Nicolae MĂTCAȘ – prototipul de ROMÂN  de care are nevoie ȚARA și NEAMUL

Vasilica Grigoraș: Stimate dle prof. univ. dr. doc. Nicolae Mătcaș, este o onoare și un privilegiu pentru mine întâlnirea cu dumneavoastră. Deși ne cunoaștem doar din mediul online, ne bucurăm de o frumoasă colaborare. Ne-am cunoscut acum câțiva ani prin  intermediul „românului total dintr-un ocean de străinism Ben Todică” – așa cum l-ați definit, cunoscându-l și pe dumnealui tot virtual.

De la începutul „întâlnirii” noastre v-am perceput ca pe un OM desăvârșit din toate punctele de vedere, ca pe adevăratul prototip al ROMÂNULUI de care are nevoie Țara și Neamul și doresc să vă cunoască astfel toți românii. Ca atare, să începem convorbirea noastră cu începutul ființării dumneavoastră.

V-ați născut în comuna Crihana Veche, județul Ismail – Cahul, Regatul României (azi Republica Moldova). Ați început cursurile școlii în comuna natală, apoi ați părăsit leagănul copilăriei. Când și cum ați conștientizat că aveți la purtător aripi de zbor spre lumea cunoașterii, spre educație și formare intelectuală la cele mai înalte nivele?

Nicolae Mătcaș: Dumneavoastră, stimata mea compatrioată, știți că nu-mi plac cuvintele mari la adresa mea, drept care Vă rog să le evităm și să vorbim ca doi buni cunoscuți. Să trecem la treabă.

Fac parte din generația care a cunoscut ororile celui de-al doilea război mondial (pentru noi, din URSS, „Marele război pentru apărarea Patriei”), acapararea de către stat a „surplusurilor” de produse alimentare (făină, grâu, secară, porumb, orz, ovăz) din gospodăriile țărănești, calvarul foametei organizate din 1946-1947, colectivizarea forțată și desproprietărirea țăranilor de tehnică agricolă, „deschiaburirea” și deportarea în Siberia a familiilor înstărite sau care nu manifestau dorință de intrare în colhoz („gospodărie agricolă colectivă”),  „prinderea cu arcanul” a tinerilor pentru a fi trimiși la minele de extracție a cărbunelui din Donbas etc., evenimente și acțiuni care nu puteau să nu-și lase amprenta asupra firii fragile și impresionabile de copil, care a avut a cunoaște o altă lume decât cea feerică din basme, astfel încât pot recunoaște că m-am maturizat mai devreme decât o presupunea vârsta. Încercări, la care se adaugă și pierderea timpurie și fulgerătoare a mamei, pe 22 mai 1945, urmare a unei descărcări electrice în sapa de pe umăr când un grup de femei venea de la prașa de pe ogor. Cutremurat de gândul că nu va mai fi lângă noi ființa cea mai scumpă, care, la 5 anișori ai mei, mă mai purta încă în brațe (tata  nu era demobilizat din armata sovietică aflat în conflict iminent cu amenințarea niponă în Extremul Orient). Plângeam de durere în spatele casei de sărea cămășuica de pe mine. Parcă aud și acum vocea fratelui mai mare, Vasile, de 16 ani, care m-a găsit plângând și m-a luat în brațe, spunându-mi, cu înțelepciune și tact de om matur inteligent: „Colișor, hai să vezi cum doarme mama…”. Într-adevăr, parcă dormea. Numai că de astă dată pentru totdeauna.

Pierderea mamei m-a zdruncinat puternic, marcându-mă pentru toată viața. Fratele îmi devenise pentru o vreme și mamă, și tată. Serile, ca să-mi aline durerea și să mă adoarmă cu grijă înnăscută de părinte, îmi recita  din ceea ce reținuse pe de rost (iar el, copil de țăran din talpă, reținuse aproape totul din ceea ce învățase sau citise, încât mă mir și astăzi, când regretatul meu tutore demult nu mai este, cât de iscusiți trebuie să fi fost alcătuitorii manualelor în selectarea textelor literare din manuale în cele patru clase de școală românească, pe care le făcuse în perioada interbelică: Legenda mănăstirii Argeșului, balada „Miorița”, poezii din Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, Octavian Goga, Ștefan Octavian Iosif, Alexei Mateevici, Victor Vlad Delamarina. Din prozatori reproducea texte întregi ca din carte: Creangă, Coșbuc („Povestea unei coroane de oțel”), Emil Gârleanu („Din lumea celor care nu cuvântă”), Alexandru Brătescu-Voinești… Ulterior găsisem un manual (care trecea săptămânal din mână-n mână de la verișoara vecină Tinca la mine și viceversa) cu alfabet latin fără coperți, în care era și literatură, și istorie, și geografie, iar textele alese măiestrit și într-o expunere atrăgătoare și accesibilă minții și capacității de înțelegere a copilului în stare să-i provoace cele mai subtile și vibrante sentimente de jale, milă, compasiune, nostalgie, mândrie, admirație, curaj, încât nu mi-a luat mult timp ca să pot citi „pe viu” și să mă emoționez până la lacrimi de cele relatate cu atâta forță de sugestie și de educare a celor mai subtile sentimente umane. Mă dureau „ochișorii ăia negri (ai privighetorii care înghițise cârligul cu viermele undiței uitate în ajun în crâng de niște boiernași distrați) pe care năpădiseră furnicile” din „Puiul” lui Brătescu-Voinești; plângeam de mila țăranului ahtiat de pământ, care reușise să marcheze o impunătoare suprafață achiziționată, dar își dăduse suflarea tocmai când ajunsese, conform înțelegerii și la îndemnul vânzătorului de teren, la destinație înainte de apusul soarelui, unde îl secunda punga de bani depusă (povestirea „Cât pământ îi trebuie unui om” de Leone (sic!) Tolstoi); sufeream, împreună cu autorul Ștefan Octavian Iosif (poezia „E mult de-atunci, e mult, nepoate”), durerea încercărilor crunte la care fusese expus neamul de-a lungul istoriei: „holeră, zaveră și ciumă”… Cred că anume „pedagogul înnăscut”, care era regretatul meu frate Vasile, „recitalurile” sale seară de seară după pierderea mamei, textele și fragmentele de texte  profund emoționante și educative ale autorilor selectați au fost pietrele de temelie la educarea dragostei de limbă și literatură, la orientarea profesională de mai târziu și, în fine, la formarea viitorului filolog (a „iubitorului de cuvânt”). În anii de școală am citit, în rusește sau în traducere în limba „moldovenească” în alfabet rusesc, mai tot ce era de citit din biblioteca școlii și cea a satului (o dată, când nu mai găseam ce să citesc din literatura sovietică educatoare de mancurți, dar și din puțina beletristică universală de valoare gen Jules Verne, Fenimore Kooper, Jonathan Swift, Daniel Defoe, Jack London, Ethel Lilian Voynich, Eleonora Bronte, Hariett Beecher Stowe, Lev Tolstoi, Alexandr Pușkin, Iurii Lermontov, împrumutasem din biblioteca școlii „Kapitalul” de Karl Marx; dna bibliotecară Domnica Alexandróvici nu știu de ce nu mă prevenise că nu era o carte de beletristică, iar eu pentru prima dată m-am pomenit că citesc și nu înțeleg unde-i intriga). Prin anii 50, fratele, din armată, care era un cititor înfocat, îmi recomanda să citesc Fiodor Dostoevski („Frații Karamazov”, „Crimă și pedeapsă”), Alexei Tolstoi („Drumul pătimirilor”), Mihail Șolohov („Pe Donul liniștit”), Fiodor Panfiorov („Bruski”) ș.a., așa că pregătirea indirectă către viitoarea profesie continua fără să-mi dau seama.

Conștientizarea atracției spre lumea cunoașterii cred că a început să se contureze mai deslușit pe la 15-16 ani, când, împreună cu verișorul meu Moise, revenit din deportarea siberiană, discutam serile la nesfârșit despre visele albastre adolescentine. El era pasionat de fizică și matematică, mai ales că ne aflam în iureșul dezvoltării acestor științe: topologie, fizica atomică, energia nucleară, folosirea energiei atomice în scopuri pașnice. Numele unor savanți sovietici de talie mondială gen acad. Pavel S. Alexandrov, specialist în matematică, în mod special în topologie; Alexandr N. Nesmejanov, acad., chimist, specializat în crearea alimentelor artificiale și sintetice (d.e., „caviarul negru artificial”), discipol al compatriotului nostru Nikolai D. Zelinski; Igor V. Kurceatov, acad., fizician renumit prin crearea primei Centrale nucleare din lume și a spărgătorului de gheață atomic „Lenin”, erau mai cunoscute pentru noi și mai apreciate decât ale unor „ași” din știința mondială ca Albert Einștein (părintele teoriei relativității) sau J. Robert Oppenheimer (părintele bombei atomice). Vărul Moise vorbea despre perspectivele dezvoltării fizicii și matematicii și rolul lor în cunoașterea și evoluția  omenirii. Eu, care în momente de vis mă vedeam căpitan de cursă lungă, îi recitam din Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, câte ceva chiar din Esenin (la vremea aceea, când noi nu aveam acces la literatura română, nu-i cunoșteam bine pe Tudor Arghezi, Ion Minulescu etc.), lui îi plăcea să-mi recite din pateticul, tribunul Vladimir Majakovski. (Când m-am căsătorit în 1963, mi-a adus în dar, totuși, bustul  liricului Esenin, nu al tribunului Majakovski).

În preajma  absolvirii școlii medii din satul natal, ne trezim cu niște recrutori la Școala de pompieri din Kiev. Condiții de studii ideale pentru niște copii de țărani scăpătați: bursă de studii, îmbrăcăminte, alimentare, cămin – totul gratis! Tata, care ajunsese la sapă de lemn cu retribuirea din kolhoz, se înseninase la față și cât pe ce să accepte să mă fac pompier. Eu – nici să aud de un asemenea viitor! „Dar la universitate vei putea studia numai dacă vei avea bursă și cămin, știi că nu te putem susține”, mă preveni tata.

