După plecarea lui Ciprian, rămânând în continuare foarte calm, Spătaru își aprinse o țigară și, privindu-l atent pe Octavian, îi spuse:

— Domnule Octavian…

— Te rog, nu-mi vorbi cu „domnule”, ci spune-mi Octavian.

— Da, este mai bine așa. Dacă ai ști cât de mult am dorit să stau de vorbă cu tine și cât de multe lucruri ne leagă… Dar hai să încep prin a-ți mărturisi că, un timp, am dorit să te pedepsesc și pe tine…

— Ce spui? tresări Octavian…

— Se pare că nu mă pot exprima prea bine. Discursul nu a fost niciodată punctul meu forte, ci pumnii, pentru că, de profesie, chiar dacă sunt un om de afaceri, eu mă consider boxer. Am practicat din adolescență și până pe la treizeci de ani acest sport. Dar să-ți spun de ce am dorit să te bat și cum am ajuns apoi să te îndrăgesc și să te socotesc mentorul meu spiritual. În ultimul timp am mai făcut progrese culturale, pentru că te citesc pe dumneata. Iar un profesor pensionar sărac, care vine la magazinul meu să cumpere cu cardul acordat pensionarilor alimente și căruia îi mai dau câte ceva, mi-a spus: „Spătarule, tu ai un fel de semicultură.”

Ei bine, să-ți spun de ce am vrut să te bat. Acum câțiva ani ai scris un articol prin care criticai întreaga conducere a orașului și i-ai speriat grozav. Îți spun ca unul care era în biroul primarului, unde mai erau viceprimarul și încă câțiva care făceau jocurile de putere pe atunci. Au discutat cum să te pedepsească, iar eu, ca să le fiu pe plac — pentru că pe atunci căutam să le obțin bunăvoința — am cerut să fiu lăsat să-ți administrez o bătaie bună. Și cu toții au fost de acord și au convenit că nu imediat, ci mai târziu, după ce toată vâlva creată de articolul tău se va potoli.

Iar viceprimarul mi-a spus: „Spătarule, intrarea ta în rândurile noastre trebuie să mai aștepte, pentru că acum nu se cade. Așa că ia-ți diplomele și mai ai răbdare.” Tocmai pusesem pe biroul primarului dosarul meu pentru a fi consilier la primărie, unde aveam nevoie de diploma de bacalaureat și de o diplomă de absolvire a unei facultăți, pe care, de altfel, le cumpărasem de la niște profesori ratați ce încă mai aveau relații…

Octavian îl privea tot mai surprins.

Spătaru se opri, se întoarse spre fata de la bar și spuse:

— Te rog, drăguță, adu-mi o bere fără alcool, pentru că sunt cu mașina și nu pot să beau altceva. Mi s-a uscat gura și mai am mult de povestit…

Unul dintre muncitorii de la masă, care erau la al treilea rând de bere, strigă:

— Vă invit cu noi, domnule Spătaru, pentru că îmi serbez ziua de naștere cu colegii de muncă…

— Mulțumesc și la mulți ani, dar nu pot, pentru că trebuie să vorbesc lucruri foarte importante cu Octavian.

Fata de la bar se apropie de masa lor și aduse o bere, zâmbind. Spătaru îi mulțumi în felul lui. În bar era fum de țigară, zgomot de voci și sticle de bere ciocnite ale muncitorilor care, după al treilea rând, începuseră să se înfierbânte.

Spătaru îl privi cercetător pe Octavian și zise:

— Se pare că te-am speriat. Îmi pare rău că sunt atât de greoi în vorbire. Of, dacă aș mânui cuvintele precum pumnii, poate că acum eram departe… dar ce să-i faci, cariera mea politică s-a terminat înainte să înceapă, din cauza articolului tău. De atunci am început, în mod discret, să te urmăresc, să văd ce faci și cum trăiești, și am început să-ți citesc și revista, ca să-ți cunosc gândurile, pentru că, vezi tu, îți pusesem gând rău.

Și, surprinzător, cu timpul am început să te îndrăgesc pentru textele tale. Îți spun că ai reușit, prin literatura ta, să faci ca ultima fărâmă de omenie din mine să nu moară, ba mai mult, să renască. Iar în ultimul timp am observat că scrii editoriale despre credința în Dumnezeu și asta m-a captivat, pentru că și eu dintotdeauna am crezut în Dumnezeu. Dar prin tine am ajuns să înțeleg ce este răul.

Și m-am tot gândit: bine, grangurii de la conducere fură și mint și nenorocesc astfel pe cei mai mulți, iar omul ăsta doar spune adevărul și caută o trezire în conștiință, despre care ne spunea și voievodul nostru. Așa am devenit ucenicul tău și un donator anonim al revistei. Dar se pare că te-am plictisit?

