Procesul de europenizare a spiritului intelectualităţii româneşti s-a desfăşurat între cunoaşterea şi aprofundarea naturii şi realităţilor pe care le poseda poporul român – la nivelul romanticilor secolului al XIX-lea – şi operarea, mai abilă sau mai puţin abilă, mai fertilă sau mai puţin fertilă, mai valorizatoare sau mai puţin valorizatoare, cu conceptele constructive ale românismului – la nivelul deja europenizaţilor intelectualişti ai secolului XX dintre cele două războaie mondiale. Cu toate că instrumentele şi termenii cu care operau atît în domeniul opiniei, cît şi al demersului politic ori social urmau reţete apusene, romantismul a permis, prin îndreptarea fluxului ideatic şi creativ înspre autohtonism, obişnuirea şi educarea păturilor largi cu valorile autentic româneşti. Iar aceasta, în varii domenii, de la conştiinţa istorică, ce se întemeia pe strămoşi, la orientarea culturală, în poezie de pildă, înspre folclor. Practic, de la europenizarea viziunii şi acţiunii social-politice se ajungea la autohtonizarea cîmpului de acţiune istoric şi literar. Spre diferenţă de romantici, intelectualiştii interbelici s-au depărtat de filonul pur al autohtonismului românesc prin aderarea necondiţionată, necontrolată, stridentă şi pe de-a-ntregul nedemnă la tot ce însemna şi acoperea francofonicul, aceasta reprezentînd, desigur, fenomenul păgubos de contaminare culturală. Latinizările interbelice ale intelectualiştilor – semn al înfeudării lor franceze – s-au aflat astfel la pol opus de restaurările şi valorificările elementului naţional din structura poporului român şi din creaţiile sale artistice cu intenţie şi pondere de simbol întemeietor şi constructor, precum legendele şi doinele.

De la afirmarea aferentă unui secol, s-a ajuns astfel la negarea aferentă secolului următor, căci, de exemplu, a existat atunci inclusiv o legendă pur românească latinizată franţuzeşte. Europenismul romantic de bună factură, potenţator de valoare neaoşă, a fost deci pervertit de către intectualism şi raţionalism într-unul de proastă factură, ce prin afilierea gratuită la franţuzism nega ipso facto autohtonismul. Lăsîndu-se pradă puterii unui prestigiu francez ce se autodeterminase drept diriguitor central de opinie şi operare cultural-epistemologică în spaţiul european, ei ajungeau să se simtă superiori prin negarea autohtonismului şi, deci, implicit a ortodoxismului, căci amîndouă aceste categorii de trăiri spirituale fac o unitate indestructibilă şi necesară pe meleagurile carpato-danubiano-pontice.

• “De la misticism la raţionalism”

Dacă adevăratul şi curatul ortodoxism românesc a devenit, după Primul Război Mondial, “misticism”, atunci profesorul estetician literar Mihail Dragomirescu a putut să îşi permită degajat formula “de la misticism la raţionalism” fără ca nimeni să se ridice şi să reclame abuzul. Iar aceasta a reprezentat numai începutul abuzurilor acelei epoci ce se considera ca funcţionînd absolut limpede şi riguros sub ingerinţele unei judecăţi puternice şi savante, dar, vai, atît de şubrede în evidenţele ei deformatoare de esenţă şi patos funciar. Intelectualiştii interbelici sus-ţineau chiar că ei, prin această procedură filofranceză, latinizantă ar fi scos spiritualitatea românească din întuneric, întuneric care, vezibine, ar fi însemnat chiar absenţa unei spiritualităţi vechi (anterioare), încărcată de o reală nobleţe a poporului român. Ieşirea din “întunericul” exprimat de ei ar fi însemnat astfel un prag al redeşteptării conştiinţei valorice paupere. Astfel, ei făceau o greşeală atît logică, cît şi conceptual-metodologică, fiindcă, admiţind chiar că aceasta ar fi avut loc cu adevărat, posibilitatea naşterii unei spiritualităţi noi, superioare nu poate exista decît în condiţiile preexistenţei necesare a unei spiritualităţi vechi, peste care cea nouă s-ar fi putut aşeza fertil şi la un nivel maximizat. Ori negarea severă, gratuită şi iresponsabilă a existenţei unei spiritualităţi vechi face, în acest aliniament judicativ, imposibilă “redeşteptarea” la o nouă spiritualitate, superioară. Cu formulări aberante şi primejdioase ca: “Directivele tradiţionaliste, naţionale şi ortodoxe înseamnă, prin exces, un atentat la libertatea şi educaţia intelectuală a generaţiei de azi”, intelectualiştii perfecţionişti nu puteau realiza altceva decît o mare ruptură cu poporul imperfect, pe care îl minimalizau.