Așa se face, că, în august 1957, în urma unor peripeții delicate în legătură cu înmânarea cu întârziere a medaliei de aur (întâmplare despre care am vorbit în alt interviu), am depus cerere și am fost admis la Facultatea de Istorie și Filologie, specializarea Limba și literatura română („moldovenească”, în terminologia impusă la vremea aceea) de la Universitatea de Stat din Chișinău, facultate cu studii la zi, 5 ani de studii, pe care am absolvit-o în 1962. Cu bursă și cămin gratis pe toată durata studiilor. La propunerea catedrei, am fost angajat în calitate de lector.

Văru-meu Moise, cu care ne șicanam în privința viitoarei profesii, a intrat pe bază de examen de admitere la Facultatea de Fizică și Matematică, la absolvire fiind repartizat ca profesor într-o școală medie din raionul Comrat, unde și-a dus veacul până la transferul, în 1990 (fără știrea, necum cu protecția ministrului N. Mătcaș!), în proaspăt înființatul de către ministrul Educației Nicolae Mătcaș Liceu teoretic bilingv „Dante Alighieri” din Chișinău. A schimbat cariera științifică visată în adolescență pe nobila muncă de profesor școlar.

Subsemnatul, prin forța lucrurilor, a urmat treptele ascensiunii în profesie (lector de limba română, doctorand în specializarea Lingvistică matematică, structurală și aplicată la Universitatea de Stat din fostul Leningrad (azi Sankt-Petersburg), doctor în filologie, asistent la alma mater, lector  superior, docent, profesor, decan, șef de catedră la Institutul Pedagogic (azi Universitatea Pedagogică) din Chișinău, îmbinând activitatea didactică intensă cu munca științifică. Timp de 4 ani (fără 3 luni) am fost ministru al științei și învățământului din RM;  timp de un an  –  redactor la revista „Limba Română” din Chișinău și timp de peste 10 ani (din 1997 până în 2007) – expert superior la Direcția Generală Relații Internaționale și Integrare Europeană, Serviciul Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului Educației de la București.

Activitatea didactică a profesorului universitar Nicolae Mătcaș e cunoscută și apreciată după merit de către studenți, cadrele pedagogice din învățământul preuniversitar și universitar din republică și din România, precum și de către opinia publică în genere și oficialități. În acest sens sunt ilustrative lucrările: Enciclopedia marilor personalități. Din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului și de pretutindeni., vol. V, Contemporanii, K – Z. Ed. Geneze. Fundația Realitatea Românească, B., 2003; Dionis Lica „Clopotul amintirilor durute”. Tipografia UPS „Ion Creangă”, Chișinău, 2010.

Activitatea metodică, științifică, publicistică și de creație poetică este oglindită pe larg în impunătoarea (499 p.) lucrare: Elena Ungureanu și Maria Cudlenco „Nicolae Mătcaș. Risipă și măsură. Biobibliografie”, apărută  sub egida Bibliotecii metropolitane „B.P. Hasdeu”, Chișinău, 2020.

V.G.: Sunt convinsă că în fiecare ființă tânără zace o personalitate în devenire. Ce rol au jucat familia și educatorii în alegerea strălucitei traiectorii pe plan educațional?

N.M.: Familia a contribuit la lărgirea orizontului meu cultural prin faptul că, de când am devenit elev, mi-a stimulat atracția către carte și cunoștințe. Poate că prin mine voiau să recupereze ceea ce n-au reușit ei la timpul lor. Nu mi-au interzis să citesc după ce îmi făceam, mai întâi, temele pentru acasă. Am vorbit mai sus despre influența benefică din partea fratelui Vasile, care, deja de la începuturi, în perioada preșcolară, a fost, într-un fel, cel mai bun „profesor” al meu de literatură. La școală, în clasele primare, stimata de întreg satul pentru rezolvarea solomonică a litigiilor, dar extrem de severa noastră învățătoare Parascovia V. Bogdanova, văzând că are de a face cu un elev cunoscător care citea destul de bine pentru vârsta lui, de multe ori încă din clasa I mă punea drept exemplu să citesc în fața elevilor din clasele superioare. Interesant că, la nivel gimnazial și, cum am spune astăzi, liceal, prin cunoștințele și capacitățile creative pe care le poseda și pe care ni le împărtășea celor mai dezlegați la minte, la vorbă, dar și de însăilare de versuri improvizate, ca model de îndemn, susținere permanentă și de urmat nu a fost vreunul dintre cei doi profesori de limbă și literatură maternă, ci ilustrul nostru profesor de istorie din Cahul Gheorghe I. Antohi. Bun cunoscător de istorie și literatură, cu har crengian de povestitor, cu un scris caligrafic și o semnătură „de ministru”, cu care literalmente ne-a dat la pământ pe toți, ne-a făcut pe vreo câțiva ca, de la o vreme, să-i imităm întru totul scrisul și să-i reproducem sofisticata semnătură. Nu ne-a certat. Dimpotrivă, l-am surprins, cum s-ar zice, surâzând pe sub mustăți, semn că îi plăcusem. Iar când a văzut conspectele noastre cu scrisul caligrafic antohian, s-a înduioșat și milostivit să ne pună câte un „5” (nota maximă în sistemul sovietic de apreciere a cunoștințelor de 5 puncte) frumos cum numai domnia sa putea să-l deseneze! Dumnealui este cel care ne-a dezvăluit structura și specificul foiletonului, al fabulei, ne-a ilustrat pe viu ce înseamnă ironia, umorul, satira, critica neajunsurilor din activitatea conducătorilor satului, rostul pseudonimului pentru evitarea unor repercusiuni nefaste ca urmare a apariției materialelor critice în gazeta raională „Calea spre comunism”. Încercările noastre de versificare au căpătat o turnură de poezie veritabilă numai după „lecțiile” de versificație pe care ni le-a predat la consultații iubitul nostru profesor de istorie. Ni s-a destăinuit că la Pedagogicul „Ion Creangă” învățase la curs împreună cu Aurel Busuioc, cel care ulterior avea să devină un redutabil scriitor și de neîntrecut purtător de vorbe de spirit.

Născut prin 1927, cred că avea și dumnealui câteva clase primare românești, dar nu ne-a vorbit niciodată despre aceasta, știind că și pereții au urechi. Cuvântul „românesc” era prohibit dacă nu era utilizat cu conotație vădit negativă. Țin minte, în schimb, cum îi scânteiau și i se umeziseră cu duioșie ochii și cu câtă bucurie a strâns la piept ediția de lux de poezii eminesciene pe hârtie velină, carte pe care o procurasem în anii de studenție în librăria „Drujba” („Prietenie”) și pe care i-o dusesem în vacanță la casa părintească din Cahul!…

Bonomul nostru profesor de limbă franceză și desen liniar Vladimir Gh. Bevz (fratele cunoscutei profesoare universitare de limbă română Olimpiada Medvețchi de la fostul Institut Pedagogic „Alecu Russo” din Bălți, ulterior colegă la catedra de limbă română  pe care am avut onoarea să o conduc de la Pedagogicul „Ion Creangă”), cu mână de pictor, sigur că ar fi vrut să urmez Facultatea de Limbi Străine de la Bălți, însă nu a insistat când a aflat despre preocupările mele. Profesoara de limbă și literatură română Iulia I. Tornea îmi observase de cu vreme intuiția, simțul dezvoltat al limbii și cunoștințele sigure la gramatică și ortografie, încât atunci când unii elevi puneau la îndoială explicațiile d-ei, nu se jena să apeleze la argumentările subsemnatului. Era de la sine înțeles că îmi acceptase orientarea spre filologie.

Mă simt dator să subliniez rolul esențial al lecturilor și al bibliotecii din sat în orientarea către științele umaniste. Biblioteca din Crihana Veche și bibliotecarele Maria Dogaru și Elena Bogdanova mi-au dat aripi să zbor spre imensitatea cunoștințelor.

Mulțumiri și eternă amintire tuturor!

V.G.: Vă rog să precizați parcursul educațional spre o evoluție deplină.

N.M.: Cinci ani de muncă asiduă în sala de cursuri și la bibliotecă; prezență obligatorie și conspecte complete; sesiuni examinatorii parcurse cu brio (strâmtorați și de necesitatea obținerii bursei); lucrări de curs executate la timp și exemplar; participări cu referate, comunicări, luări de cuvânt la ședințele Cercului lingvistic de la facultate și cu recitări și participare la dezbateri în cadrul Cenaclului literar; practicile pedagogice în școlile din oraș; consultarea metodiștilor din partea catedrei și a profesorilor la disciplinele respective din școli; întocmirea și susținerea tezei de licență…

Am avut parte de profesori erudiți: acad. prof. univ. Nicolae Gr. Corlăteanu, reputat lingvist, absolvent al Universității din Cernăuți, director al Institutului de Limbă și literatură al AȘM, șef de catedră universitară; docent Ion E. Osadcenco, dr. în științe, cursul de literatură română clasică și cursul special „Mihai Eminescu”; prof. Tatiana N. Vasilieva, specialist în literatura universală; prof. Nikolai A. Paukov, deținătorul cursului de literatură rusă; Riva A. Kukșuk, cursul de Folclor rusesc, ilustrat cu recitaluri excelente;  Ecaterina F. Kovaliova, specialistă de limbă slavă veche; prof. Pavel A. Kovcegov, cursul de istorie a filozofiei; Boris M. Șteinman, dr. în științe cu o teză despre N. Bălcescu, cursul de logică (în grupele mixte pentru rusofoni ținut în limba rusă, iar pentru noi – tradus ad-hoc  într-o română literară impecabilă); tinerii lectori Anatolie I. Ciobanu, cursul de sintaxă, și Vitalie Z. Marin, cursul de gramatică istorică; Cleopatra Vnorovschi, prof. de psihologie, cunoscătoare excelentă a disciplinei predate și, grație studiilor universitare absolvite în perioada interbelică, model de exprimare în limba română, ș.a. Cursul de pedagogie, ținut în limba rusă într-o exprimare searbădă, nu rezistă la compararea cu cel de psihologie, deși ambele trebuiau să aibă un rol hotărâtor în pregătirea noastră ca profesori școlari.

