneşte din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralității naționale cu toate atributele ei logice.” [După moartea „profesorului său iubit” Aron Pumnul, timp de peste 4 ani] „Elevul acestuia a pornit în pribegie, a simțit chemările întregului sol românesc, prins atunci sub atâtea stăpâniri vitrege…A plecat să-1 cunoască şi pretutindeni a pus urechea să-1 audă. Limba lui literară, într-o vreme când grămătici de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moştenirea «veche şi înțeleaptă» a strămoșilor. Un proverb din munții Moldovei, o glumă de pe Târnave, o frază euritmică din Gorj, toate îşi dau întâlnire în atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unității. El a fixat mai întâi, şi de un caracter definitiv, tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult, e părintele ideologiei naționale moderne în evoluția noastră.

E cel dintâi român al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte…în pământul strămoşesc…Mai mult ca oricare altul, el a crezut în neam; l-a simțit în adâncime, l-a înțeles în  misiunea lui istorică”.

Octavian Goga [parcă justificând predicția lui  Simion Bărnuțiu privind apariția lui Eminescu în contextul curmării cu limbajul armelor a cauzei naționale, pentru care a militat și el ca lider și ideolog al Revoluției din 1848, – după înfrângere lipsit de vreun orizont pentru izbândă, însă cu speranța că în viitor din sânul poporului învrednicit SE VA IVI eroul care „crede în steaua mereu incandescentă a neamului”, aidoma unui „Luceafer” călăuzitor pentru destinul neamului românesc și pentru „tinerețea limbei sale”] ca ecou al momentului istoric 1848, după 70 de ani în fața monumentului omagial confirma previziunea/predicția lui Bărnuțiu: „Veacurile l-au strigat de departe, dincolo de «scripturile bătrâne», i s-a mărturisit misterul traco-romanic al începutului, i-a strălucit epopeea de la o mie patru sute, şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi. Citiți “Doina” lui, cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului.

Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creştere. Oricât ar fi dispuse mințile simpliste să creadă că jocul realităților scapă artistului şi că înregistrarea cu preciziune a necesităților naționale e numai apanajul politicienilor profesionişti, adevărul e altul. Citiți articolele lui şi veți vedea că stați în fața unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie națională”.

După ce am ascultat împreună parte din textul discursului rostit de Octavian Goga la dezvelirea monumentului de la Sânnicolau Mare din octombrie de 1925, noi participanții la Congresul Mondial al Eminescologilor din septembrie 2018 la Chișinău, pe tema „Eminescu și Marea Unire”, la întrebarea: „Între un corp de armată și poetul alături de inimile noastre”, noi cei de față pe cine am alege?

Dacă în răspunsul Domniilor voastre alesul este Mihai Eminescu, atunci pentru ceea ce întreprindem acum noi aici, sigur, de acolo de sus din veșnicia sa v-ar mulțumi însuși poetul, iar eu îmi cer permisiunea să vă  mulțumesc anticipat pentru acest  răspuns.

               * Textul comunicării prezentate la Congresul Mondial al Eminescologilor, pe tema „Eminescu și Marea Unire, Un vis împlinit”, Chișinău, 1-2 septembrie 2018.      

Monumentul Eminescu,

însemn omagial la Sânnicolau Mare

by

Referinţă Bibliografică

Dumitru Copilu-Copillin, România : EMINESCU ȘI MAREA UNIRE, – UN VIS ÎMPLINIT*/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 octombrie 2024