Scriitorul „necuvântătoarelor” – Emil Gârleanu

Când vine vorba despre scriitorul Emil Gârleanu în memoria oricărui conversant, fie acesta unul abilitat sau interesat, are loc „o trimitere de gând” spre „lumea celor care nu cuvântă”, considerată de-a lungul timpului de către diverşi şi însemnaţi critici literari „volumul său de căpătâi”, care-i înmănunchează „poemele în proză naturiste, pline de lirism, duioşie şi ironie blândă”, apreciat, deopotrivă, de la cei mai mici la cei mai în vârstă cititori.

Despre acest volum, apreciatul istoric şi critic literar Teodor Vârgolici, cel care s-a îngrijit cu atentă aplecare asupra reeditării operei literare a lui Emil Gârleanu, după stingerea prematură din viaţă a autorului, va nota în prefaţa acestuia: „Prin schițele grupate în volumul Din lumea celor care nu cuvântă, Emil Gârleanu (1878-1914) a inaugurat în literatura română genul de povestiri inspirate din lumea plantelor, gâzelor și animalelor. Creații de maximă concentrare, denotând un subtil spirit de observație și analiză, ele sunt străbătute de vibrantă notă de duioșie și blândețe, de delicatețe sufletească și omenie.”

În acelaşi context rememorator se înscrie şi prezentarea Editurii Prometeu adusă aceluiaşi volum al lui Emil Gârleanu, reeditat în 1994: „Inspirate din viața necuvântătoarelor, povestirile lui Emil Gârleanu conțin evocări ale măruntelor bucurii sau ale micilor drame petrecute în lumea plantelor, insectelor și animalelor, pe care umanizându-le, autorul le descrie cu duioșie și umor, în urma unei observații de mare subtilitate și finețe. Volumul cuprinde scrieri prevăzute în bibliografia școlară”.

Nici Editurii craioveane Scrisul românesc nu putea să-i „scape” prilejul reeditării acestui volum tot în 1994, consemnând astfel împlinirea celor 80 de ani scurşi de la regretata plecare la cele veşnice a scriitorului Emil Gârleanu, a cărei prezentare a fost încredinţată scriitorului şi criticului literar gorjean Serafim Duicu: „Așa cum i-a orânduit istoria literară, Emil Gârleanu face parte din categoria scriitorilor români de rang secund. Cu toate acestea, în mai puțin de un deceniu și jumătate de activitate creatoare, Emil Gârleanu s-a impus în contextul de epocă al literaturii române și în posteoritate ca un nume de referință și ca un profil distinct.”

Ţinând aproape, şi Editura ARC de la Chişinău, în 2014, la centenarul morţii scriitorului, îşi va îmbogăţi colecţia de cărţi „Biblioteca şcolarului” prin reeditarea volumului lui Emil Gârleanu, „Din lumea celor care nu cuvântă”, însoţit şi de o cât de necesară notă critică: „Operele selectate, reproduse după ediții-reper, sunt însoțite fie de glosare, fie de explicații la subsol ale cuvintelor mai puțin cunoscute. Evident, textele nu au fost adaptate, scrierele conținând toată frumusețea originalelor. Așa că, dincolo de utilitatea lor didactică, volumele pot fi citite cu folos de toți cei care prețuiesc valorile nepieritoare ale literaturii noastre clasice.”

Dar despre intrarea lui Emil Gârleanu în viaţa literară românească cele mai autorizate informaţii şi aprecieri le vom găsi exprimate de către ilustrul istoric şi critic literar George Călinescu în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini pânî în prezent”. Editura Fundaţiilor regale, 1941, unde-l vom afla pe scriitorul „lumii necuvântătoarelor” situat în capitolul: TENDINŢA NAŢIONALĂ – Momentul 1901 – Noul mesianism. Analiza fondului etnic., în care mai sunt cuprinşi şi „semănătoriştii” Ştefan O. Iosif, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, C.Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Ioan Paul şi alţi scriitori.