V.G.: Învățătura nu s-a încheiat odată cu absolvirea cursurilor universitare și ocuparea unui loc de muncă în învățământul superior din Chișinău. Care au fost următorii pași până la devenirea de profesor universitar doctor docent? Privind din această postură, care credeți că sunt reperele/ resorturile/ pârghiile prin care se poate ajunge în vârful carierei profesionale: cartea, studiul, sârguința…?

N.M.: Sigur că nu s-a încheiat. Dacă ai acceptat să lucrezi la catedră, trebuie să înveți toată viața. Pe lângă activitatea didactică, un cadru universitar este dator să desfășoare și o activitate de cercetare științifică (articole, studii, monografii, conducere de doctorat și recenzare de lucrări și teze), fără de care nu poți accede prin concurs la titlurile și posturile la care faceți trimitere (doctorat, doctor în științe, lector superior, conferențiar, docent, profesor, doctor honoris causa). Ca pedagog, activitatea științifică nu o exclude pe cea metodică, ci chiar o presupune: scrierea de articole cu caracter metodic adresate profesorilor din învățământul preuniversitar, participarea cu prelegeri la cursurile de perfecționare a cadrelor didactice; contribuții la elaborarea și recenzarea manualelor școlare și a materialelor didactice la specialitate (scheme, tabele, dicționare etc.).  Să fii la curent cu aparițiile editoriale în domeniul ales, elaborându-ți propria bibliografie la compartimentele și problemele lingvistice care te interesează; să-ți completezi cu date noi cursurile elaborate; să le aduci la cunoștința studenților și să-i implici în dispute; să-i atragi în activitatea științifică prin scrierea lucrărilor de curs anuale și a tezei de licență.

Bibliografia citată a subsemnatului confirmă la mod concret  în bună parte cele afirmate.

Da, pârghiile sunt cele enunțate de Dvs. La care se adaugă abnegația, avansarea prin concurs în ierarhia didactică, spiritul de competiție și – de ce nu? – retribuirea diferențiată a muncii.

V.G.: Scriați cândva: „M-a furat lingvistica…” Ce/cine v-a îndemnat să studiați lingvistica? Unde și când? A fost o adevărată pasiune? Povestiți, vă rog, despre activitatea Cercului de lingvistică de la Chișinău!

N.M.: „M-a furat lingvistica” în sensul că eram pasionat de mic de literatură, dat fiind că ea oferă mai multe, diverse și plăcute ocazii de manifestare a abilităților actoricești ale profesorului decât disciplinele lingvistice. Cu atât mai mult în situația în care te lași ademenit de niște veleități de creație artistică, cum suntem mai toți cei care în adolescență ne visăm poeți. Era și un fel de răzvrătire contra unor pretinși literați care comentează placid, plicticos textul literar, nu sunt în stare să memorizeze și să reproducă emoționant textele, captivând atenția și provocând iminenta delectare estetică. În plus, la anul I, ca urmare a vizitei decanului de la Facultatea de Litere de la Universitatea „A.I.Cuza” din Iași Gavril Istrate, cele două universități inițiaseră pentru prima oară un schimb a câte doi studenți din cele două state. Profesorul nostru de literatură clasică Ion I. Osadcenco îmi făcuse propunerea unei eventuale călătorii de studii la Iași, pe care o acceptasem cu plăcere. Cu regret, nu s-a mai realizat la acel moment. Iar în cadrul facultății a urmat practica dialectală de vară la Tudora din raionul Olănești sub conducerea inimoasei dne profesoare universitare Faina Cojuhari, care ne-a demonstrat pe viu și atractiv ce înseamnă anchetă dialectală și specificul regional fonetic, lexical, gramatical. Începând cu anul II, tânărul lector și doctorand Anatolie I. Ciobanu, cercetător pasionat de probleme de limbă, curator al grupei noastre academice, mândru de faptul că grupa dirijată de domnia sa, ca urmare a rezultatelor la studii după primul an, ocupase locul întâi pe universitate, ne propuse doritorilor să ne înscriem și să participăm la ședințele Cercului lingvistic pe care îl patrona. Nu s-au repezit mulți, însă vreo câțiva, conștiincioși, nu s-au încumetat să-l refuze: Elena Pânzaru, Maria Caraman, subsemnatul, alăturându-se celor din cursurile superioare (Gheorghe Rusnac, Alexandru Donos), după care au urmat și novicii din anul I: Petru Tolocenco, Mihail Purice, Vladimir Zagaevschi ș.a.  Puțini, dar serioși și puși pe treabă. Am înțeles că eventualele prezentări și dispute pe marginea referatelor ne vor ajuta să ne sistematizăm rezultatele cercetărilor pentru elaborarea lucrărilor anuale de curs, a viitoarei teze de licență. Astfel, un îndemn al pasionatului de știința limbii domn prof. Anatolie I. Ciobanu și un răspuns modest la apel la începuturi din partea unor neofiți în probleme serioase de lingvistică avea să se transforme treptat într-o reală pasiune. Peste ani, pot certifica cu satisfacție acum, multe din temele propuse de autori de-a lungul anilor de studii universitare pentru discuții în cadrul Cercului au constituit obiectul unor teze de doctorat (M. Purice, P. Tolocenco, E. Pânzaru, A. Palii, E. Mândâcanu ș.a.). Subsemnatul ales ca președinte al numitului Cerc lingvistic, am purces la întocmirea unui plan de lucru, care lua în dezbatere la ședințele lunare, de regulă,  tematica de care  erau preocupați membrii: terminologia culorilor (M. Purice), modalități de exprimare a nuanțelor de aspect verbal (Nicolae Mătcaș), subordonata complementară (E. Pânzaru), valorile gerunziului (Petru Tolocenco), accentul fix și accentul variabil (Vladimir Zagaevschi), neologismele de origine franceză (George Rusnac) ș.a. Concomitent, Cercul nostru (pe care M. Purice, după cunoscutul în lingvistica generală Cerc lingvistic de la Praga,  îl botezase cu emfază Cercul lingvistic de la Chișinău) și-a dezvoltat și un organ mural de presă: „Limba noastra” (redactor-șef M. Purice), care reflecta activitatea Cercului.

M-a furat pentru o lungă perioadă de timp lingvistica în sensul că m-a îndepărtat forțat de poezie. În mediul academic din RM (spre deosebire de cel din România, d.e.) nu se considera un lucru serios ca un cadru didactic sau un om de știință să manifeste și niscaiva abilități sau, Doamne ferește, veleități de persoană creatoare. Am scris poezie în tăcere, închis în sine, într-un fel – în taină. Ca redactor-șef timp de 10 ani la gazeta de mic tiraj „Tânărul învățător” de la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” redactam și publicam încercările literare ale studenților și cadrelor didactice (în disonanță cu opiniile critice ale cunoscutului jurnalist Leonid Busuioc) și nu destăinuiam nimănui preocupările mele personale similare. Chiar dacă unii mă suspectau și mă provocau să mă destăinuiesc. Așa se explică faptul că am revenit la poezie, dragostea mea dintâi, la depărtări de ani, după autoexilul în România. Repercusiunile reținerii, dar și ale unui exces de modestie, cum îmi incriminează unii colegi, n-au întârziat să se manifeste: cunoscut ca poet cât de cât în Țară, continui să rămân, vorba ilustrului actor și regizor, bunului meu prieten de autoexil bucureștean Ion Ungureanu, un mare necunoscut în RM. Îmi duc cu răbdare toiagul nepopularității.

V.G.: Este vizibil faptul că sunteți apreciat, stimat și iubit de foștii dvs. studenți. Cum credeți că v-au perceput, cu ce i-ați impresionat, cum ați contribuit la formarea lor ca dascăli, educatori în acea perioadă de tristă amintire pentru Basarabia? Pe lângă predarea cursurilor studenților, cu ce ați contribuit la dezvoltarea lor ca oameni?

N.M.: Mulțumesc. E meritul lor dacă au observat calități deosebite. Eu pur și simplu mi-am făcut onest datoria de profesor, exigent, întâi de toate, față de propria pregătire și de propriul comportament și numai după aceea față de respectul lor pentru disciplina studiată și de pregătirea pentru viitoarea profesie. Le-am recunoscut că ni-i dat de destin să lucrăm împreună, să respirăm același aer; prin urmare, trebuie să ne respectăm reciproc și să ne străduim să înțelegem și să însușim materia predată nu de frică, ci din sentimentul datoriei, răspunderii pe care ne-o asumăm în fața copiilor pe care părinții ni i-au încredințat/ni-i vor încredința nouă. Le-am respectat demnitatea, conștient de faptul că în fiecare făptură există o potență creatoare latentă, o fărâmă de priceperi și talent deosebite de ale altora, care în viață îi vor ajuta să se afirme ca individualități. I-am vrut descătușați, comunicativi, sinceri. Funcție de atitudinea față de pregătire către seminare la introducere în lingvistică sau de activism la orele practice la sintaxă pe parcursul anului, la examen celor mai bine pregătiți, spre mirarea lor, le făceam surpriza de a le pune notele binemeritate din oficiu. Celor care transpirau în fața întrebărilor din bilet le permiteam, la ananghie, să deschidă pentru un moment-două manualul sau conspectul pentru a-și aminti ceea ce uitaseră. Celor slab sau deloc pregătiți le propuneam cu mult calm și fără moralizare agasantă să mai studieze și să revină pentru lichidarea restanțelor. Eu îmi iubeam discipolii, vegheam la creșterea lor profesională și spirituală. Nu le purtam pică. Poate că nici ei nu-mi purtau vreo pietricică în sân. La 1994, după eliberarea din postul de ministru, cea mai dură lovitură pe care au putut să mi-o aplice agrarienii antiromâni veniți la putere a fost, prin respingerea de la Senat și îngrădirea dreptului de a reveni la catedra universitară din cauza „românizării învățământului moldovenesc și a tinerelor generații de moldoveni”, să mă despartă de studenții mei dragi. Ironia era că leatul meu de facultate, deputatul Valeriu Senic, președintele Comisiei pentru știință, învățământ, tineret și sport, cel mai bun cunoscător al literaturii române, erudit și exigent profesor la Pedagogicul bălțean „Alecu Russo”, în strădania lui de a se da în fața agrarienilor și a Președintelui Petru Lucinschi drept mare antiunionist, propunea, nici mai mult, nici mai puțin, să fie rechemați în republică (sic!) toți tinerii  bursieri ai statului român (elevi, studenți, masteranzi, rezidenți, doctoranzi, cursanți la perfecționare) trimiși de ministrul unionist Mătcaș la studii în România! Acel Senic, care, în calitate de conducător al elevilor basarabeni participanți la olimpiadele de limbă și litertură din România, în fața colegilor români se prezenta drept bun român și mare unionist! Ce face goana după carieră din om!

