Moartea este o surpare ireparabilă. Boala-i scrâșnetul dinaintea surpării, când corpul și conștiința încep să se descompună în cioburi și-n aburi. Probabil că nimeni nu moare mai înainte ca moartea să desfacă ființa în cristale de materie și conștiința în vibrații de spirit. Poate că Dumnezeu, în sfânta-I iubire, întocmai pentru că moartea-i atât de urâtă și de grea a decis ca omul să moară o singură dată de una și aceeași moarte gradată pe clipe, ore, zile, luni, ani…, murind puțin câte puțin mereu, dar total și definitiv numai o singură dată…!

Omul este toată viața lui câine de urmă după sănătatea pierdută și fericirea uitată, din această latură de judecată omul-om este omul-câine. Când nu are sănătatea nu găsește nici fericirea, când nu are fericirea nu găsește nici sănătatea. Fericirea și boala sunt deznodate una de cealaltă, nimeni nu poate lega la un loc trăirile zguduite de dureri și disperări cu fiorul și vibrația fericirii.

În ce mă privește, probabil că din lugubra pentru mine zi de 6 noiembrie, a unui al doilea accident vascular cerebral, am început deja să mor. Am luptat pentru viață, am fost rezistent însă nimeni nu se poate lupta o veșnicie cu moartea și n-o poate birui. În mică parte o cunosc, am cercetat-o, îi știu o parte din arsenalul de luptă și tactică, dar la lovitura de grație, căreia nu-i voi putea supraviețui, mai este până voi ajunge…, nu te bucura moarte cu loc rezervat la jubileul morților, ziua ta nu a sosit, ai răbdare, eu trăiesc…!

Totdeauna la vremea întinsului meselor de praznic în speranțele morții încep deja înmormântările. Viermii încep să roadă de viu omul. Jubilează cu gura lacomă plină de carne fără vlagă. Dar omul dârz e din carne vițoasă, viermii nu pot mușca din el într-o viață de om, li se termină lor viața, nu ajung să se apuce de ros până unde-i butonul de stins lumina – acolo viermii nu răzbat, sunt mici și lași, viermuiesc în întuneric, nu răzbat în lumină…!

Moartea este o surpare ireparabilă, spuneam. Dar ce e viața?! Cu toții o trăim însă de întrebat pe cineva ce trăim noi este absurd. Cineva nu poate răspunde în locul altuia cu referire la problematica vieții sale. În centrul vieții trebuie să situăm realitatea ei; pentru că ne naștem, trebuie să ne asumăm și faptul de a fi muritori. Fiecare își trăiește viața sa, nimeni nu o trăiește pe a altuia, iar de aceea tot fiecare trebuie să-și răspundă însuși la propria-i întrebare: ce e viața?!

Prin urmare, eu am a mă întreba numai și numai pe mine și a-mi răspunde singur la întrebarea: ce e viața mea, ce-am făcut cu ea?! Această viață cu imprevizibile năbădăi de care nu mai scapi…! Răspunsul meu are un preambul: preponderența și transcendența vieții sunt, întotdeauna, la bine ca și la rău, speranța și iubirea. Asta cred eu, nu mi-a spus nimeni și nu mă obligă nimeni să mă identific în această părere. Dacă speranța poate fi o zonă speculativă a conștiinței, iubirea este justificarea speranței. Speranța are rădăcini în iubire și aspirație în viitor. Iubirea are rădăcini în amintiri și aripi în prezent. Speranța și iubirea își au argument împreună, una ori alta, ori amândouă, devin valide dacă timpul o dovedește că au prins rădăcini și le-au crescut aripi.

Când să-și zidească omul mai sârguitor speranțele, când să-și înflorească mai aprins iubirea? La bine și la greu, deopotrivă, în parte sau împreună. Ce imprudență să renunțăm fie la speranță fie la iubire, ce hazard de a schimba una pe cealaltă, ce lamentare să renunțăm la tot, ce aviditate să cerem tot…! Ca însumi să nu cer prea mult altcuiva, nici să nu aștept în toată nesiguranța cea mai extrovertită a așteptării decadente să mi se dea de la altul, îmi încarc până la supraplin propriu-mi răspuns la așteptare cu traiul din amintiri. Pe amintiri nu trebuie să le caut mai departe de mine, sunt aici unde-mi stau ființa și conștiința, în ele se-mpăturesc amintirile mele, trei sferturi din mine sunt amintiri ale mele..! Nu caut, nu găsesc amintiri, mi le aduce viața, mi le înfățișează destinul. Viața, de fapt le caută, destinul le găsește, ca să ordonez mai clar și mai adevărat ideile.