Consacrându-i analizei literare a operei lui Emil Gârleanu paginile 561-564, meticulosul critic George Călinescu va nota cu multă luare aminte: „Proza lui Emil Gârleanu e un ecou din N.Gane, M.Sadoveanu, Brătescu-Voineşti şi I. Bassarabescu. Reducţia vieţii sufleteşti este urmărită aci în <viaţa boierilor moldoveni>. Boierii sunt nişte bătrâni, fie încă bogaţi, fie mai ales scăpătaţi, oricum depăşiţi de vreme şi refugiaţi în patriarhalităţi şi nu se deosebesc întru nimic în inteligenţă şi stilul de viaţă, de fiinţele cele mai rudimentare, exceptând conştiinţa lor că sunt <boieri>, onoarea de a se amesteca cu prostimea şi spiritul reacţionar. Ca bâtrâni, ei sunt în răsboiu cu tinerii, cel puţin cu aceia care ies din punctul lor de vedere. Sistematizarea boierilor se vădeşte în <tabieturi>, în <slăbiciuni>, în <metehne>, în dialoguri stereotipe, totul într´o mişcare molcomă de kief oriental.” (referitor la Bătrânii, editată în 1905 n.n.)

Analitic şi critic, G.Călinescu continuă: „Gârleanu e departe de a avea mijloacele poetice ale lui Sadoveanu, pe care totuşi l-a umbrit fără dreptate, o vreme. (…) Fără să-şi schimbe temele, deplasându-se doar spre pătura ţărănească, Emil Gârleanu dovedeşte în operele următoare o tehnică narativă mai strânsă, întemeiată pe criteriul dramatic. Modelul pare a fi Guy de Maupassant, din care nuvelistul a tradus. S´ar bănui asta şi dintr´o anume umbră de mizantropie cu care învălue observarea lumii de jos.”

Ajunsă şi la „lumea necuvântătoarelor”, analiza călinesciană este fără echivoc: „Când însă speţa scrierii este din domeniul poemei ca <Din lumea celor care nu cuvântă>, diferenţa se simte. Imitând pe Jules Renard, scriitorul ne dă un număr de monografii de vietăţi: gâza, gândăcelul, cărăbuşul, furnica, musculiţa, păianjenul, greerul, scatiul, gaiţa, bihna, vulturul, cucoşul, motanul, calul etc. Pictura şi metaforele lipsesc apropae cu desăvârşire şi monografiile devin aproape monotone prin fabule şi duioşii,”

În fine, concluzia strălucitului critic G.Călinescu îşi va dovedi nepărtinirea: „Cu toate că Emil Gârleanu, mort prematur (1878 – 1914), n´a putut să-şi geluiască opera, cele câteva nuvele izbutite îi fac o fizionomie proprie,”

Aşadar, având deja expuse aprecierile unor maeştri competenţi „în branşa criticii literare” asupra operei lui Emil Gârleanu, căruia şi istoriografia românească îi recunoaşte calităţile scriitoriceşti de prozator, regizor şi scenarist de film, cum şi de jurnalist român, se cuvine în continuare, ca o urmare firească atât de necesară pentru întregirea complexei şi completei sale personalităţi, să aruncăm şi o „privire” retrospectivă peste biografia scurtei vieţi trăitoare a scriitorului, apelând şi de această dată la „surse” imbatabile,

Potrivit acestora, exprimate la „unisonul” multiplelor cercetări biobibliografice întreprinse de către diverşi biografi şi exegeţi, aflăm că scriitorul Emil Gârleanu „s-a născut la Iaşi, în noaptea dintre 4 şi 5 ianuarie 1878, într-o veche familie de răzeşi moldoveni, provenită din localitatea Gârleni, situată în apropierea Bacăului.” Tatăl său, Emanoil Gârleanu, militar de profesie, înaintat la gradul de locotenent colonel în Regimentul din dealul Copoului ieşean, era fiul renumitului serdar Dincă Gârleanu, iar mama sa, Pulheria, provenea din familia Antipa, de origine greacă. Locuinţa părinţilor se afla pe colina Copoului, „situată vis a vis de grădina Domnitorului Sturdza, ce oferea o privelişte încântătoare”, de care scriitorul îşi va aminti mai târziu. Botezat după dorinţa tatălui cu numele de Emil, încă de mic, în mod ciudat îi plăcea să se joace „de-a soldaţii” sau să se lase purtat „în îndelungate stări de visare”, îngrijorându-şi deseori mama. Manifestă încă din copilărie interes pentru carte, „plăcându-i să răsfoiască şi să citească îndeosebi < Povăţuitorul copiilor> , cum se numea Abecedarul lui Ion Creangă.”

