Lumea, în număr mare începe să recaute sublimitatea muzicii ce pare să fie smulsă ca floarea din iarbă, dintr-o greşită inversare a valorilor.

          Nu pot domina asaltul timpului toate melodiile, oricât de ilustre, ce se cântă de atâta timp, înmulţind an cu an comoara spirituală fără  preţ  a  muzicii uşoare româneşti.

Nu timpul, ci sufletele oamenilor le măsoară durata. Unele pun în primejdie hotarele timpului, pe când pe cele ale pământului le trec dintr-o parte în alta, ca fluturii. Aceasta ţine de tot ce are în sine cântecul: text, compoziţie, interpretare. Un text nevaloros nu găseşte drumul spre inimă pe aripile muzicii, aşa cum şi melodia rătăcește inima însoţindu-se de versuri fără noimă și-și alterează gustul ca un vin rubiniu, oricât de bun însă dus la gură într-un hârb murdar. Dar, chiar dacă le au pe amândouă – muzica şi versul – cântecele nici aşa nu merg la suflet fără o interpretare veritabilă, cum nu se poate trece cu piciorul o apă fără pod! Nu multe melodii de muzică uşoară românească le au pe toate acestea la un loc şi nici nu sunt în stare acum mulţi cântăreţi să câştige redutele marii scene, ale marelui public şi să rămână în luptă pentru a nu le mai ceda niciodată.

Mirabela Dauer a cucerit de decenii reduta inimii româneşti şi a învederat lumea întreagă, din palma latinească în care e aşezată ţara şi de peste toate hotarele ce-o înconjoară, până în cele mai îndepărtate zări, că aici, de ieri, de azi şi pentru cât timp va bate această inimă, cântă prea frumos o privighetoare…!

Fiecare cântăreţ de muzică uşoară al generaţiei şaptezeci, este o arcadă monumentală încordată colosal prin timpul şi spaţiul spiritual invadat în ultima perioadă de puhoaie tulburi şi impure. Pleiada artiştilor generaţiei şaptezeci a sărutat sufletul românesc şi l-a aşezat pe român la sânul cântecelor, unde şi-a găsit bucuria, speranţa, liniştea. Ce mult a făcut pentru aceasta, Mirabela…! Şi, de aceea, ce mult o iubesc toţi! Nu numai ascultătorii şi spectatorii din afara nimbului acestuia intangibil de artişti uriaşi şi argintaţi cu pulberea harului de către heruvimi şi melozi sacri ci, chiar şi de către ei, artiştii ce-i sunt confraţi. Mai greu ajung să fie văzute sau auzite tainele intrinsece din cercul lor, dacă fricţiunile, invidiile, nemăsura, neumanul, neartistul, până la urmă, ar săpa întrucâtva şi pe aici. Dar e mai greu de crezut că Mirabela ar putea fi vreodată ţinta vreuneia dintre aceste otrăvi. Mirabela este iubită oriunde şi de către toată lumea.

Cântecele ei înroşesc ochii de plâns înstrăinaţilor şi însinguraţilor duşi să caute un destin, o pâine, o inimă şi câteodată o ţară, departe de acasă, de unde amarul i-au aruncat pe drum. Oriunde, prin Europa sau America, pretutindeni, românii fericiţi sau nefericiţi o iubesc pe Mirabela şi-i ascultă ca pe o inimă bătaia fermecătoare a glasului ei. Pe mulţi români i-a înlăcrimat melodia „Te-aştept să vii” – şi nu doar ea! Dar tot Mirabela le-a readus surâsul. Lacrima, surâsul, dorul, iubirea, rana sufletească, vindecarea, încordarea, uitarea, sunt toate o grindină de trăiri ce cade la inimi din cântecele Mirabelei.

Numele ce i s-a dat când viaţa şi destinul au adus-o în inima verii, pe 9 iulie, predestinată inimii miilor şi miilor de oameni, e Bela. Bela, fermecătoare, frumoasă, cu o zbuciumare sufletească amestecată din nestare şi admirabilă voioşie de adolescentă, din candoare şi întrebări, din mirare şi ardoarea dulcii şi neîncercatei tinereţi, a ieşit pe scenă la şaisprezece ani, cu formaţia de rock „Roşu şi Negru”.