Odată găsite, eu stau de vorbă cu amintirile mele. Așa-s de multe, așa-s de fierbinți…! Pe unele trebuie să le mai las deoparte, despre altele trebuie să spun că se cere să domolesc focul dorului din ele, chiar să îl sting câteodată. Un foc mare cât vârsta vieții este focul dorului ce arde în amintiri. Dorul este un singur foc cu sete din Univers, un foc ce arde mai aprins în vâlvătăi cu cât îi este mai sete. Ce irealitate anulată este aceea a focului ce bea apă, apa dorului…! O bea lacom și mai tare se aprinde! Cu câtă larmă interioară deloc sortită blamului din partea celui împăcat la gândul că suntem oameni cu toții, ne agonisim propriile amintiri, avutul nostru de o viață de om!! Ce tainică adâncire în sine a omului cu amintirile sale…!

Dar, vai de noi oamenii, bieții de noi oameni contemporani am ajuns niște entități motorizate în cursă cu roboții inventați de noi…! Unde-i sufletul din viață, unde-i poezia din suflet, unde-i dorul din viață, unde-i viața din dor, unde-i dorul din iubire, unde-i iubirea din dor, unde-i omul din om? Ce-am făcut noi cu noi, ce-am făcut cu viața noastră, ce-am făcut cu sufletele noastre?! Noi suntem creația cea mai depreciativă a noastră. Nici părinții noștri n-au făcut mare ispravă născându-ne, dacă luăm în seamă faptul că au adus pe lume niște progenituri autodistrugătoare…! Doamne, unde mă poate duce cugetul dacă-l despic, iar el mai voinicesc se-ntregește și se împrăștie ca niște vițe, sugrumând logica, rigoarea și realitatea scufundate-ntr-o ruină a filozofiei depresive…!

Să ne întoarcem la amintiri. Pe 9 mai a cotrobăit destinul meu, ca de atâtea ori, pe făgașul lor, a dat de ele și mi le-a pus iar în ochi. Au stat până a treia zi în ochii mei, mai într-o rână, mai dând în clocot, până când ieri (11 mai, 2026), draga mea prietenă dr. Georgiana Trifan a vorbit cu mine, mi-a spus ea ce mi-a spus și lacrimile mi s-au dus din ochi înapoi în suflet, ca, luminoși, să-mi surâdă iar ochii. Căci lacrimile mele-s pribege mereu. De curând, când luptam pentru viața mea rezistam cu lacrimile șterse, nu secate. Din ochi au coborât în suflet, iar acolo le mai am și acum…! Atunci când m-a sunat ca să stăm de vorbă dr. Diana Georgiana Trifan, lacrimile-mi se-mpărțiseră, îmi erau și-n ochi și-n suflet. Ce se întâmplase: pe 10 Mai (2026), ca în toți anii, începând cu 2010, când a fost organizat primul Garden Party la Palatul Elisabeta de către Majestatea Sa Regele Mihai, în semn de omagiu pentru Alteța Sa Regală Principele Radu al României, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 ani, trebuia să fiu prezent la evenimentul transfigurat în două sărbători, Ziua Regalității române și Zi Națională, legitim a fi de fapt una și aceeași, invitat fiind de către Secretariatul Regal, în numele Majestății Sale Margareta. Am fost întotdeauna prezent la elegantul, solemnul Garden Party de la Palatul Elisabeta, afară de unul dintre anii lugubri ai pandemiei, când nu s-a organizat, și-ntr-un alt an când, într-o hărmălaie tipic republican românească s-a desfășurat o zarvă de alegeri prezidențiale exact în aceeași perioadă, iar Familia Regală a României a dorit să evite o suprapunere inadecvată. Pricina supărării mele, din care a prins îndemn scrierea eseului de față a fost faptul că drumul mi s-a frânt chiar înainte de a ajunge la București, din cauza unei recidive medicale pentru care a trebuit să mă prezint grabnic la urgențele unui spital. Rareori am fost atât de disperat. Cu o zi înainte de a pleca la drum avusesem o întâlnire de suflet cu Delia, draga artistă pe care o plac așa cum îmi plac răsăriturile și amurgurile soarelui, unul trezindu-mă la iubiri și speranțe, celălalt așternându-mi pe gânduri odihna și visul. Întâlnirea aceasta s-a terminat foarte târziu în seara spre noapte a lui 8 mai, iar ajungerea mea acasă s-a întâmplat pe la miezul nopții. Puține ore de somn am avut până de cu dimineață când a trebuit să plec la drum spre București, dar n-ar fi fost nimic, s-a mai întâmplat aceasta în viața mea, ca regulă, nu ca excepție…! Însă, forțele mele n-au ținut până la ajungerea la destinație, iar trupul și sufletul cu care trebuia să fiu prezent la eveniment, scrâșnind le-am predat doctorilor de urgențe medicale din spital, care în tot cazul au făcut ceva pentru mine, dacă să îmi continui drumul nu s-a putut: control, perfuzie, pastile, odihnă în poziție lungit pe spate cu plafon alb deasupră-mi și pat de fier dedesubt…!