Din nefericire, copil fiind, părinţii săi divorţează, „lăsându-l în grija unor mătuşi din Iaşi, care aveau să-i cultive ocrotitor gustul de frumos şi duioşie.”

La vremea învăţăturii, în perioada 1885 – 1889, urmează cursurile Şcolii primare nr.2, de pe strada Sărărie, iar vacnţele de vară le petrece în satul bunicii, de lângă Târgu Frumos, „obişnuind să contemple frumuseţea naturii înconjurătoare, să cunoască folclorul şi realităţile oamenilor din popor”. Din toamna lui 1889 devine elevul liceului ieşean (azi, Colegiul Naţional), unde urmează doar primele trei clase, după care, influenţat de cariera militară a tatălui şi a bunicului său, se îndreaptă spre „Şcoala Fiilor de Militari” din Iaşi, avându-l aici coleg pe Eugeniu Botez, „viitorul scriitor Jean Bart”, cu care se va împrieteni şi de care va fi călăuzit înspre primele sale scrieri. Termină cursurile acestei şcoli în 1896, an în care mama sa, recăsătorită cu colonelul Ghiţulescu, se stinge din viaţă, „fiind bolnavă de tuberculoză”. Continuă din 1896 pregătirea militară la Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină, dar după un an şi trei luni, „neîmpăcându-se cu matematica necesară unui ofiţer de marină”, se transferă la Şcoala de Infanterie din Dealu Spirii, la absolvirea căreia primeşte gradul de sublocotenent de infanterie şi este repartizat în Regimentul 13 „Ştefan cel Mare” de la Iaşi.

Aici, pe lângă cariera militară începută, potrivit biografilor săi, „ obişnuieşte să-şi petreacă timpul liber citind, studiind, făcându-şi note, observând oamenii şi realităţile vieţii.” Năzuind să devină scriitor, „începe să frecventeze cenaclul din jurul revistei Arhiva, condus de A.D.Xenopol, dar şi pe cel al ziarului Evenimentul, unde, în 1900, va publica primele sale creaţii sub pseudonimul Emilgar.” Chiar şi aşa, pentru activitatea sa publicistică, interzisă de regulamentul militar, va fi exilat la o unitate din Bârlad. Aici, peste puţină vreme va cere Regimentului „o disponibilizare de 2 ani” şi o va obţine.

Drumul spre literatură fiindu-i, astfel, deschis, în 1900, se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii ieşene, dar nu perseverează în audierea cursurilor universitare, axându-se îndeosebi pe calitatea de colaborator activ la revista Arhiva şi ziarul Evenimentul, publicând frecvent „recenzii, cronici literare şi de artă, versuri şi schiţe”, între care pot fi amintite: Ţăranul ca soldat, Ion Creangă, Banchetul Caragiale.

Având un cult aparte pentru Ion Creangă, întărit şi de către prietenul său, Jean Bart, fost elev al acestuia, în această perioadă ieşeană Emil Gârleanu are „norocul” de a-i descoperi „manuscrisele povestitorului la băcanul de pe Sărărie, unde obişnuia să-şi facă frecvente cumpărturi şi de a le salva în extremis de la dispariţia lor”, aşa cum se va destăinui mai rârziu în însemnările sale.

În 1902, expirându-i cei 2 ani de disponibilizare, se întoarce la viaţa de cazarmă , dar la cererea unchiului său, maiorul Macri, se transferă la unitatea acestuia din Bârlad, „acolo unde găseşte o atmosferă culturală prielnică preocupărilor sale literare.” Într-adevăr, aici, nu numai că are o îndelungată şi prolifică activitate publicistică la numeroase reviste şi publicaţii ale vremii: Sămănătorul, Luceafărul, Albina, Convorbiri literare, Flacăra, Convorbiri critice ş.a., semnând de cele mai multe ori cu pseudonime, dar mai mult de atât, în 1904, avându-i alături pe George Tutoveanu şi Dumitru Nanu, devine şi editor al revistei sămănătoriste Făt-Frumos, a cărei apariţie se va sfârşi în 1906, reluându-şi apariţia abia în 1909.