Distanța dintre catedră și ascultători devenea mai redusă, iar studenții – mai comunicativi în timpul participării la muncile agricole, unde atât studenții, cât și profesorii responsabili de noua lor activitate, comportamentul lor civic și moral, erau mult mai expuși analizei critice din partea conducătorilor și a oficialităților locale, iar responsabilitatea profesorilor de munca și integritatea fizică a discipolilor – mult mai mare. Îi tratam întotdeauna ca pe propriii mei copii.

Perioada de tristă amintire de care aduceți vorbă cred că noi, cadrele didactice, o resimțeam cel mai mult, pentru că nu aveam voie să recomandăm literatură de specialitate în limba română, ci numai în rusă, nu puteam discuta liber probleme care țineau de unitate lingvistică și de neam, mândrie națională, istorie, cultură națională comună, mica și Marea Unire etc. Îmi pare rău și incredibil că în masa enormă de studenți cu care am împărțit și dificultățile legate de readucerea la viață a Institutului „Ion Creangă” „renăscut din cenușă”, dar și micile-mari izbânzi de etapă, s-au găsit, totuși, niște vigilenți ciripitori unde trebuie că decanul și profesorul Mătcaș, la cursul de introducere în lingvistică, recomandă și … literatură de specialitate în limba română. A trebuit să-i explic unui oficial de la secția de ideologie a CC al PCM că era vorba de un curs similar alcătuit în românește de o echipă de tineri lectori români după manualele autorilor sovietici Leonid A. Bulahovski, Arnold Cikobava, Alexandr A. Reformatski ș.a. și editat la București sub redacția acad. Alexandru Graur, curs care pentru studenții moldoveni era mult mai accesibil în limba română decât cele în limba rusă.

Pe parcursul anilor, ne-am răsuflecat mânecile, împreună cu colegul Ion Dumeniuc, și, în 1970, am alcătuit și editat pentru prima oară în RM cursul de introducere în lingvistică (reeditat în 1977), apoi, în trei cu dl acad. Silviu Berejan, cursul de lingvistică generală (1985).

Am crezut dintotdeauna, și încă mai cred, că exemplul personal de atitudine față de muncă, de profesie, de comportament în mediul ambiental poate exercita o influență benefică asupra aspiranților la profesia de educatori.

V.G.: Ați făcut parte din Mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni în perioada 1985-1989. Precizați, vă rog, care au fost proiectele importante și strategiile acestei mișcări!

N.M.: Din glorioasa, frenetica Mișcare părea că face parte întreaga Basarabie, ale cărei conștință națională și sete de descătușare, eliberare, independență izbucniseră odată cu proclamarea la nivel de URSS a restructurării și largii publicități. Pornită la nivelul tuturor republicilor naționale mai întâi ca problemă de salvare a limbilor naționale aflate sub teascul strivirii din partea limbii ruse ca mijloc generalizat de comunicare și, concomitent,  de luptă contra poluării climei și a solului, dar, mai cu seamă, a sufocantului climat spiritual, s-a transformat  în curând în luptă pentru eliberare de sub imperiu, obținerea suveranității și independenței naționale, pentru revenire la simbolistica națională și la reformarea tuturor domeniilor de activitate, inclusiv a stabilirii unor relații cu adevărat normale dintre națiunile și grupurile etnice conlocuitoare, precum și sferele funcționării limbilor vorbite pe teritoriul statelor care se voiau independente.

Nu am pretins și nu am făcut parte din staff-ul Mișcării, drept care nu îmi pot permite să vorbesc despre strategiile ei. Am considerat de cuviință, împreună cu colegul meu de catedră universitară Ion Dumeniuk (în timp ce majoritatea colegilor încă nu reușiseră să izgonească robul din sine și stăteau pe margine, așteptând consecințele), să explicăm opiniei publice cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă în ce constau revendicările în domenul limbii: starea dezastruoasă în care ajunsese limba română din Basarabia în condițiile proclamării așa-numitului bilingvism armonios, care, de fapt, funcționa ca bilingvism numai pentru națiunea majoritară din republică, în timp ce vorbitorii rusofoni practicau un monolingvim cras, împotrivindu-se învățării limbii națiunii majoritare; de ce era absolut necesară proclamarea limbii române (în terminologia ideologiei sovietice numită cu ostentație „moldovenească” pentru a îndreptăți teoria eistenței a două națiuni și limbi diferite) din republică drept limbă de stat, luarea ei, amenințată de pieire,  sub protecția statului; în ce raport se va afla ea cu limba rusă și cu alte limbi ale unor grupuri etnice compacte trăitoare pe teritoriul republicii; ce înseamnă pentru aceste grupuri compacte autonomie culturală; de ce limba română din RM trebuie să revină la alfabetul latin; ce rol va avea haina latină a limbii noastre asupra „teoriei” celor două limbi, chipurile, diferite; combaterea promotorilor vechii teorii, eliberarea ostaticilor naționali ai acestei teorii și aducerea mancurților la matca adevărului  etc. etc.  Oglindă fidelă a acelor articole din presa periodică din marea bătălie pentru limbă rămâne și azi cartea celor doi lingviști „Coloana infinită a graiului matern. File din marea bătălie pentru limbă” (Ed. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1990).

Mișcarea națională în apărarea limbii, protestele masive pentru limbă de stat și alfabet latin, numeroasele articole din mass-media au obligat conducerea de partid și de stat să creeze în 1988 așa-numita Comisie interdepartamentală pentru studierea istoriei și a problemelor dezvoltării limbii moldovenești pe lângă Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM, avându-i ca președinte pe Aleandru Mocanu și ca secretar pe subsemnatul. Timp de un an și jumătate comisia, prin grupurile ei de lucru, a elaborat, dezbătut, publicat în presa periodică republicană pentru discuție publică proiectele de legi în domeniul conferirii limbii române din RM a statutului de limbă de stat, al funcționării limbilor vobite pe teritoriul republicii și al revenirii la grafia latină, iar după dezbaterea publică, a definitivat cele 3 proiecte și le-a propus Parlamentului republicii pentru dezbatere și aprobare. Aprobarea de către Parlament s-a produs la 31 august 1989, zi care a devenit sărbătoare națională pentru populația RM.

V.G. Spuneați că nu ați făcut parte din staff-ul Mișcării de eliberare națională. În schimb am aflat că ați făcut parte din Comisia interdepartamentală pentru  studierea istoriei și problemelor dezvoltării limbii moldovenești de pe lângă Prezidiul Sovietul Suprem al RSSM, despre care ați amintit în răspunsul la întrebarea de mai sus. După președinte, ați fost chiar un fel de șef mai mic al ei: secretar. Vă rog să ne relatați pe scurt despre componența și   atribuțiile acestei comisii, numită plastic de scriitorul Nicolae Dabija, redactor-șef al hebdomadarului „Literatura și arta”, după ce, în 28 decembrie 1988, această comisie definitivase proiectele privind legislația lingvistică și le propusese spre dezbatere publică atât în presa republicană de limbă română, cât și în cea de limbă rusă, „Comisie de salvare a limbii”. În ce sens a salvat-o și ce rol a avut pentru ridicarea prestigiului ei ca limbă de stat?