A făcut pregătire muzicală la Şcoala Populară de Artă, clasa profesoarei Florica Orăscu, avându-i corepetitori pe Marius Ţeicu şi Marius Pop. A debutat în Televiziunea Română la emisiunea „Tele-Pop”, cu piesa „De când te-am întâlnit”, compusă de Marius Ţeicu. Din acest moment fixat de neştiuta ordine ancestrală, Mirabela Dauer îşi scrie definitiv numele în cartea fabuloasă a stelelor muzicii uşoare româneşti. De la început şi până astăzi când este pe şesul vârstei s-a ridicat pe coloana spirituală a cântecului.

A cântat mereu, continuu, mirabil, întocmai cum însuşi numele o semnifică. A fost acompaniată de multe orchestre de muzică uşoară redutabile în România, a cântat solo, a cântat în duet, în trupe, pe scenă, la radio, la televizor, iar vocea, vocea sa, oare cine poate şti vreodată cât de departe spre zările pământene a ajuns, ori cât de înalt spre şiragurile stelelor a zburat?!

În afară de „Roşu şi Negru”, Mirabela a mai cântat cu formaţia NO-TO-CO, în Polonia, cu Mondial, Romanticii, Sincron, Savoy, Progresiv TM, Post Scriptum…; a cântat cu Dan Spătaru, cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici, cu Gabriel Dorobanţu, Cătălin Crişan, Cornel Constantiniu, Raul, Denis şi Cătălin din duetul „Autentic”, Fuego şi mulţi alţii.

Mirabela a cântat de-a lungul şi de-a latul ţării şi în lume, a colaborat cu televiziuni, cu radiouri din ţară şi nu numai. Mirabela a luat de la timp fructele lui, cu parfumul catifelat al muzicii şi cu gustul dulce al succesului. Frumoasa Bela, care zguduia scena şi inimile, e frumoasă, tot atât ca atunci şi azi. Şi ce dacă trec anii?! Oamenii frumoşi rămân frumoşi. Oricând apare Mirabela să cânte, aduce după ea vraja şi dragostea.

Ei, dar suntem la răspântii…! Mirabela singură a decis să izbucnească în faptă un gând mai ascuns, pe care îl avem mulţi, la timpul când vara curge spre porţile toamnei noastre: scrierea memoriilor! Cum, oare?! S-a adunat aşa mult timp în urma ei?

Nici glasul, nici inima, nici chipul nu au ajuns decât la vârsta împlinirii ce va arăta pentru mult timp de acum înainte o artistă ce- aduce cântecul ca un dar învelit în lumina frumuseţii şi succesului!

Mirabela şi Paul Ciprian Surugiu (Fuego), contra a ceea ce pare, fără să fie, muzică

          Dacă sticla topită se preschimbă nisip, omul, când îşi sfârşeşte durata ar trebui să se preschimbe iubire şi bucurie. Pare teorie ocultă inversarea înţelesurilor şi preschimbarea desăvârşirii în izvor, dar în lacrimi reci arde durerea, în golurile din minte sfredelesc întrebările, pe rană susură duhul alinării…! Lumea poate avea frumuseţi ascunse, ivite din seminţe mucegăite, poate avea iubiri ricoşate, proiectate pe suflete cu muchii, poate însufleţi controverse fecunde din sinteza nimicului, dar niciodată ea nu poate avea în loc de inimă altceva care să iubească, să plângă, să se bucure, să se frângă de durere…

Aşa cum nici în locul muzicii nu se poate pune nimic, decât muzică. Doar ea se preschimbă în toate: în iubire, în tăcere, în povestire. Orice se preface, dar muzica rămâne la miez tot muzică, nu ceea ce pare, fără să fie, muzică. Atât vinul mătrăgunii cât şi al strugurilor poate fi rubiniu, dar primul are în el otrava morţii, iar celălalt gustul vieţii.

Sub zodia şi ritualurile decadente ale muzicii româneşti lovite de managementul profitabil cu orice preţ, arar câte un crâmpei de creaţii şi voci muzicale ajunge la cote reale de valoare artistică. Între acestea, cântecele interpretate de Mirabela Dauer şi Paul Surugiu luptă împotriva preferinţelor ce minimalizează duhul muzicii şi exacerbează comerţul muzical, ducând muzica pe direcţia fundăturii; în glasul celor doi artişti, muzica este fiinţă şi spirit.

Minunate ar fi sărbătorile cu Mirabela şi Paul Surugiu! Vocile lor, împreună, sunt rechemătoare ale libertăţilor şi veseliei fără graniţă, ce farmecă viaţa. Drept o perpetuare inerţială poartă în ele toate trăirile vieţii, ce n-ar fi puţină, dacă n-ar fi grăbită.