• Sete de cunoaştere superficială şi deformatoare de autentic

Mai mult decît atît, ei declarau chiar că între noţiunea vagă, nedefinită de “popor” şi atît de riguroasa, de bine definita sete de cunoaştere există o diferenţă care pe ei îi face să îmbrăţişeze cu ardoare ultimul monom al comparaţiei: jocul sigur cu ideea, conceptul, relaţia şi creaţia. Şi iarăşi se avîntă singuri în eroare, căci setea de cunoaştere ar fi trebuit să le impună începerea cruciadei redeşteptării naţionale cu însuşi efortul de lămurire şi definire a “indefinitului”. Iar deasupra a toate, să înceapă cu solida cercetare a realităţilor poporului romăn, urmată de stabilirea unor pertinente linii directoare de acţiune, de stabilire a unui plan de luptă reformatoare şi temeinic înnoitoare. Incapabili de un astfel de efort, acea categorie de intelectuali s-au lăsat pradă propriilor şi păguboaselor opinii şi constructe mentale, prima dintre acestea fiind decretarea “ateismului naţional”, în raport cu care nici unul nu a fost capabil de- şi nu a venit cu vreo argumentare fezabilă. Setea lor mare de a şti, prin acumulare deci a valorilor şi lucrărilor născute de predecesorii lor, nu i-a putut – în această manieră – duce decît la o crasă superficialitate în abordarea realităţilor româneşti, precum şi, nu mai puţin, în abordarea realităţilor Occidentului. Orizontul Apusului Renaşterii greco-latine, privit ca destinaţia europeană de aur, izbăvitoare, a declanşat în publicistica noastră un gen de presă caracteristic, şi anume reportajul intelectual.

Emfaza intelectualistă eşua astfel în forme de manifestare modeste, lipsite de consistenţa solidă a unor serioase abordări. Ei suprimau astfel distanţa dintre materialul publicat într-o valoroasă revistă de profil umanist, de pildă, eventual chiar academic, şi un articolaş de ziar conţinînd un reportaj scurt despre realitatea din străinătate. Importarea din Occident a unor lucruri nesemnificative s-a făcut ca urmare a unei seducţii declanşate de ei înşişi faţă de nişte pseudovalori, sau a unor valori lipsite de consistenţă şi relevanţă. Un întreg continent era în vizorul lor “analitic” şi creativ, din care însă, vai, lipseau tocmai valorile spirituale autohtone, pe care ei îşi luaseră libertatea de a le tăgădui.

• Un Occident imitat, dar străin de ei

Dar ce aducea în plus aceşti intelectualişti români la zestrea culturală a acestui atît de elogiat continent? Nimic, în afara ruşinoasei negări a propriei spiritualităţi, a neamului căruia îi aparţineau, a negării, astfel, a lor înşile, ca să nu mai vorbim de opacitatea unui Occident care nici nu îi cunoştea sau remarca. Nu se poate vorbi, în cazul acestor intelectualişti interbelici, de conştientizarea vreunei imagini interioare, căci această noţiune şi categorie modal-existenţială nu poate fiinţa în cuget şi în suflet decît prin emanaţia ei de către duhul transcendent interior, de către o minte şi un suflet înduhovnicite, credincioase şi simţitoare în Dumnezeu şi în toate cele sfinte. Dar ei au negat românismul, dar ei au negat ortodoxismul românesc. Pentru ei nu mai exista în cer şi propriul spirit instanţă diriguitoare, sprijinitoare, clarvăzătoare şi mîntuitoare. Şi atunci, cum rămîne cu setea neostoită de a şti, de a cunoaşte? Pentru ce mai exista ea, dacă demersul este unul de cea mai pură inutilitate, unul demolator de cunoaşterea altora şi de sfintele tradiţii, unul complet negator? Moralitatea imaginii interioare nu se construieşte şi nu se susţine prin aport de cunoaştere ştiinţifică, mai ales cînd inutilitatea marchează stigmatizant efectul pseudo-procesului. De aceea, intelectualiştii, în calitatea lor de slabi actanţi pe această penibilă scenă se autoexclud din semnificativul eşicher valoric naţional, izolîndu-se într-o marginalizare obscură şi defăimătoare.