N.M.: S-o luăm pe îndelete. La începutul anului 1987, CC al PCUS adoptase o hotărâre despre îmbunătățirea predării limbii ruse (!) în școlile din republicile naționale. Tot de limba rusă aveau grijă, limbă care devenise de iure și de facto mijloc de comunicare între națiunile și grupurile etnice de pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice (numită drăgăstos de către conducătorii de la Moscova „a doua limbă maternă” a națiunilor neruse) și care, în această poziție, practic, nu numai că polua masiv cu rusisme și calchieri limbile naționale, ci, cu excepția școlilor din învățământul preuniversitar și a facultăților de filologie națională din cel universitar,  le izgonise treptat din sferele de comunicare oficială. Intelectualitatea din republicile naționale nu mai putea privi pasiv la înăbușirea și pieirea pe față a limbilor naționale materne, a început să sune alarma. Iar numita hotărâre n-a făcut decât să declanșeze în republicile naționale un adevărat „război al limbilor” întru salvarea de la dispariție a limbilor materne neruse. În loc să ia măsuri radicale pentru salvgardarea lor, CC al PCUS recomandase structurilor partinice și de stat din republicile naționale drept paliativ pentru a domoli spiritele adoptarea unor hotărâri similare celei de mai sus, numai că referitor la limbile naționale. În 27 mai 1987 la Chișinău apare hotărârea CC al PCM și a Cosiliului de Miniștri „Cu privire la îmbunătățirea studierii limbii moldovenești”, o declarație zornăitoare de ochii lumii, inefectivă, după cum constataseră  pe teren  emitenții înșiși la un an de la adoptarea ei. Pe 5 iulie 1988 Biroul Politic al CC al PCM adoptă o altă hotărâre, „Cu privire la măsurile pentru aprofundarea studierii istoriei limbii moldovenești și dezvoltarea ei”. Aici limba îmburuienită se înăbușă, dispare, iar ei propun măsuri pentru „aprofundarea studierii istoriei ei”! La Chișinău nemulțumirile maselor cresc, articolele din mass-media se multiplică, marșurile și protestele mulțimii dezlănțuite se întețesc și se extind. Conducerea derutată a republicii ce să mai facă? Hai să instituie pe rol de paratrăsnet o comisie!  Căci la comisii erau buni de tot. Astfel că pe 5 iulie 1988, la câteva zile după hotărârea menționată, decreta instituirea pe lângă Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a Comisiei interdepartamentale pentru studierea istoriei și a problemelor dezvoltării limbii moldovenești, șef al Comisiei fiind, cum menționasem mai sus, însuși Președintele Prezidiului Sovietului Suprem Alexandru Mocanu, iar secretar al ei – subsemnatul. Toate nemulțumirile mulțimii, toate articolele de presă în apărarea limbii moldovenești, mulțimea de scrisori cu revendicări și propuneri acum erau aruncate pe capul Comisiei interdepartamentale. Aproape în toate republicile unionale din URSS se propaga mai întâi revendicarea conferirii statutului de limbi de stat limbilor naționale în pericol de dispariție, adică luarea lor sub protecție sigură de stat și numai după aceea adoptarea de măsuri urgente și eficiente pentru salvarea lor. În republică nu putea să nu apară concomitent și imperios și revendicarea revenirii la alfabetul latin și a recunoașterii unității de limbă moldo-române, de care se temeau ca de foc și autoritățile centrale, și cele locale. Secretarul în probleme de ideologie al CC al PCM Nikolai F. Bondarciuk chiar reușise să ațâțe și mai intens spiritul mulțimii când declarase sus și tare că vor avea parte de alfabet latin când își vor vedea ceafa! După publicarea în septembrie 1988 în presa republicană a renumitei „Scrisori deschise” a  66 de intelectuali dintre cei mai curajoși, adresată Comisiei interdepartamentale, în care se descria starea deplorabilă în care ajunsese limba română din Basarabia, se propuneau măsuri radicale pentru stoparea poluării și degradării ei, revendicările din Scrisoare erau susținute în masă de populația autohtonă în gospodăriile agricole, întreprinderi, fabrici, uzine, unități de învățământ, instituții de cercetare, varii organizații, la care erau adăugate și alte propuneri. Aceste propuneri și revendicări în adresa Comisiei erau publicate în paginile presei, analizate la ședințele Comisiei. Comisia, constituită din 33 de persoane cu drept de vot la adoptarea unor decizii cardinale, alese pe sprânceană („de nădejde”) din persoane loiale conducerii (lucrători de partid, demnitari de stat, deputați, profesori universitari, oameni de știință, de cultură, literatură și artă), și-a luat în serios sarcinile și încrederea acordată, astfel că a convocat grupuri de specialiști în domeniul  limbii, care să examineze și să discute probleme privind istoria constituirii limbii literare, raportul dintre  originea și natura limbii  și scriere (alfabet), etapele de dezvoltare a limbii române din Basarabia, relațiile ei cu alte limbi cu care venise în contact de-a lungul timpului, influențele din partea altor limbi, dezvoltare liberă și constrângere, limitare dirijată a sferelor de întrebuințare, bilingvismul și efectele lui asupra asigurării funcționării libere a ambelor limbi aflate în contact, funcționarea limbii în condiții social-politice diferite, unitate și diferențiere, variabilitate teritorială și constanță sistemică, raportul dintre variantele teritoriale ale uneia și aceleiași limbi și limba standard, dintre normă și vorbire, ortografierea corectă a numelor de localități și persoane în limba maternă restrânsă în funcționare în condițiile influențelor masive din partea limbii ruse utilizate pe scară largă la nivel oficial ș.a.  Întrucât numărul limitat de membri ai Comisiei interdepartamentale, ba, pe alocuri, și numele unora trezeau mari suspiciuni, sub influența maselor nemulțumite fusese luată decizia de a extinde efectiv numărul participanților la dezbateri în cadrul grupurilor de lucru prin cooptarea unor oameni de știință și creație foarte cunoscuți și populari. Ce nu știau masele dezlănțuite era că deciziile finale urmau să fie aprobate prin vot numai de cei 33 de membri oficiali. Dezbaterile și analizele problemelor de acest gen au servit ca bază pentru elaborarea de către Comisie a proiectelor de bază de legislație lingvistică: conferirea limbii moldovenești de pe teritoriul RM a statutului de limbă de stat; raportul dintre limba rusă, limba de stat și limbile naționale ale unor grupuri etnice care locuiesc compact pe teritoriul republicii; revenirea limbii moldovenești din republică la grafia latină. În Comisie au fost create din persoane competente două grupuri de lucru: unul pentru elaborarea primelor 2 proiecte sub conducerea deputatului Ion G. Borșevici și coordonarea din partea subsemnatului, altul – pentru elaborarea proiectului de revenire la grafia latină – sub conducerea deputatei Raisa I. Kocetkova și coordonarea lui Ion Dumeniuk. Elaborate cu greu și îndelungat, adoptate și mai greu, proiectele au fost puse în dezbatere publică, redactate și votate cu mari temeri în ședința din 27 decembrie 1988 a Comisiei din 33 de membri cu drept de vot, înaintate spre dezbatere publică pe parcursul anului 1989, iar după încheierea dezbaterilor publice furtunoase, definitivate, proiectele au fost expediate în Parlament. Timp de două zile au fost dezbătute în contradictoriu în Parlament și aprobate de acesta în ședința din 31 august 1989. Faptul că alfabetul latin al limbii noastre a intrat în casele românilor basarabeni cu câteva zile mai devreme se datorează în mare parte eforturilor depuse la dezbateri în cadrul grupului de elaborare a proiectului de revenire la scrisul tradițional în baza alfabetului latin de către compatriotul nostru ucrainean, lingvistul Ion Dumeniuk, fie-i amintirea eternă!

Dacă vreun cititor ar manifesta o curiozitate mai detaliată privind activitatea Comisiei interdepartamentale și culisele pregătirii celor trei proiecte de legi lingvistice menționate, ar putea consulta relatarea subsemnatului „Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru limba română din Basarabia”, publicată în cartea: Elena Ungureanu, Maria Cudlenco. Biobibliografie Nicolae Mătcaș. Risipă și măsură” (Chișinău, 2020).

V.G.: În conjunctura începutului ultimului deceniu al secolului trecut, în degringolada politică din Basarabia, ați acceptat să faceți parte din trei guverne consecutive ca ministru al Științei și Învățământului. De ce? Care vă erau dezideratele? Ați crezut că este momentul unor înfăptuiri epocale pentru populație în regăsirea propriului destin?

N.M.: Atunci nu mai aveam timp să ne gândim la degringoladă. Parcă renășteam. Euforia primelor mici-mari pentru noi, cei din țarcul sovietic, victorii (limbă de stat, revenirea la alfabetul latin, primele tipărituri în acest alfabet („Glasul”, „Literatura și arta”) ne dădea aripi de zbor. În această atmosferă de renaștere națională fiecare se simțea dator să contribuie cât mai mult și cât mai repede, cu toată suflarea, în domeniul său de cunoaștere, la revenirea la izvoare și la reformarea vechilui edificiu cu iluzie de statalitate. Timpul era limitat, împotrivirile contra schimbărilor – majore, riscurile demiterii – iminente. Trebuia făcute cât mai multe și trainice într-un timp cât mai scurt și ostil schimbărilor radicale.

Menționasem cu altă ocazie că aveam inoculat în fibrele ființei conceptul că, dacă se cere să faci ceva în numele prosperării neamului și al țării, cu atât mai mult dacă ți-o cere cineva pentru care ai toată încrederea și căruia îi porți un respect deosebit, nu ezita. Mă întâlnesc prin aprilie 1990 „absolut din întâmplare” cu scriitorii Ion Druță și Leonida Lari. Cu maestrul Druță nu ne cunoșteam personal. Iar d-lui, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea, îmi zice pe  un ton care mi se păru destul de familiar: „Domnule ministru, am decis să punem pe umerii d-tale povara funcției de ministru al învățământului”. Tonul d-sale îmi dădu curaj să răspund și eu oarecum degajat, în spiritul adresării: „Maestre, dar vedeți Dvs. umerii mei atât de tari, încât să pot duce această povară?” Nu reuși maestrul să-mi dea replica, pentru că interveni brusc Leonida, cu vocea ei categorică: „Dar cineva TREBUIE să ducă această povară!” Din nou acest TREBUIE, care mi-a luat din viața personală mulți ani de liniște sufletească: decănia la filologie, șefia catedrei de limbă și literatură, apoi a celei de limbă maternă, munca voluntară de redactor-șef la gazeta de mic tiraj de la „Ion Creangă”, colaborarea prin cumul cu Institutul de Limbă și literatură al AȘM la elaborarea după principii absolut noi a volumului II al DELM-ului… Acum urmau anii incerți de ministeriat. Dar dacă TREBUIE înseamnă că TREBUIE! Și, după aprobarea candidaturii în sferele înalte și formarea guvernului, am început munca de salahor.

Vreun cârcotaș ar putea să-mi reproșeze: mare minister într-un stat cu trei stâni și nici o mie de mioare! Mic sau mare, sarcinile și problemele sunt la fel de numeroase și de răspundere. Mai ales într-un stat de tip nou, care nici nu se născuse de-a binelea, necum să se ridice copăcel pe propriile picioare, și în care trebuiau desțelenite pământurile părăginite de atâția ani din cauza indiferenței ivanilor noștri fără de țară și neam.