Anul 1905 va constitui pentru Emil Gârleanu şi „anul debutului său editorial”, reuşind să dea la tipar primul său volum intitulat: Bătrânii – schiţe din viaţa boierilor moldoveni, o reuşită introspecţie literară în viaţa contemporană a „boierilor scăpătaţi şi depăşiţi de vreme”, pe care autorul îl dedică mentorului său, Nicolae Iorga.

Cu acest succes recunoscut, venise vremea ca sublocotenentul Emil Gârleanu să-şi înjghebeze şi …o viaţă de familie, însă acelaşi regulament militar îi dezaprobă căsătoria deoarece „viitoarea mireasă nu dispunea de dota necesară”. Dezgustat de „opreliştile militare”, demisionează din armată şi la 1 februarie 1906 părăseşte Bârladul şi se stabileşte în Bucureşti, unde se va căsători la 12 februarie cu aleasa inimii sale, Marilena Voinescu, cu care o va avea pe Rodica, unica lor fiică, „pentru care scriitorul a nutrit o dragoste nemărginită, dedicându-i volumul de schiţe < Din lumea celor care nu cuvântă >, editat în 1910.” La Bucureşti, Emil Gârleanu îşi extinde aria colaborărilor sale cu alte numeroase reviste şi publicaţii literare; începutul fiind cu revista „Neamul românesc”, condusă de Nicolae Iorga, „care-i va oferi şi postul de secretar de redacţie”, continuată apoi cu E.Gârleanu – ofiţer Viaţa literară şi artistică, Falanga literară şi artistică, Universul, Tribuna, Românul ş.a. Preocupându-se şi de propria-i creaţie, în 1907, editează alte două noi volume: Cea dintăi durere şi Odată. Neobosit, îngrijeşte şi prefaţează volumul Poezii al poetului Grigore Alexandrescu.

În anul 1908, ajuns la vârsta matură de 30 de ani, după cum consemnează biografii săi, „şi anul 1908 este unul rodnic pentru Emil Gârleanu”, în care va edita volumele: Într-o noapte de mai, ilustrat de către celebrul pictor Alexandru Satmary şi 1877 – schiţe de război. De asemenea, îngrijeşte şi prefaţează volumul Iluzii pierdute al lui Mihail Kogălniceanu şi traduce cu admirabil talent din operele scriitorilor francezi, Alphonse Daudet şi Guy de Maupassant.

Devenit bine cunoscut ca scriitor în mediul literar românesc al vremii, Emil Gârleanu continuă şi în 1909 să scrie şi să editeze noi volume. E vorba de volumul Punga, dar şi scoate o a 2-a ediţie întregită a volumelor anterioare: Bâtrânii – schiţe din viaţa boierilor moldoveni şi Cea dintâi durere, fiind bine primite de către cititori. În acelaşi timp, continuă să aducă la lumina prezentului scrierile celebre ale lui Costache Negri – Poezii, proză şi scrisori, cum şi Poezii populare. – ale lui Vasile Alecsandri. Sensibil la gustul şi sufragiile cititorilor, va republica şi o ediţie revăzută a traducerii lui Ioan Barac: Halima sau o mie şi una de nopţi, înregistrând un mare „succes de librărie”.

Pe deplin conştient de interesul sporit al literaturii, manifestat pregnant în societatea largă românească, Emil Gârleanu întrevede necesitatea elaborării unei „Istorii populare a literaturii româneşti, povestită pentru popor”, pe care „o plănuieşte, dar nu o finalizează”, aşa cum au notat cei mai mulţi dintre biografii şi exegeţii săi.

Pe de altă parte, ca scriitor, Emil Gârleanu se arată interesat şi de strângerea rândurilor numeroşilor scriitori romăni într-o societate adecvată, care să-i reprezinte, în care sens „îşi va aduce o contribuţie substanţială la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români (S.S.R.). Aceasta a luat fiinţă în adunarea generală din 2 septembrie 1909, unde cei 47 de scriitori participanţi l-au ales pe Mihail Sadoveanu – preşedinte, pe Dimitrie Anghel – vicepreşedinte şi pe Emil Gârleanu – secretar.

