De obicei, seara se lăsa o ceață lăptoasă, deasă, care învăluia oamenii și casele ca într-o imensă perdea. Aerul devenea mai rece, cerul se înnoura, iar uneori, când norii se răsfirau, apăreau stelele ce luminau pe firmament acele nopți de iarnă goală. Octavian, seară de seară, făcea câte o plimbare prin cartier și, uneori, mai făcea câte o vizită prietenilor săi.
În acea seară, după ce ieși din casă, avu îndemnul să-l viziteze pe Ciprian, un bărbat de treizeci și nouă de ani pe care îl cunoscuse cu ani în urmă la bibliotecă. Fusese uimit pe atunci de cărțile pe care Ciprian le lua de la bibliotecă; erau cărți de filozofie și literatură clasică universală. Octavian intrase în vorbă cu el atunci și, după aceea, de câte ori se întâlneau, pătrundeau cu plăcere pe tărâmul cunoașterii literare și filozofice prin discuții ample.
Ciprian fusese chiar odată, împreună cu Octavian și ceilalți din orașul lor, la muncă sezonieră în Germania. Ciprian era înalt, avea în jur de un metru nouăzeci și cinci, slab, cu părul negru și bine frizat, fața slabă, cu mici goluri în obraji, având o expresie inteligentă. Nasul mare, croit drept, îi accentua expresia de bărbăție. Ochii săi negri reflectau uneori echilibrul unui om rațional, iar alteori dezechilibrul sufletesc provocat de accesele sale de mânie, ce îl transformau într-un adevărat sălbatic, capabil de orice. Puteai să-l vezi într-o mare vervă spirituală, discutând teme mari, sau puteai să-l surprinzi comportându-se ca un golan, sau mai rău.
Octavian era dintre puținii care îi cunoșteau lui Ciprian și acea parte luminoasă din ființa sa. De obicei, Ciprian era cunoscut pentru irascibilitatea lui nervoasă, pentru consumul de alcool și pentru faptul că uneori se comporta violent, verbal sau fizic. De fapt, avusese mai multe relații amoroase ce sfârșiseră prin violență. Nu avea o meserie, lucra puțin pe ici, pe colo, pe unde mai găsea câte ceva. Ultimul său job fu cel de șofer pe o mașină ce transporta înghețată, dar, din cauza absențelor nemotivate, fu dat afară.
Casa lui Ciprian, în care locuia cu maică-sa și partenera sa, era situată într-un gang aflat în spatele unor străduțe înguste, unde locuiau în mare parte oameni săraci și unde rar puteai vedea câte o casă mai răsărită. Casa avea două camere și un hol; era puțin dărăpănată, cu acoperișul de tablă învechit de timp, cu geamuri și uși de lemn vopsite în verde. Gardul era din scândură veche și pe alocuri crăpată, poarta prăpădită și tot cu verde vopsită, ca și gardul. Curtea era mare, având un șopron în partea dreaptă a casei și o poiată ce stătea să cadă, unde cândva maică-sa ținuse găini. Însă de mult timp nu mai țineau nimic pe lângă casă. Totul la ei era adânc marcat de sărăcie.
Octavian pătrunse în acel gang fără ieșire, în fundul căruia era casa lui Ciprian, cu strângere de inimă, gândindu-se că, în mare parte, sărăcia și lipsa de educație a copiilor ce creșteau prin acele locuri se datorau politicienilor care, timp de treizeci și cinci de ani, se perindaseră pe la guvernare, căutându-și propriile interese fără a le păsa de oamenii sărmani.
Ajuns în fața porții, Octavian rămase preț de câteva clipe privind geamurile întunecate. Nu se vedea nicio lumină și nici fum nu ieșea pe horn. Se gândi că nu era nimeni acasă și că ar fi bine să plece. Totuși, avu un îndemn și deschise poarta, care scârțâi strident din balamale, rupând liniștea nopții. Un câine roșcat, bătrân, se smunci în lanț, ieșind dintr-o cușcă mare, și începu să latre răgușit.
Octavian înaintă pe aleea betonată ce ducea de la poartă la ușa casei; ajuns în apropierea ușii, strigă de câteva ori. Se aprinse lumina în casă și apoi becul de deasupra ușii, după care ușa se deschise și în prag apăru Ciprian, cu statura sa înaltă, palid, cu barbă, foarte frământat. Când dădu cu ochii de Octavian, nu schiță niciun zâmbet, ci fața i se crispă și mai tare și rămase în pragul casei, privindu-l.
— Salut, am venit să te vizitez…
Scoțându-și mâna dreaptă din buzunarul blugilor săi albaștri și netezindu-și puțin pulovărul bej de lână cu care era îmbrăcat, Ciprian deschise larg ușa și zise:
— Hai, intră…
Octavian intră în acea casă, unde era un aer închis, chiar apăsător, și era foarte rece, semn că de ceva timp nu se făcuse focul. Intră în camera lui Ciprian, unde mobila era veche și sărăcăcioasă, și se așeză pe un scaun la capul mesei. Lângă perete era patul răvășit, alături o noptieră cu câteva cărți groase, un șifonier maroniu din tinerețea părinților lui Ciprian. Chiar și covorul persan de culoare grena, imprimat cu diferite modele de flori, ce era așternut pe jos, era răvășit pe alocuri. Sub unul dintre cele două geamuri ale camerei era o sobă de teracotă cu plită.