Îmi este insuportabil și să îmi amintesc acum cât de greu mi-a fost atunci și ce supărat eram. Aș fi mai fost și azi la fel de încordat în propriile-mi zguduiri sufletești, căci pe mine supărările mă acaparează ușor și mă eliberează greu, însă s-a petrecut ce nu m-aș fi așteptat: draga mea prietenă dr. Georgiana Trifan, știe ce poate și face ce știe: mi-a spulberat norul din suflet și mi-a așternut cerul senin…! Ea a fost prezentă la eveniment, m-a sunat din Grădina Palatului Elisabeta, pesemne eu fiind atunci cu medicamente pe traseul rețelei de vene împietrite de atâtea chimice medicale, tatuate cu spărturi cicatrizate pe la încheieturile brațelor ca niște site cu găuri cusute. Gura mea i-a spus întâmplările, inima a stăruit să pun în vorbe plânsul inimii…, doctorița m-a înțeles și mi-a spus cuvinte mai frumoase decât oricine din lume mi le-ar fi spus. O dată că mi-a descris atmosfera, ritmurile, colorismul evenimentului și încă o dată că mi-a dat sfaturi cât în două cărți, una de medicină, alta de poeme de primăvară, cu flori roz-galben-alb-violete în iarbă și flăcări verzi în pădure. Mi-a vorbit așa frumos de mi-a fost drag să aud, m-a sfătuit cu așa folos încât azi nu doar că știu ce era bine să știu, știu ce era foarte rău dacă n-aș fi știut măcar acum, s-a oferit să întâmpine gerul unor neputințe ale mele cu sprijinul său încât am motivele cele mai bune să mai acumulez curaj cât o fărâmă, fărâma aceasta contând fundamental însă, la gramajul greutăților.

Așa că am toată dovada faptului că o pot considera parte a numărului mic de sprijinitori ai mei ce, când mi-a fot cumplit nu m-au lăsat, ce când încă nu sunt la capăt de suferință îmi scurtează înaintarea, ușurându-mi mersul, nelăsându-mă singur pe cale.

Am puțini prieteni, preponderența e a celor dintotdeauna, am prieteni noi, alinierea lor în rândul celorlalți uniformizează o echipă minunată de prieteni frumoși cu inimă frumoasă: artistul Cornel Borza, Nelu Hărăbor, manager Restaurant Bistro Nord, Gara de Nord București, Eugenia, Florin, Lilica, Marinela, Camelia, Carmen, Aurica, dr. Diana Georgiana Trifan…! În două cărți ale recunoștinței am scris cu literele duhului durerii numele medicilor, kinetoterapeutelor (și un kinetoterapeut), asistentelor (și un asistent), infirmierelor…! Cu grija competentă medical, cu bani (am avut surprize până la lacrimi găsind depuneri în contul meu – ce minune…! –, banii, Doamne, capul a toate răutățile de pe pământ, aceste afurisite de hârtii pe care le aveam de dat și altora cândva, și le și dădeam, dar au ajuns pentru mine pietre rare acum, cu atât mai dureros de rare, cu cât mi-au fost și îmi sunt necesare ca aerul, căci nici recuperarea nu cere cheltuieli mici, raportate la slabele-mi resurse), cu vorbă bună și sfat de folos, sprijin moral, căldură sufletească, am avut câte o mână de ajutor întinsă ca să mă ridic din pat, să mișc mâinile și picioarele, să merg, să descleștez gura, să mă hrănesc, să mă îngrijesc, să vorbesc, să văd clar, să fiu întreg, să fiu om, să trăiesc…! Numele scrise-n rândurile de mai sus rămân scrise mai înainte în sufletul și-n ființa mea. Mulțumesc tuturor!

Tare-aș vrea însă, trebuie să o spun și pe asta, să nu mai calce nimeni pe partea carosabilă a sufletului meu, (parafrazez pe Marin Sorescu) spre a mă bucura și eu de liniște și a mi se mai usca obrajii câte zile va fi să mai am de aici înainte…! Niciodată în istoria universală nu cred că a fost construită vreo lume ieșită din balamale, ca a noastră, care să se sape pe sine cu temeiul progresului înapoi. Vom face mâine vreo descoperire de a putea vârî înapoi pe careva, asta ne-a mai rămas de făcut, să băgăm înapoi pe cine avem de băgat, că prea se pare că-s răi ca dracii unii și-și bagă nasul peste tot în viața altora. Eu nu am făcut prea mult zgomot în această lume însă acum lumea face prea mult zgomot pentru mine…!

Ca să nu închei, regretabil, într-o formă descurajatoare repet fără a fi în niciun chip mult sau destul de relevat, cuvântul de reverență adresat sprijinitorilor mei cu bunătate a mâinii și frumusețe a sufletului: Mulțumesc…!

                                                                                                                                                                                      (Aurel V. ZGHERAN)

by

Referinţă Bibliografică

Dr. Diana Georgiana Trifan. Omul-om și omul câine/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 mai 2026