Pentru Emil Gârleanu şi anul 1910 s-a arătat, editorial, deosebit de fructuos, ieşiindu-i de sub tipar volumele: Amintiri şi schiţe, Din lumea celor care nu cuvântă, Nucul lui Odoboc şi Trei vedenii, ultimul având două ediţii.

Cărţi reeditate ale lui Emil Gârleanu

Anul 1911 avea să fie pentru scriitorul Emil Gârleanu „anul consacrării”, devenind noul preşedinte al SSR, calitate în care reuşeşte să obţină în mandatul său (1911 – 1912) „recunoaşterea SSR ca < persoană morală >”, dar şi numirea sa, din 12 iunie 1911, ca director al Teatrului Naţional din Craiova, funcţie în care „îl sprijină pe Liviu Rebreanu, oferindu-i postul de secretar literar”. Pentru îmbogăţirea şi diversificarea repertoriului teatral, Emil Gârleanu traduce mai multe piese din dramaturgia franceză, bine primite de publicul spectator.. Continuă cu asiduitate să scrie şi să publice noile sale proze: Culegătoare de rouă, Fericirea, Cioplitorul.

Din 1913, Emil Gârleanu devine redactor al revistei craiovene de cultură, intitulată „Ramuri”, fondată în 1905 şi sprijinită până atunci de N.Iorga,, străduindu-se şi reuşind în această postură să-i dea acesteia „un suflu înnoitor”.

Dedat cu totul publicisticii literare, la 1 februarie 1914, la Craiova, Emil Gârleanu înfiinţează revista „Proza”, subintitulată „Revistă bilunară scrisă de Emil Gârleanu”, din care apar primele trei numere. Tot atunci, în 1914, la Craiova, Emil Gârleanu, abordând „în premieră” noul domeniu cinematografic, va regiza filmul „Cetatea Neamţului”, o reuşită producţie de film a timpului. Perseverând, va deveni şi scenarist al filmului „Dragoste la mănăstire”. Neaşteptat, însă, surmenat şi epuizat, acuzând dureri, în iunie 1914, Emil Gârleanu „este operat la Spitalul Colţea din Bucureşti, după care va fi transferat pentru refacere la Câmpulung Muscel, unde, în urma unei congestii renale, la 2 iulie 1914, va trece Dincolo, la doar 36 de ani”.

Au trecut de atunci 110 ani ai Veşniciei sale…

Cei mai mulţi biografi ai săi avansează părerea (plauzibilă!) că: „stingerea prematură a scriitorului Emil Gârleanu a fost grăbită de unii răuvoitori care iniţiaseră o întreagă campanie de calomniere a redutabilului director al Teatrului din Craiova.”

A fost înmormântat în Cimitirul Bellu din Bucureşti, însoţit pe ultimul său drum pământean de numeroşi scriitori consacraţi ai României de atunci.

În anul următor, 1915, i-au fost editate postum volumele care se aflau în manuscris: Visul lui Pillat, O lacrimă pe o geană şi Privelişti din ţară.

Intrând într-o posteritate luminoasă şi nepierzându-şi din farmecul lor, de atunci şi până în prezentul de după un veac şi mai bine, volumele scriitorului Emil Gârleanu continuă să fie reeditate an de an de către prestigioasele edituri mai vechi sau mai noi, iar texte din opera sa sunt incluse în manuale şcolare şi nu numai.

Ca unul care l-am „cunoscut” pe Emil Gârleanu încă din anii grădiniţei, apoi tot mai bine în anii de gimnaziu şi liceu şi l-am „aprofundat”, treptat, în „spiritul ieşean” inconfundabil, n-aş putea, la ceasul rememorator al celor 147 de ani de la naştere şi 110 ani ai nemuririi sale, să nu-i „cuvântez”, drept binemeritat omagiu, măcar una dintre înţeleptele sale cugetări: „Adevăratul eroism strânge după sine dragostea de oameni, după cum, în aceeaşi vreme, îndepărtează cu dezgust laşitatea.”

Şi cât de expresivă îi este aceasta şi încă multe altele la rând…

Mihai Caba

by

Referinţă Bibliografică

Mihai CABA: Scriitorul „necuvântătoarelor” – Emil Gârleanu / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 ianuarie 2025