— Nicidecum. Ba din contră, ai reușit să mă surprinzi în mod plăcut…

— Știi, eu am făcut mult rău, în special femeilor, dar nu în sensul în care Ciprian îl face. Dar acum s-a terminat, pentru că mă comport ca un cavaler la magazin cu angajatele. Datorită ție, pentru că ai făcut din mine un om — ceea ce la casa de copii unde am crescut nu au reușit.

— Cum ai crescut la casa de copii?

— Ce, nu știai? Ei bine, pentru că te văd interesat, am să-ți povestesc în linii mari. Nu mi-am cunoscut niciodată părinții. Am crescut la casa de copii, unde mi se fura mâncarea și eram bătut crunt de copiii mai mari și de pedagogi. Am mai suportat multe alte abuzuri acolo, dar despre toate astea nu se cade să vorbim.

Ajungând cu acea viață infernală la paisprezece ani, mi-am zis: dacă nu mă apuc de box, ăștia mă omoară cu bătaia. Și astfel am practicat cu atâta pasiune și ură boxul, încât am ajuns foarte bun și am putut să-mi pedepsesc călăii de odinioară. Devenisem atât de dur încât, la șaptesprezece ani, m-au dat afară de la orfelinat.

Un timp am dus-o greu, dormind în sala de sport, până ce nea Axente, un antrenor de box și un om de treabă, m-a luat sub aripa lui. Până la treizeci de ani, pe lângă box, am mai lucrat și ca om de ordine pe la discoteci și, lucru mai rău, eram renumit că, dacă eram plătit, puteam bate pe oricine.

Însă a venit timpul și am înțeles că în viață trebuie să te apuci de ceva mai de soi, altfel mori sărac. Așa că am intrat în afaceri cu un mic capital și, cu timpul, am prosperat. Astăzi am magazinul meu, care îmi aduce un venit frumușel. De asemenea, am o casă confortabilă, o mașină, însă am nevoie de o soție, pentru că e timpul să mă liniștesc și să-mi întemeiez o familie. De aceea, în următoarele zile o voi cere pe Nicoleta de soție.

Dar văd că ești tot mai surprins de povestea vieții mele…

— Da, ca să fiu sincer, ai reușit să mă surprinzi, pentru că eu te închipuiam altfel.

— Un om mai ciudat și mai rău ca Ciprian?

— Exact. Scuză-mă că sunt prea sincer. Dar de ce totuși, dacă ai făcut atât de mari schimbări, vrei să-l pedepsești pe Ciprian?

— Ce a făcut el nu poate fi lăsat nepedepsit, pentru că e mai rău ca violul. În ultimul timp mi-am intensificat antrenamentele: fac împins la piept cu haltera de o sută de kilograme și lovesc cu putere în sacul de box. Am acasă o mică sală unde mă antrenez, special în ultimul timp pentru Ciprian. De altfel, el mai demult mi-a făcut neplăceri pe la magazin. Deci îți repet: nu pot să las ca un astfel de individ să fie nepedepsit.

În primul rând, pentru că a călcat în picioare o regulă de onoare. În ring, când adversarul cade jos, îl lași în pace să-și revină. Iar el a lovit-o pe Nicoleta cu sălbăticie…

— Poate că ar fi mai bine să lași totul în mâna lui Dumnezeu, după cum este scris: „Răzbunarea este a Mea…”

Spătaru căzu pe gânduri, după care spuse:

— Mă tot întreb de ce oameni ca dumneata nu ajung să ne conducă… Dar tot eu îmi spun: pentru că sistemul e prea corupt și de aceea promovează doar lichelele. Dar cred că te-am obosit cu toată bălmăjeala de cuvinte prin care am încercat să-ți spun câte ceva.

Octavian se uită la ceas; se făcuse destul de târziu.

— Trebuie să plec, mă scuzi, și crede-mă, mi-a făcut o reală plăcere să te ascult.

Se ridicară de la masă. Spătaru se apropie de tejgheaua barului și plăti berea. Muncitorii, învăluiți într-o pâclă de fum de țigară, îl salutară cu respect la plecare.

Ieși după Octavian. Ceața nu mai era așa de deasă; norii aveau despicături mari prin care se vedeau stelele strălucind cu măreție.

Spătaru își puse mâna pe umărul lui Octavian și îi spuse:

— Te rog, lasă-mă să te duc acasă cu mașina. Pentru mine ar fi o mare plăcere.

— De ce nu…

Pășiră în noapte până în fața unei furgonete albe, marca Citroen, pe care, după ce urcară, Spătaru o conducea cu multă abilitate. Odată ajuns în fața casei lui Octavian, îi spuse:

— Mulțumesc încă o dată pentru faptul că ai făcut din mine un om și, pe viitor, doresc să ne mai întâlnim și chiar să mă vizitezi la mine acasă. De aceea îți dau numărul meu de telefon și te rog să mi-l dai pe al tău.

După ce își dădură numerele de telefon, Octavian zise:

— Dumnezeu să te binecuvânteze.

Spătaru îi strânse cu căldură mâna și, după ce Octavian coborî din mașină, demară și se pierdu în noapte.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (8)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 ianuarie 2026