Problemele curente se desfășurau în ordinea lor firească, cele noi – privind reforma din rădăcină a sistemului de educare și învățare, renunțarea la vechiul învățământ anchilozat, care urmărea educarea și formarea unui om de tip nou, sovietic (homo sovieticus) cu o singură patrie și o singură limbă, mancurtizat, abrutizat și docil, supus orbește regimului și superiorilor, și revenirea, mai întâi,  la educația și învățământul românesc tradițional cu structurile de bază din perioada interbelică revăzute și dezvoltate conform evoluțiilor celor din România și din Apus (etapa pregătitoare – grădiniță, învățământul primar, gimnazial, liceal, artistic, profesional, universitar bolognez de scurtă și universitar de lungă durată, postuniversitar: masterat, rezidențiat, stagiere, doctorat, perfecționare) – cu greu, prin opuneri, detractări, respingeri, sabotări, efort dublu. Nu pot enumera aici toate dezideratele și schimbările pe care le urmăream. Cea mai dificilă a fost schimbarea de mentalitate, mai cu seamă la cadrele vechi din învățământ și din conducerea învățământului. Ideile restructurării în domeniul științei erau respinse categoric din start. Dar avalanșa schimbărilor în învățământ se derulase, ea nu mai putea fi oprită. Încerc să enumer câteva dintre acestea.

1. a) Inițiative de ordin ideologic:

-derusificarea învățământului, lichidarea școlilor mixte moldo-ruse, focar de rusificare forțată și naturală;

-studierea limbii de stat a republicii în toate unitățile educative și școlare alolingve;

-după proclamarea suveranității și a independenței – declararea limbii ruse în școlile naționale ca limbă străină și învățată opțional, ca și alte limbi străine,

– notificarea de către minister și Comisia parlamentară de știință și învățâmânt către direcțiile raionale de învățământ că numele corect al limbii statului este „limba română”;

– introducerea studierii în școlile naționale și la facultățile universitare a literaturii române ca un tot întreg (fără a mai separa special studierea în RM numai a scriitorilor din stânga Prutului);

-crearea în fiecare raion și municipiu a unor licee teoretice cu profil bilingv (român-englez, român-francez, român–spaniol, român-italian; ucrainean și o limbă străină, rus și o limbă străină, găgăuz și o limbă străină, bulgar și o limbă străină – cu studierea obligatorie și a limbii statului,

– predarea în școlile de toate gradele a disciplinei „Istoria românilor” (nu a celei integrate etc.);

-utilizarea la lecțiile de limbă și literatură română, istoria românilor și la alte discipline a manualelor, donate gratuit de către Ministerul Educației Naționale din România.

1. b) Inițiative de ordin organizatoric:

-elaborarea (și discutarea publică a) proiectului Legii învățământului;

-trecerea de la sistemul rusesc de apreciere a cunoștințelor (de 5 puncte) la sistemul românesc (de 10 puncte);

– trecerea la învățământul superior de scurtă și de lungă durată;

-elaborarea și introducerea sistemului de atestare și acordare de grade didactice pentru profesorii din învățământul preuniversitar;

– selectarea și trimiterea la studii de divers nivel a tinerilor și cadrelor de învățământ din RM în România pe bursele oferite gratuit de statul român;

-repartizarea judicioasă a spațiilor de învățământ (în situația în care unele colective de elevi învățau în 2-3 schimburi, iar în altele spațiul liber era dat în arendă) ș.a.;

-aprobarea deschiderii unor instituții de învățământ privat (Liceul republican de creativitate și inventică „Prometeu”, ULIM ș.a.);

-crearea de extensiuni de studii ale unor universități din România pe lângă cele din RM (Universitatea din Galați – Universitatea din Cahul, SNSPA din București – Universitatea de Stat din Moldova ș.a.);

-schimburi de cadre universitare pentru instruirea studenților la extensiunile din RM ale facultăților din România.

1. c) Inițiative la nivel de conținut:

-elaborarea de minimuri de cunoștințe (curricula școlară) la diverse materii;

-crearea de colective mixte de autori (din RM și România) pentru elaborarea programelor și a manualelor școlare comune, inclusiv pentru învățământul universitar;

– întocmirea și editarea de urgență a manualelor de istoria românilor (cu oglindirea întregii istorii a neamului);

-colaborarea cu editurile din Țară și cu cele din RM pentru reeditarea operelor scriitorilor clasici și contemporani studiați în școală conform noilor programe.

Primite la început de unii cu entuziasm, de alții – cu neîncredere sau scepticism, multe inițiative au prins rădăcini puternice și au dat roade: înțelegerea unității de limbă și neam, a numelui corect al limbii pe care o vorbesc și al națiunii române pe care o reprezintă; acceptarea studierii istoriei neamului ca disciplină separată și resingerea hotărâtă a studierii istoriei integrate (disipate și fragmentare) a românilor (prin pierderea istoriei neamului în oceanul infinit al istoriei neamurilor); cunoașterea mai bună a limbilor străine în urma organizării liceelor bilingve;  reducerea influenței limbii ruse și excluderea pericolului asimilării limbii române prin lichidarea școlilor mixte; activismul cetățenesc al tinerilor care au studiat în instituțiile de instruire din România, cunoașterea aprofundată a limbii române literare și a istoriei neamului; sentimentul de dreptate (inclusiv la nivel de salarizare) care li s-a făcut profesorilor sârguincioși urmare a aplicării Legii de conferire a gradelor didactice ș.a.m.d.

Mă întrebați dacă am crezut în regăsirea propriului destin identitar de către tinerii reprezentanți ai neamului? Nu se putea să nu cred! Prin participarea lor la protestele din anii de foc ei ne-au ajutat să punem limba pe cale de dispariție sub protecția statului, să revenim la grafia latină absolut normală pentru o limbă romanică. Ulterior, când ciracii lui Voronin sau Dodon au vrut să scoată istoria românilor din programa școlară, substituind-o prin așa-zisa istorie integrată, ei au ieșit în Piața Marii Adunări Naționale și au apărat cu propria ființă reduta ministerului de la 1990-1994. Ei cunosc adevărul de ce limba noastră se numește română; de ce ei, ca purtători nativi ai limbii române, sunt români, indiferent de numele pe care și-l dau când se prezintă din ce regiuni sunt; de ce istoria românilor trebuie studiată integral, indiferent de vitregiile sorții și ale divizării forțate a neamului și a Țării. Și majoritatea cadrelor didactice și de intelectuali a înțeles toate acestea. Și oamenii în vârstă au ajuns să înțeleagă cum stau lucrurile. Numai teama ce le-a intrat în oase de la amintirea beciurilor sinistre și ale gropilor cu var în care compatrioții lor au simțit prin tortură ce înseamnă „eliberare sovietică” sau cei câțiva leuți din sacoșele lui Dodon și Șor, care le alină pentru un moment viața în sărăcie îi face să-și țină limba după dinți. Nu de la fabricile de minciuni ale unor carieriști și mancurți ca Stati, Moldovan, Dziubinschi, Furtună & Co, care prin scornirile și alegațiile la care recurg s-au făcut de râs în fața lumii civilizate, a învățat lumea istoria proprie, ci din noua școală și de la savanții istorici descătușați.

V.G.: În ce a constat „Revoluția” din învățământ în perioada 1990-1994? E lesne de înțeles că „românizarea” învățământul din Basarabia a fost un proces dificil, greu de împlementat. Conceperea, dezbaterea și votarea Legii învățământului, al cărui amfitrion/pălmaș ați fost, cred că a fost adevărata reformă. Cum argumentați această apreciere?

N.M.: Parțial, am răspuns deja la întrebare. Aș putea vorbi la infinit despre impedimentele organizate dacă nu m-aș referi la o instituție a statului pe care am condus-o. Întrucât mă privește direct, nu-mi place să mă plâng.

„Revoluție” a fost pentru cei lipsiți de sentimentul național sau pentru cei care se acomodaseră în lâncezire și nu voiau să fie deranjați. D.e., Legea învățământului, publicată în presă, a fost luată de la început în furci pe motiv că ar fi o copie a celei din România.

Îmi amintesc, de asemenea, că, la dezbaterea Legii privind conferirea gradelor didactice, chiar unii profesori de treabă începuseră să peroreze că de ce le-ar trebui lor să mai scrie o lucrare când au susținut o teză de licență; că de ce trebuie să mai treacă niște probe în scris sau oral când de-a lungul anilor de facultate au trecut prin atâtea examene; că de ce le trebuie lor să treacă prin atâtea trepte/ grade didactice etc. Când le-am spus că, dacă nu vor să scrie, să nu scrie; dacă nu vor să fie examinați, să nu pretindă la treaptă/ grad ș.a., i-a cam luat neliniștea. Să vină numai cei pe care îi ține cureaua, care au cunoștințe, care vor să fie apreciați și diferențiați prin gradul didactic pe care îl merită pentru cunoștințele și eforturile lor sistematice de cei care nu vor să le obțină, limitându-se la paginile din manual pentru elevi. Parcă se mai potoliseră, repet, însă nu definitiv. Pe parcurs, totuși, după începerea aplicării, la cerere, a Legii, când au văzut că unii colegi de-ai lor au obținut un anumit grad didactic, dar și o salarizare corespunzătoare, diferită de cea stagnantă a lor, s-au pus pe treabă. Atunci au înțeles. Mintea românului cea de pe urmă!

Dar câte au fost dintr-acestea! La conferințele pedagogice zonale din august 1990 cât numai nu m-au necăjit cu trecerea la sistemul de apreciere a cunoștințelor cu 10 puncte! Că de ce 10, când lor li-s suficiente 5 puncte etc. etc.

Am avut, însă, și susținători sinceri. Și la minister, și în școli. Intuiau sau înțelegeau că tot ce se pune la cale e pentru binele lor, al școlii, al copiilor noștri, al luminării neamului, al scoaterii lui din întuneric, din robie. Le mulțumesc din suflet unor oameni cu inimă mare și dornici foc de schimbări, care m-au susținut în acțiunile mele: Vasile Cojocaru, Valentina Popescu, Maria Hadârcă, Oleg Bujor, Ștefan Tiron, Ion Constandoglo, Vlad Pâslaru,  Ion Iachim, Liuba Sănduță, Ion Găină, Alexandra Tănase, Aurel Silvestru, Constantin Șchiopu Nadia Pruteanu, Liuba Ciobanu, Tamara Cazacu, Alexandru Tecuci, V. Rolinschi ș.a. Păcat că unii dintre ei au plecat prea devreme dintre noi…

V.G.: În perioada ministeriatului ați legiferat posibilitatea, șansa elevilor și studenților din Basarabia să studieze în România și a românilor să studieze în Republica Moldova. După știința dvs, și-a atins scopul mult dorit?