• Asimilarea culturală fertilă implică racordarea consumaţiei culturale la naţional

Şi, pînă la urmă, chiar această sete de a şti se plasează la pol opus de spiritul tradiţionalismului autohton – care dă masura unei culturi autohtone creatoare de valori, unei creaţii culturale proprii – prin caracterul ei consumist cultural.  Într-o formulă restrînsă, am putea vorbi despre cultura consumatoare. Ori cînd vorbim de consumaţie culturală nu vorbim decît de o categorie subordonată, căci nu putem folosi adecvat termenul de “inferioară”. Autohtonismul, perceperea, interpretarea, valorificarea corectă şi potenţarea sînt elementele pe care se bazează creaţia culturală onestă, morală, semnificativă şi rezistentă în timp a unui popor – deziderat pentru care dorinţa şi capacitatea de a şti, de a cunoaşte reprezintă un important mijloc de realizare. A alege ca ţintă consumaţia culturală şi nu creaţia înseamnă a te plasa într-o gravă confuzie, pe care au manifestat-o adversarii tradiţionalismului, sau ai autohtonismului. Dar un autentic tradiţionalism nu este un organism închis, funcţionînd numai în cadrul propriilor vectori valorici, ci unul permeabil, generos astfel, în sens îmbogăţitor, elementelor oricărei culturi mai înaintate (în care, fireşte, este inclusă la un nivel superior cultura franceză), privite ca elemente stimulatoare ale profilului şi personalităţii acestei culturi, ale culturii române în aplicaţia analitică concretă.

Din această perspectivă, a personalităţii culturale, dar şi din perspectiva interpretării şi tratării consumaţiei culturale drept un proces de asimilare, edificarea unei valoroase personalităţi culturale implică neapărat procesul de consumaţie, deci de asimilare culturală. Spiritul pozitivist interbelic nu mai operează o asimilare, care, ca proces de integrare şi racordare la autohton e demn de preţuire, fiind îmbogăţitor şi înnoitor valoric în cadrul complexului cultural general, ci o anexare prin cosumaţie inutilă la nişte valori europene pe care nu le mai filtrează şi adaptează naţionalului, ci le fixează mimetic prin rupere ostentativă din solidaritatea personalităţii naţionale, pentru un străin ideal de perfecţiune. În cazul acestor intelectualişti interbelici, inutilitatea, care, în cazul lor mergea mînă în mînă cu cunoaşterea, ori cu setea de a şti, nu capătă nici măcar aspectul tragic pe care îl avea în cazul nihiliştilor ruşi. În Rusia, revoluţia nu a fost altceva decît rezolvarea conflictului tot mai profund dintre nihilişti şi popor. Un singur lucru bun, dacă se poate spune aşa, a fost în toată această situaţie: izolarea negativismului la nivelul acestor intelectuali devianţi, la nivelul imoralismului lor estetic şi neextinderea lui la nivelul întregii ordini sociale şi politice a ţării. Astfel, inutilitatea concepţiei şi demersului lor cultural beneficia de un caracter pe cît de inofensiv, pe atît de ridicol. Căci restul poporului a biciuit cu subtilitate, politeţe şi ironie închiderile lor în estetismele gratuite, emfatice şi deformante. Un exemplu poate fi dat în persoana – chiar dacă a talentatului poet – lui Alexandru Macedonski. Tradiţionalismul, prin capacitatea lui de asimilare culturală, poate da măsura unui proces real de sporire a forţelor creatoare autohtone.

Tradiţionaliştii au simplificat şi eficientizat problema occidentalizării, sau a raporturilor cu Occidentul, problemă care a produs mari alunecări şi pierderi de echilibru în intelectualitatea românească, la un firesc şi util proces de asimiliare. Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Coşbuc, Vasile Pârvan. B.P. Haşdeu au meritul atît de a fi asimilat ceea ce era de asimilat din complexul valorilor culturale străine odată cu emiterea unor creaţii culturale autohtone de mare anvergură. Ei au constituit revelaţiile istorice ale substanţei vibrante a autohtonismului acestui popor.

by

Referinţă Bibliografică

AUTOHTONISMUL ROMÂNESC ÎN MEANDRELE TIMPULUI ISTORIC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 ianuarie 2025