Ciprian se așeză pe un scaun în capătul opus al mesei, fără a spune nimic, privindu-l ostentativ pe Octavian. Jenat de acea tăcere, Octavian zise:
— Poate că te deranjez, dar înainte de a veni la tine, timp de două zile te-am tot sunat; însă se pare că e o problemă cu telefonul tău.
— A, telefonul nu l-am mai încărcat de mult. Ce rost ar mai avea?
— Pari foarte apăsat. Ce ți s-a întâmplat?
— Probleme personale. De altfel, în ultimele zile am tot stat singur, fiind frământat de gânduri sumbre. Ba, mai mult decât atât, mi-au trecut prin minte fel și fel de gânduri înfricoșătoare.
— Dar unde este Nicoleta și maică-ta?
— Nu știu, au plecat. Ne-am certat. De fapt, nu a fost doar o simplă ceartă, ci ceva mai mult…
— Te-ai comportat iar cu violență?
— Dar ție ce îți pasă? Ce tot vrei de la mine? Ai venit iar să mă sâcâi la cap cu teoriile tale despre violența din mediul românesc. Ei bine, îți răspund foarte franc: suntem violenți pentru că viața e grea și trăim în mizerie. Asta e marea cauză. Uite-o, eu ți-am spus-o.
— Nu putem da vina pe mediu pentru un comportament inuman.
— Mediul determină totul! Uite-te în jur, în acest cartier. Ce șanse au tinerii? Poate ai să zici emigrarea, dar și asta nu este decât sclavagism modern…
— Bine, dar indiferent cât de sărac ar fi un om, asta nu justifică un comportament violent și nici consumul excesiv de alcool și droguri. De ce să ne comportăm precum bestiile, când putem avea un grad de civilizație?
— Civilizație, ai spus… Ei bine, e timpul ca noi doi să terminăm odată și așa nu va mai avea cine să-mi tot predice. Hai să-ți arăt ceva…
Ciprian se ridică în picioare și îi arătă, într-un colț al camerei, un fotoliu uzat, de culoare verde, cu mânere maronii. Octavian se ridicase și se apropiase de acel fotoliu, dar la început nu văzu nimic; apoi tresări, pentru că fotoliul era pătat de sânge, iar peretele vopsit în alb, de lângă fotoliu, era și el pătat de sânge. Lângă fotoliu văzu o scândură destul de groasă, de mai bine de un metru lungime, pătată de sânge.
Uneori, Nicoleta punea pe acea scândură o pernuță grena și o așeza pe brațele fotoliului; apoi se așeza și se uita pe telefon, ferindu-și astfel picioarele de frig și ghemuindu-le pe fotoliu.
— Ce ai făcut, nenorocitule?
Ciprian se agita tot mai mult și începu, nervos, să se plimbe cu pași mari prin cameră.
După câteva minute, mișcându-se întruna și cu vocea sugrumată de o criză de nervi, pe care cu greu și-o stăpânea, începu să povestească:
— Acum două zile am fost într-un bar și am băut cu câțiva de prin cartier, iar în toiul discuțiilor au început să-mi spună că Nicoleta este amanta patronului magazinului alimentar unde lucrează. Am venit de acolo plin de vâlvătaia beției și de o furie sălbatică și, fără să-i mai dau nicio explicație, am bătut-o crunt, ca pe o curvă ce este, și cred că am lovit-o și cu scândura aceea. A venit speriată și mama, încercând să mă oprească, însă am îmbrâncit-o și cred că s-a lovit destul de rău de perete. Nicoleta a scăpat cu greu din mâinile mele și a fugit în noapte. Mama a plecat și ea speriată în urma ei. De atunci stau singur aici și mă frământ, ba, mai mult decât atât, m-a tot bântuit și gândul sinuciderii…
Ciprian se opri puțin, îl privi atent pe Octavian și zise:
— Ei bine, domnule literat, ce mai stai? Șterge-o, ca să nu fii contaminat de mizerie, sau tot mai crezi că aici mai poate intra civilizația…
Octavian își reveni din șocul emoțional în care intrase și zise:
— E îngrozitor tot ceea ce ai făcut și cred că doar Dumnezeu te mai poate ajuta; altfel te vei prăpădi cu totul.
— Dumnezeu nu există. Marele filozof, ale cărui cărți le-am citit cu plăcere, a spus: „Dumnezeu a murit…”, și de aceea totul pe lumea asta este în beznă și moarte.