N.M.: Sunt primul ministru al învățământului din RM, care am dorit cu adevărat și realizat, atât în perioada ministeriatului, cât și după, ca expert superior la Ministerul Educației Naționale al României, prin înțelegere comună între cele două ministere, iar apoi – prin contracte de colaborare bilaterale, trimiterea masivă (de la 3000 în  1990/1991, inclusiv tineri de origine română din actuala Ucraină,   până la 9-10 mii anual în perioada Președintelui Traian Băsescu) la studii (învățământ preuniversitar, universitar, postuniversitar, stagiere-perfecționare) în România a tinerilor din RM pe burse și cazare gratuită oferite cu generozitate  de statul român. Partea moldovenească a oferit comparativ, din motive economice cunoscute, un număr de locuri mult mai redus (câteva sute anual), agreate la început la facultăți de prestigiu, ulterior – în temei la studii de doctorat. Voiam sincer ca tinerii moldoveni, pe lângă studii serioase, să recupereze ceea ce nu avusese posibilitatea să înfăptuiască părinții și frații lor mai mari: să se convingă cu ochii lor că românii sunt frați de sânge, că vorbesc aceeași limbă, numai că liber, lejer, normată, literară, că își cunosc bine și se mândresc cu istoria și cultura neamului. Credeam că acești tineri peste un număr de ani se vor întoarce acasă ca specialiști instruiți temeinic, dar și ca buni vorbitori de limbă română literară, care să respingă sabirul ruso-moldovenesc și accentul străin din vorbirea neîngrijită cvasigenerală din republică. Numai că atunci când urmau să se întoarcă, după 1994, la putere se perindau deja forțele românofobe (așa-numitul partid democrat-agrar al lui S. Moțpan, partidul comuniștilor al lui V. Voronin, partidul socialiștilor al lui I. Dodon ș.a.), care, în loc să profite de armata de specialiști educați pe cheltuiala statului vecin și să completeze sectoarele care duceau lipsă de cadre calificate, îi refuzau sfidător ca potențiali sau reali unioniști. Aceștia și-au găsit locuri de muncă în România sau au luat drumul diasporei. (În paranteze fie spus, în aprilie 1994, subsemnatul însuși, primul ministru al învățământului din perioada transformărilor democratice din RM proclamată independentă, acuzat de românizarea învățământului moldovenesc și a tinerelor generații de moldoveni, împreună cu un alt fost ministru, Ion Ungureanu (al culturii și cultelor, din considerente similare), au fost eliberați din funcție, lăsați fără loc de muncă, nevoiți să-și câștige o bucată de pâine în România). Noile regimuri promoscovite au încercat să limiteze numărul de tineri dornici să studieze în România, să le îngrădească ostentativ accesul la studii fără plată, asigurate cu burse și cămin, încât partea română donatoare de locuri, fără a diminua numărul de locuri prestabilit înainte, i-a ajutat să depună dosarele pentru studii la diverse universități din Țară în cele mai apropiate centre universitare românești de la frontiera cu RM: Suceava, Iași, Galați.

Primirea la studii în România a moldovenilor continuă, situația politică din RM și atitudinea față de România s-a ameliorat într-o anumită măsură, însă lupta pentru democratizare și integrarea republicii în UE (nu în România) continuă. Eforturile și-au realizat scopurile scontate? Eminescu să ne judece, vorba poetului național Grigore Vieru.

V.G.: În proiectele dvs., întotdeauna ați dorit să atingeți idealul. Prin angajarea fermă de slujire a cetățenilor, ați întreprins totul cu pasiune nețărmurită, cu implicare totală și dorința de a dărui… V-a fost și greu uneori? Când și din ce cauze/ motive?

N.M.: L-am dorit cu toată ființa, ca și colegii mei de vise și speranțe. Aci apare realizabil, aci se ascunde în zare ca fata morgana. Încă îl doresc și sper să mă bucur cu toată ființa, împreună cu semenii mei, de realizarea lui, să prind și eu, în numele „generației pierdute”, ora stelară a ReÎntregirii neamului și a Țării.

Când te implici cu toată suflarea, greutățile nu le simți, obstacolele le învingi mai lesne. Greu să lupți cu inamicul, mult mai greu e să lupți cu ai tăi. Nu vreau să sune patetic, dar trebuie să ai calmul, răbdarea, convingerea și tăria de sacrificiu ale Mântuitorului, dacă vrei să realizezi ceva care să rămână, contrar tuturor intemperiilor ideologice.

V.G.: A devenit o cutumă astăzi să se emită aprecieri nefavorabile cu privire la copiii, adolescenții, tinerii din zile noastre. Ca pedagog desăvârșit și părinte de copii și nepoți realizați pe toate planurile (educațional, profesional, familial), ce părere aveți în acest sens?

N.M.: Copiii au fost și rămân pentru părinți și bunici cei mai buni copii și nepoți în toate timpurile. Numai că micuții de astăzi se maturizează mai repede ca urmare a accesului neîngrădit la studii și la mijloacele de comunicare în masă: TV, internetul, telemobilul. Trebuie să ținem cont de aceasta și să reglementăm timpul acordat pentru pregătirea temelor pentru acasă, ocupațiilor preferate (sport, ore de muzică, balet, creație artistică). În rest, este știut de când lumea că relațiile familie – părinți – copii, grădiniță – copii, școală – elevi nu creează probleme dacă se menține echilibrul necesar: respectarea de către părinți a ego-ului copiilor, respectarea de către copii a autorității vârstnicilor, respectarea de către educatori și profesori a personalității elevilor, respectarea de către elevi a autorității educatorilor, conlucrarea obligatorie dintre familie și școală.

V.G.: Care a fost conjunctura în care ați decis să plecați din Chișinău la București, din „țară în țară”, cum minunat v-ați exprimat? Ce responsabilități ați avut și cum v-ați adaptat mediului din România? Ce „personaje” ați întâlnit? Această perioadă este o împlinire sau un refugiu venit la bună vreme?

N.M.: La 50 de ani împliniți mă temeam că am să mor și n-am să-mi văd Țara. Iată că întâmplarea nefastă cu „pedeapsa” din partea agrarienilor ajunși la putere, despre care am vorbit mai sus, a făcut ca a doua jumătate a vieții (care trece mai repede decât prima!) să o trăiesc în Țară. Vorba lui Ion Ungureanu, care îmi tempera tânguirile mele: „Nu mor caii când vor câinii, domn’ ministru. Tot rău-i spre bine!”

Mă întrebați dacă m-am adaptat? Nici nu a trebuit să mă adaptez, doar eram venit de acasă acasă (celebra vorbă a lui Nichita Stănescu atunci când s-a pomenit pentru prima oară la Chișinău). La serviciu colegii mă respectau, eu, la rându-mi, am beneficiat de sfaturile domniilor lor. Biblioteca Academiei Române mi-a fost pentru mult timp sursă inepuizabilă de cunoștințe. În România am putut da frâu liber improvizărilor poetice, pe care le tăinuiam la Chișinău. Aici mi-au apărut toate volumele de versuri (24), iar revistele literare m-au acceptat ca român get-beget. Am  întreținut (și întrețin) relații de prietenie lingvistică, culturală și literară cu reputați lingviști, literați, poeți, oameni de cultură: Gheorghe Mihăilă, Mioara Avram, Valeria Guțu, Flora Șuteu, Gheorghe Chivu, Dumitru Irimia, Stelian Dumistrăcel, Radu Cârneci, Tudor Opriș, George Muntean, Aureliu Goci, Victor Crăciun, Florin Grigoriu, Vasilica Grigoraș, Doina Drăguț, Maria Diana Popescu, George Chirilă, Ionel Marin, Marian Ilie, Theodor Răpan, Marian Ilie, Georgică Manole, Gheorghe A. Stroia, Ion Filipoiu, Mihai Sultana Vicol, Liviu Maior, Gheorghe Popa, Sorin Teodorescu, Antonie Popescu, Romeo Moșoiu ș.a.

Aș comite un păcat dacă n-aș recunoaște că și aici, în Țară, adică tot acasă, am continuat să mă realizez plenar.

V.G.: Scriați cândva: „M-a furat lingvistica, dar m-a ținut în brațe poezia” și „Eu și în preajma literaturii mă simt bine” – confesiuni sincere, venite de la un reputat poet, demn de apreciat și stimat. Cât ne ajută poezia pe noi, muritorii, într-un secol nebun, care se mișcă spre o lume tot mai tehnologizată?

N.M.: Poezia socială ne deschide ochii asupra problemelor din societate, ne mobilizează la atitudine civică, orientată spre implicare pentru soluționarea lor. Ne sugerează că nu trebuie să rămânem indiferenți când nu ni se respectă drepturile, demnitatea. Noi, basarabenii, am supraviețuit ca neam cu Ștefan cel Mare, Eminescu, graiul nostru cel sfânt. Poezia socială este cea care ne-a apărat ființa, conștiința națională. Avem nevoie de ea și în Țară, îndeosebi în timpul de față, când executivul ne sărăcește prin măsurile de impozitare exagerate, înghețarea pensiilor și a salariilor, ne jignește prin ignorare, refuzul de a fi ascultați, de a ni se explica corelarea impozitelor cu capacitatea de achitare, când nimeni nu mai compară costul coșului minim de consum și al altor necesități vitale (medicamente, detergenți, obiecte de igienă) cu puterea de comparare etc.