Consonanţa între trupul uman şi duh e muzica. Ea umple fiinţa umană cu splendoarea. Fără ea e oprită inima, chiar dacă ochiul trăieşte. Iubirile năvălesc în muzică şi coase cu sforile lor inimi de inimi. În duet cu Mirabela, Paul Surugiu dăruieşte în cântece clipe neasemănate în minune decât de survolarea îngerilor. Prin glasul lor zboară psalmi de glorificare a iubirii. Inimile celor ce-i revăd şi ascultă sunt plaje de nisip scrise cu degetul de cutreierătorul gândului, dorul, oaspete al fiecărui om din lume. Mirabela şi Paul Surugiu cântă împreună atât de frumos încât clipele se preschimbă în pilitură de fier încremenită în clepsidră de magnetul muzicii. Dorul de dragoste pare smuls în versurile cântate de Mirabela şi Paul Surugiu din Iliada, iar singurătatea e strivită în facsimil, între braţele unei îmbrăţişări pe care e gravat sărutul.

Cuvintele cântecului celor doi artişti sunt poem, iar melodia are o scară urcată la cer, pe care, urcând, se eliberează de orice sens inutil, de orice sunet fără lumină, culoare şi strălucire, rămânând numai nobleţea şi îngerul melosului, frate cu demonul lui. Frumoase ca mozaicurile de la Heracleea, glasul Mirabelei şi glasul lui Paul Surugiu nu sunt tulburi, aspre, ori tari ca ciocanele crăpând nicovala de mătase a urechii, aşa cum e tot valul înspumat al zisei muzici moderne.

Aşa cum se poate auzi o inimă bătând sub piatră, aşa cum se poate legăna imperceptibil un lac sub care clocoteşte vulcanul, aşa cum un prinţ poate străbate drumul până la capătul lumii şi se întoarce cu o mireasă, aşa cum munţii intră până la genunchiul ţărmului în mare, aşa cum vântul taie vârfurile Pământului, Mirabela şi Paul Surugiu proiectează până în adâncul duhului cântecul lor, fără să sape, ci alunecând uşor.

Statui din lacrimi nu se fac, dar lacrimi din statui da, ca o sarcină sublimă a puterii iubirii urcate până la lacrimi de bucurie. Cei ce plâng de bucurie sunt mareşali ai caracterelor tari, dar pline de iubire. Iar Mirabela şi Paul Surugiu fac inimile gardină de fântână adâncă din care izvorăsc lacrimile iubirii şi bucuriei. Totul e ca cei doi iubiţi artişti să continuie a cânta în cuplu. Să nu-i despartă nimeni! Niciodată, că ar fi păcat!

S-a început turnarea aurului unui cuplu muzical fermecător, în bijuterii şi flori spirituale şi ar fi o pierdere să se înceteze aceasta vreodată!

Dacă o iubim, devenim mai blânzi şi mai buni

          Nimic, niciodată nu mi-a înflorit un surâs în umbra inimii atât de exaltat cum o face o frunză veştedă readusă la viaţă. Am flori în ghivece prin ungherele apartamentului meu şi le înmulţesc într-una, până când, într-o zi le voi culca pesemne în pat cu mine, căci spaţiul pe care-l ocup e ca apa strânsă în băltoace după o ploaie, ce se retrage treptat sub ochiul de foc de sus, în crevasele unui pământ crăpat de secetă…, aceasta, din cauza lucrurilor pe care le am şi încep să nu mai încapă prin camere – printre ele, o colivie cu păsărele ce cântă aşa de mişcător încât ar izbuti să fascineze petrecerea unei nunţi de trei zile şi trei nopţi, ca odinioară, cărţile şi ghivecele cu flori.

Câteodată, vreo floare bolnavă ca o fiinţă suspină şi ea, neauzind-o oricine, şi se apleacă vătămată, propriu-i lujer fiindu-i bastonul în care se sprijină până când nu mai e nimic de făcut şi chiar şi bastonul acesta se frânge. Dar, când pot salva florile, schimbându-le pământul sau udându-le cu substanţe anume pentru întreţinerea lor şi văd cum frunzele se-nflăcărează cu flăcări verzi şi se ridică, iar florile se-nviorează, râzând cu petalele ca nişte buze pufoase, larg desfăcute, şi cu pistiluri ca nişte ochi de diamant, de rubin, de topaz, de jad, de opal, de curcubeu, de stele aprinse ori de licurici în iarbă, ridicându-se lucioase şi umede, vestind reînvierea plantei, precum un pavilion celebrează o biruinţă, însumi parcă m-aş întoarce de la ţărmul propriei stingeri lente în largul vieţii vesele şi fericite…!