— În ultimul timp am început să-L descopăr pe Dumnezeu într-o dimensiune a dragostei răscumpărătoare, ce mă uimește, și de aceea îți spun: tu ai nevoie să citești Noul Testament, altfel te vei prăpădi; dar înainte de asta vei face mult rău ființelor din preajma ta, care poate îți sunt dragi. Oare cum ai putut să te năpustești, plin de furie, asupra Nicoletei doar pe baza unor vorbe? Iar, în realitate, sunt sigur că nu este nimic adevărat.
Ciprian, cu fața crispată, gesticulând nervos din mâini, îi zise:
— Eram beat, gelos, aproape că nu mai știu ce am făcut…
— Asta nu e o scuză. Of, mediul nostru românesc, marcat de consumul de droguri, alcool, violență domestică și avorturi… Se pare că am copiat din Occident doar ce este mai rău. Ne scufundăm într-o noapte a păcatului și a morții spirituale. De aceea cred că Iisus este singura noastră speranță de reabilitare. Da, există lumină în această noapte teribilă și o cale de urmat spre izbăvire…
— Ce tot spui? Oare nu înțelegi că e o mare utopie? Realitatea e doar asta, zise nervos Ciprian și arătă spre peretele pătat de sânge…
— Tu chiar nu poți înțelege că există speranță și pentru oameni ca tine.
— Stau și mă întreb: eu am luat-o razna sau tu? Oare care dintre noi doi e mai nebun? Mi se pare că tu.
— Nu e vorba de nebunie, ci de revelație, dar se pare că ești prea agitat și nu mă poți înțelege. Dar ce s-a ales de Nicoleta? Ai vătămat-o rău?
— Da, cred că da. Te-aș ruga, dacă poți, să-mi faci un favor: du-te mâine până la spitalul mare și vezi dacă e internată acolo și adu-mi vești. Ce zici, faci asta pentru mine?
— Sigur, de ce nu.
Ciprian lăsă capul în jos; părea apăsat de o povară nevăzută. Stătură un timp în tăcere amândoi. Octavian simțea că acea tăcere îl apasă pe inimă.
— Tu crezi că Nicoleta este nevinovată și eu m-am năpustit ca un animal asupra ei?
— Da, așa cred. Ai formulat foarte bine.
— Atunci e grav.
— Cum de ai putut să o îmbrâncești și pe maică-ta?
— Nu știu, eram beat.
— Asta nu te scuză. Nu poți comite atrocități și apoi să te scuzi că ai fost beat.
— Dacă Nicoleta nu e vinovată, sunt un monstru, dar dacă e vinovată, atunci și-a meritat tot tratamentul ce i l-am aplicat, zise Ciprian, rânjind sarcastic.
Pe Octavian, acel rânjet îl îngrozi, pentru că văzu, ca într-o sclipire, abisul din sufletul lui Ciprian.
— Nici dacă ar fi vinovată nu se justifică comportamentul tău violent. Însă nu cred că e vinovată; sunt doar închipuirile tale…
— Am surprins-o în magazin de câteva ori cu șeful ei, stând de vorbă foarte apropiați, având amândoi atitudinea unor amanți, așa că eu nu mă înșel. Ba, mai mult, odată am început să fac scandal în magazin și el venea mânios spre mine, însă Nicoleta i-a tăiat calea și i-a spus să se liniștească și, ca prin minune, s-a potolit. Toate astea adunate îmi dau convingerea că sunt amanți. De altfel, Spătaru, așa îl cheamă pe nenorocitul ăla incult, ce nu a știut în viața lui decât să facă bani prin orice mijloace, este renumit pentru faptul că angajează fete pe care apoi caută să le seducă. Iar Nicoleta e tânără, frumoasă; de ce nu i-ar cădea ca victimă? El doar pentru așa ceva trăiește…
— E trist ce îmi spui. Totuși, nu m-ai convins că și Nicoleta i-a căzut în plasă.
— O să se descopere într-o zi totul.
— Oricum, nu ai scuze pentru comportamentul tău. Încă ceva: încarcă-ți pentru mâine telefonul și fii pregătit să răspunzi, căci te voi suna după vizita de la spital, așa nu mai fac un drum până aici.
— Bine, voi avea telefonul pregătit, deși mă hotărâsem să renunț la comunicarea telefonică…
După ce spuse acele cuvinte, Octavian se îndreptă spre ușă. Ciprian îl petrecu până la ușă. Ajuns afară, Octavian privi casele răsfirate de pe acele străduțe ale sărăciei și se gândi la câte drame îngrozitoare se petreceau acolo, în spatele unor uși închise. Cu sufletul împovărat, în liniștea nopții, mergând spre casă, medita la realitatea aceea apăsătoare pe care o văzuse și care simțea că i se așezase pe inimă, îngreunându-i pașii. Iar pentru a scăpa de acel sentiment înăbușitor, simțea nevoia să se întoarcă în atmosfera familiei sale, unde, chiar dacă mai existau și discuții contradictorii, se găseau încă oaze de pace și bucurie, iar civilizația rămânea cadrul firesc al vieții.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (5)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 decembrie 2025