IOAN MICLĂU GEPIANU: MELANCOLIE COSMICĂ

Arcuit peste câmpie, înfoiat în pânze-albastre,

Norocos de vânt prielnic, ca o pânză de catarg,

Cerul mișcă mari imperii, lumi senine, infinite,

Unde stelele puzderii se aprind, apoi se sparg!

Ochiul încântat surprinde cu fantastică uimire,

Frumuseți pe care gândul strâns în mintea unui om,

Greu discerne-atâta farmec și atâta strălucire,

Unde și-ar avea izvorul, cine cârmele le trag?

Microscopice popoare răsfirate prin unghere,

Formând mândra Omenire angajată în războaie,

Își închipuie că-i forța și-a eternului putere,

Până când le șterge urma picătura cea de ploaie.

Dar, e cert că în splendoarea ce-ncropește Universul,

Omu-i mădular și parte din același corp și lege,

Și oricât el s-ar distinge șlefuindu-și singur versul,

Alergând în spații albe, tot cu Arca mare merge.

Astfel, în zadar aleargă roiul furnicar să scape,

Inspre partea-naltă a Arcei ce se pierde-n fund de ape;

Dar, din fericire poate, un cârmaci albit de vremuri,

Să evite catastrofa pentru care plângi și tremuri!

Și atunci vre o furnică sus pe vârf de mușuroi,

Să aclame la popoare…, că-i din sânge de eroi!

Însă noi vorbind de oameni și de-a lor misteră urmă,

N-am avea motiv să credem că-i un basm și noi o turmă!

Oare, pietrele se-ntreabă cine sunt? Ori apa dulce,

Simte albia-nverzită, când își lasă să se culce,

Undele zglobii ce-aleargă înspumate în neștire?

Gândesc munții de-al lor farmec, cerul de-a lui strălucire?

Regnul mineral în fine, cu-a lui formă și esență

Poate conștient să fie de imensa lui prezență?

Nu, doar numai omul are privilegiul ca ființă,

El se-ntreabă cine este, răspunzând după putință

Dar cum se trecură-n haos lungi milenii ce avură,

Cinstea de-a purta pe umeri lumi de aur de-o măsură

Uimitoare în științe și-n produsul tehnologic,

Stăpânind cu forța minții matematical și logic,

E firească întrebarea: ”unde sunt cei ce trecură

Prin tunelul vieții scurte, lăsând legi, progenitură?”

Sunt firește-n piatra dură, înmulțind nisipul mării,

Ori în muntele cel falnic, stâlp susținător al zării;

O melancolie-nchisă, ciclul, piatră și viață,

O rotație Divină, după moarte, dimineață!

Totuși, Omul fu în stare cu a lui simțiri se pare,

Să surprindă adevărul, dar… e tot in Arca mare…!

”Și-al ei Comandant, ce are hărțile de navigare,

Nu ne-ntreabă, nici ne spune, planurile ce le are!

DIN NEGURI

(Revăzută și adăugită)

Ies din negurile sure și din largul veșniciei

Luminoase lumi ascunse sub perdelele de nopți,

De abia le-ajunge gândul în imensele tăriei,

Unde Universul-Mamă poartă-n sâni planeții copți.

Prin a razelor putere deseori se sparg enorme

Mase de granite roșii cu obraji ca de copile,

De-nfloresc eterna zare cu lumini ce desfac forme,

Arzătoare lumi ce farmec basmele noastre idile.

Da, doar basm ne e viața, universul o grădină,

Unde totul ce-o consistă, fie duh, ori fie piatră,

Deopotrivă cresc și-n taină după dragoste suspină;

Asta e enigma mare, a creațiunii artă!

Însăși moartea e o floare ce spre viață se tot zbate

Adunând căderea vieții de o toacă și-o frământă,

Ea de n-ar fi, ale vieții cărărui ar fi secate,

Căci din moarte și viață naște lumea asta sfântă.

Uite, vezi cum se adoră vântul cu o piatră dură,

Cum prin galaxii s-alungă meteoarele eterne?

Iar când roua ancestrală cade tainic cu măsură,

Creatorul-n liniștire le alege și le cerne;

Vezi tu Omule sub vremuri câte ai de îndurat?

EL ne ceartă și ne-ndură! EL te știe cine ești,

Hotărăște calea dreaptă ce ne scoate din păcat,

Zicând către împărat: ”De ce tu Mă prigonești”

Și-a devenit împăratul Apostolul cel mai drag.

2018

by

Referinţă Bibliografică

IOAN MICLĂU GEPIANU: MELANCOLIE COSMICĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 iulie 2025