Acelaşi lucru mi se întâmplă când o ascult pe Mirabela Dauer şi când, încă şi mai înflăcărat de drag, o întâlnesc la unele evenimente…! Mi-e dragă ca florile Mirabela atunci când gândurile-mi sunt ele flori veştejite de mâhniri, dezolări, griji, traume corporale, traume în portofel, traume în perspective…, cântecele ei sunt fluidele cu substanţele ce-nviorează floarea speranţei, iar ea însăşi, mirabila artistă Mirabela, e pentru mine soarele şi apa şi aerul şi fereastra în care floarea râde, şi e, totodată, chiar floarea…! Ultimele cântăreţe romantice din canatul ferestrei cu flori ale muzicii uşoare româneşti nu sunt de facto ultimele ale zilei de azi nici ale zilelor de mâine ci ale veacului ieşit din timp şi-ale mileniului sosit în timpul căruia-i suntem contemporani. Printre ele, Mirabela Dauer este una dintre artistele cele mai iubite de publicul de toate vârstele şi din toate timpurile.

Mirabela este văzduh tăiat de vulturiţe, sărutat de luceferi şi conştient de sine. Glasul ei e pentru public o dulce-nrobire – neamul românesc, am putea spune, o soarbe-n suflet; în văzduhul cântecelor Mirabelei Dauer se-ncarcă rezervorul spiritual din care se scrie istoria muzicii uşoare a noastre şi se şlefuieşte sticla din care se făuresc oglinzile unui veac de cultură şi artă patrimonială pentru România prezentă şi cea a viitorimii. Suntem acum contemporani cu Mirabela Dauer şi ne hrănim inima cu melodiile sale, iar mâine ne-om preface în eternitate suflete mai uşoare pentru că am iubit-o pe Mirabela Dauer, i-am ascultat cântecele şi i le-am cântat, la rându-ne, ca pe rugă…, aceasta ne-a făcut mai buni, mai blânzi, mai drepţi, mai luminoşi, mai frumoşi la chip, la gând, la faptă…! Vom valorifica în eternitate purul efemer dacă am iubit-o pe Mirabela Dauer…!

Mirabela și Raoul, două stele încămășate în catifeaua muzicii

          Da…! Repet: două stele încămășate în catifeaua muzicii…! Și nu mă trage de mânecă șovăiala că aș fi scris, că nu aș fi scris cu prea mare risipă de cuvinte ! Cred asta și lasă-i să creadă așa, cei ce parcă vor să scape de cuvântul frumos, întreg, ales, smălțuit în lava de aur a sufletului…, eu cred ce vreau eu…!

În ce mă privește, multe sau puține, bune sau rele, planurile vieții mele vor fi fost mai mult sau mai puțin coerente și operante, dar respectul, prețuirea și admirația pentru oamenii cumsecade și de valoare nu au depins niciodată de capricii, interese, afirmații de bravadă ori spuse de dragul spuselor, lapidare și în contra adevărului. Cum altfel să fi vorbit eu întotdeauna despre oamenii frumoși decât frumos?! Cum să fi ocolit sau prescurtat mărturisirea iubirii mele pentru artiști dacă îi iubesc dintotdeauna și din toată ființa mea?!

Iată, Mirabela și Raoul sunt în simțirea inimii mele și-n înțelegerea sufletului meu două stele încămășate în catifeaua muzicii! Nu cred că sunt cuvinte multe, nu cred că sunt cuvinte pestrițe, împăunate ca să cocheteze mintea cui le citește…! Eu nu mă ascund de cuvinte, eu nu fug de cuvinte când ele vin spre mine ca să discutăm despre ceva, despre cineva…, eu sunt din vremea scrisorilor scrise cu mâna și-mpăturite cu inima în plic, apoi trimise prin poștă, eu aparțin acelor vremuri în care înduram neliniști și chin așteptând poștașul să-mi ducă și aducă scrisori…! Ce frumos…, ce sentimental…! Vă mai aduceți aminte cei ce-am traversat și timpul sentimentelor?!

Azi, în câteva secunde, mesajele circulă dus întors între niște copii ce trăiesc atât de grăbit, smuncit și tehnicizat propria viața, de parcă ar trăi-o pe a altora și pe bani, fără să își dea seama că renunță la tocmai ce e mai frumos în ea, că transformă ceea ce e sublim și emoționant în moduri brute și reci de a fi, a gândi și a iubi. Își scriu „c.f.”, „te ib”, „ok”, „k”…! Asta s-a ales din limba română și scrisorile de dragoste de altădată în care ne tremurau sufletul și bătaia inimii…!

Iată, vă înfățișez acum, în vremea aceasta-n care clipa prezentă nu doar că nu există pentru că nu apuci nici să o numeri că deja îi și ia locul următoarea, dar o mai subțiem și noi trăind-o în subconștientul din spatele grabei nebunești ce ne smulge din sinele nostru și ne-aruncă într-o existență virtuală, un rând de scrisoare trimisă din închisoare de nefericita Zoe Ceaușescu, eminentă matematiciană aruncată nevinovată în pușcărie, soțului ei, profesor universitar, de asemenea condamnat la închisoare fără vină, Mircea Oprean.

Din singurătatea celulei în care Zoe ispășea vina de a nu fi vinovată, scria soțului ei, de asemenea vinovat de a-și asuma nevina apartenenței la o familie condamnată otova doar în baza destinului ca un simplu nume să se constituie într-un concret, irevocabil și grav rechizitoriu. Una din scrisorile ei, în care era contopită întreaga durere a suferinței unei condamnate, victimă a propriei nedreptăți, cuprinde acest cutremurător vers al poetului romantic spaniol Antonio Machado: „Vinovat de a te fi iubit, azi nu te mai pot uita”…!

Cât suflet este aici, câtă iubire, câtă durere…! Ce simplu și sec ar exprima asta fiii noștri: „c.f, te ib” – gata…, așa-s scrisorile de iubire de azi…! Dacă ar fi fost întotdeauna așa, eu mă lăsam de mult de iubit…! Dar nu a fost, iar de aceea nu m-am lăsat, așa că vă scriu din libertatea propriei melancolii și-n zborul propriei iubiri pentru Mirabela și Raoul: „Două stele încămășate în catifeaua muzicii…!”

Mi-e frică și îngheț de frig întrebându-mă cum ar suna asta în formulă prescurtată făurită de grăbiții tineri ai timpului prezent…!

Mirabela Dauer și Gabriel Dorobanțu, flori și stele pe oglinda lacului cu nuferi

          Îndelungul unei cariere artistice ca un florilegiu cu stele ale pământului – florile – și un crug cu florile cerului – stelele – Mirabela Dauer a cântat în dialoguri și duete muzicale cu mulți interpreți de muzică ușoară (unii dintre ei sunt numiți mai sus). Împreună cu fermecătorul romantic Gabriel Dorobanțu, Mirabela nu a cântat, a înflorit cu flori spirituale scena, oglinzile privirii și viața sufletească a publicului sedus și cutreierat pe oglinda unui lac împăturit de valuri line cu nuferi și stele…!

Mirabela Dauer și Gabriel Dorobanțu sunt flori și stele spirituale ale muzicii ușoare românești…, o singură iubire în două glasuri, un miliard de miliarde de stele și flori spirituale într-o singură inimă a publicului contopit în comuniunea sublimă a muzicii…! Mirabela Dauer și Gabriel Dorobanțu transfigurează muzica într-o oglindă spirituală neînrămată rigid și ermetic, deoarece sunetele pe care le revarsă glasurile lor, fiecare solo sau împreună nu pot fi încătușate și delimitate decât dacă infinitul și eternitatea s-ar descoperi că au totuși margini și durată…! Melodiile cântate de Mirabela Dauer și Gabriel Dorobanțu sunt niște priveliști făurite de vise ca niște raze de soare vibrând pe pleoapele închise ale îndrăgostiților, el de ea, ea de el, el și ea împreună, de tot ce este frumos în viață, de viața însăși, de dragostea însăși, de muzică, de public..!

Această muzică, aceste melodii, această frumoasă artistă, acest frumos artist sunt atât de aproape de liniștea și armoniile naturii și-n același timp atât de contrar cu priveliștile curente ale pestrițului cotidian românesc, acestui carusel al urâtului, violenței anarhice românești ce revarsă în câmpul virtual, în pala de aer, în crepusculul de lumină, în ungherul de casă și palma de țărână a fiecăruia dintre noi, imagini și zgomote ce trec prin om.

Dacă ar fi flori de câmpie Mirabela Dauer și Gabriel Dorobanțu, eu aș vrea să le pot lua cu tot cu brazda rădăcinilor să le replantez în corpul Universului, ca la umbra lor să zidesc un locaș de odihnă și alinare pentru lumea planetară ce-și vrea liniștea și iubirea restituite…!

(Aurel V. ZGHERAN)

by

Referinţă Bibliografică

Mirabela Dauer. Melodii ca un dar învelit în lumina frumuseţii şi succesului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 august 2025