Poezia lirico-meditativă, intimă, camerală, erotică se adresează firilor sensibile, solitare, care simt necesitatea de a-și alina sentimentele, emoțiile, trăirile personale cu cele ale eului liric. Este, în mare, apanajul, dar și remediul oamenilor de cultură, al intelectualității artistice și de creație. Are de când se cunoaște un număr mai redus de cititori și admiratori, în schimb buni și sensibili receptori și cunoscători.

Așa cum omul religios are nevoie de relația cu divinitatea, tot așa și omul cultivat și sensibil are o sete neostoită continuă de poezie de calitate și de frumos în genere.

Poezia ne ajută mult, numai dacă nu ne lenevim să citim. Ne ajută să ne păstrăm sentimentele și emoțiile, să rămânem oameni, să nu ne robotizăm ori să ne întoarcem la grotă.

V.G.: Scrieți poezie cu pana inimii, indiferent de tema abordată și motivele de inspirație. Vă rog să precizați ce v-a inspirat mai mult? Ce specii ale geniului liric ați abordat? Care vă este mai aproape de suflet?

N.M.: Dacă n-am scri-o cu pana inimii, ar fi searbădă, declarativă, lipsită de emoție. Fără fior emotiv, vibrație, armonie, muzicalitate, expresivitate, dar și în lipsa unui lexic adecvat și variat, poezia ar fi ca un dans într-un picior.

În atmosfera de luptă continuă tacită sau declarată din Basarabia subjugată și oprimată de amar de vreme nu a existat scriitor, care să nu fi practicat o poezie socială implicată, combativă. Artă cu tendință, cum spunem în literatură. Chiar și poeți care și-au au început activitatea prin a scrie poezie eminamente romantică, simbolistă, navigând prin lumea stelelor și a fanteziei, ascultând și delectându-se cu muzica sferelor (cum a fost, d.e., Leonida Lari de la începuturile sale literare), n-au putut să nu coboare cu picioarele pe pământ și să scrie cele mai mobilizatoare și combative versuri, implicându-se activ în Mișcarea de eliberare națională. Anume această poezie socială („pașoptistă”, „semănătoristă”, „desuetă”, cum o numesc unii pretinși moderniști din Țară) ne-a ajutat să ne menținem identitatea, limba, ființa națională, să nu fim asimilați definitiv ca neam și suflet, iar după 1985 ne-a mobilizat la luptă pentru suveranitate și independență, desprindere de imperiul sovietic. În flancul apărătorilor ființei naționale se înscrie și poezia socială a subsemnatului.

Poezia meditativ-filozofică și cea erotică, veche de când lumea a pus mâna pe liră, este o altă fațetă a însăilărilor poetice ale intervievatului Dvs. Nu din cauză că ar fi strict „camerală”, ci pentru că astăzi lipsește cu desvârșire editarea și propagarea organizată a literaturii, iar autopropagarea mă umilește, această poezie nu a ajuns la inima și simțurile amatorilor de poezie decât la nivel de pagini de facebook și, destul de timid, prin intermediul unor apariții sporadice în unele reviste de specialitate tipărite sau în format online.

Întrucât prin specializare postuniversitară am avut tangență cu disciplinarea gândirii, judecata logică și matematică, ordinea, este explicabil de ce am îmbrățișat cu predilecție sonetul, cu organizare structurală și logică strictă, elemente numerabile, lexic select, alternanță strict reglementată de silabe accentuate și neaccentuate, ritm și rime perfecte. Nu toate cele peste 1000 de sonete sunt ideale, desigur, dar – fie-mi iertată lipsa de modestie – am convingerea că un cititor exigent ar putea selecta măcar 100 pentru o antologie de cele mai frumoase sonete.

Numai la scrierea epigramelor și catrenelor cu colorit epigramistic cobor din starea de poezie cu picioarele pe pământ. Aici îți pui la contribuție mintea, spiritul de observație, umorul, șfichiul critic. Nu-mi plac bășcălia, râsul de dragul râsului. Râsul meu mai mereu merge mână în mână cu plânsul.

V.G.: Cum ați descoperit și cum ați descrie „stare de poezie”? Ce presupune ca un autor să trăiască această stare? Ce simte atunci cu adevărat?

N.M.: Nu am descoperit-o, o simt, fără exagerare, o trăiesc. Numai într-o asemenea stare te așezi la masa de scris. Altminteri eșecul sau platitudinea îți sunt asigurate.

Când scrii, te duci în altă lume, frumoasă, captivantă, vibrantă, celestă, numai a ta. O lume mirifică, înălțătoare, în care plutești, levitezi, zbori, ești numai simțuri și vibrație, iar versurile pe care le scrii sună ca o armonie divină, ca o muzică a sferelor. Această stare a creatorului am numit-o într-o recenzie la o carte a scriitoarei basarabene Lucreția Bârlădeanu din „Literatura și arta” stare de poezie, stare de creație.

V.G.: De unde dorința acerbă de a scrie epigrame, catrene cu un spirit acid, critic, sarcastic la adresa îmbuibaților lumii, a nedreptăților vremii pe care o trăim?

N.M.: Din interior. Nu mă lasă conștiința să tac, eu, educat toată viața de familie, de școală și de sistem în genere (nu știam că acesta din urmă una spune și alta fumează!) să spun numai adevărul.  De mic copil mi s-a născut acest sentiment de respingere a nedreptății, desconsiderării omului din om, a umilirii. Țin minte, aveam 6 anișori, eram singur acasă, vin niște boseci de la sovietul sătesc (primărie) cu o căruță cu doi cai, pun scara la gura podului, urcă în pod, din care au început a căra pe rând câte un sac cu făină, apoi cu porumb, grâu, secară, orz, ovăz, clădindu-le în căruță. Îmi venea să le iau scara de la gura podului ca să cadă jos cu tot cu sac, dar era prea mare și grea pentru puterile mele. De ciudă și necaz și cum tata întârzia să vină de la Cahul (5-6 km distanță de Crihana), pornesc eu pe o cărărușă spre târg, în speranța că îl voi întâlni și îi voi relata cazul, iar el se va duce să se războiască avan cu tâlharii. Tata, înțelegând despre ce e vorba, înfrânându-și propria durere, mă ogoiește: „Lasă, Colișor, că ei au luat sacii cu grâu ca să-i macine la moară și să ne aducă acasă făina!”

Când am mai crescut, în anii de școală, dl profesor de istorie Gheorghe I. Antohi, despre care am vorbit mai sus, ne-a susținut în demascarea în gazeta raională prin intermediul fabulei, al foiletonului a neajunsurilor din sat, rezultate din inactivitatea sau proasta dirijare a conductorilor, sfătuindu-ne să le semnăm cu pseudonime.

În anii de luptă cu falsificatorii istoriei naționale, ai limbii, denumirii corecte a ei și a vorbitorilor din Basarabia, am scris, singur sau împreună cu colegul meu Ion Dumeniuk, zeci, sute de articole, dezvăluind tertipurile la care recurgeau în denaturarea adevărului istoric și științific, întrunite în trei cărți de rezonanță: „Coloana infinită a graiului matern. File din marea bătălie pentru limbă” (Ch., 1990), „Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul” (Ch., 1998) și „Calvarul limbii române din Basarabia” (Ch., 2011).

Iar acum, când trăim într-o lume a ipocriziei, minciunirii pe față, a nepedepsirii hoților din sistem și a neconfiscării averilor lor ilicite, a triumfului nepotismului, sinecuriștilor, a desfrâului relațiilor intime etc. etc., să nu-i iei în țeapă măcar într-o epigramă inofensivă?

Trei titluri de cărți (fiecare dintre ele în câte 2 volume): Cartuș&Revolver: Sare și piper (Iași, 2022), Punct ochit – punct lovit (Iași, 2022) și Sare-n ochi (Iași, 2025), care însumează un total de peste 2000 de pagini și  cca 8000 de epigrame, nu ajung pentru demascarea tuturor relelor din viața social-politică actuală de către un biet Don Quijote contemporan.

V.G.: Ce ați purtat pururea în desaga primită prin naștere? Ce trăsături de caracter v-au dat imbold să slujiți neamul și țara întreaga viață?

N.M.: Onestitatea. Puterea de a izgoni sclavul din sine. Intoleranța față de nesinceritate, ipocrizie, minciunire, nedreptate. Devotamentul față neam și Țară. Mândria de a fi român cu tot sufletul.

V.G.: Ce dorințe, visuri mai stau cuibărite în bocceaua purtată pe umerii domniei voastre?

N.M.: Dorința de a-l face pe fiecare conațional basarabean bătut în cap cu leuca să înțeleagă de ce și el este român și vorbește românește.

Visul de ReÎntregire a neamului și a Țării.

V.G.: Ne aducem aminte cu toții de anul 1990, când în România și în Republica Moldova a fost o adevărată euforie. S-a organizat cu mare bucurie Podul de Flori, s-au întâlnit rudele, s-au vizitat de-o parte și de alta a Prutului. Credeți că în acel context se putea înfăptui revenirea Basarabiei la patria-mama? De ce nu s-a realizat? N-a existat voința politică a celor două state? N-a existat contextul favorabil intern și extern, s-a evitat un conflict greu de dus cu Rusia?

N.M.: Cred că se putea dacă cei doi șefi de state ar fi avut suflet de român, curaj și gândire de conducători baltici. Cum să ceri opțiune liberă și corectă prin referendum de la niște cetățeni a căror conștiință națională a fost denaturată premeditat și forțat timp de decenii de ocupație străină și a căror structură etnică a fost denaturată prin deportare, strămutare și amestec masiv și planificat de populație de altă origine etnică adusă special să se împotrivească și să ceri ca și aceasta din urmă să participe la sufragiul de ReUnire a românilor de pe cele două maluri ale Prutului? Despre ce fel de referendum s-ar mai putea vorbi dacă s-ar discuta vreodată cazul Bucovinei de Nord, al Herței și, să nu uităm, al Basarabiei de Sud (Bugeacului)? Opțiunea „referendum” trebuie exclusă din start cel puțin din considerentul exprimat. Țara-mamă n-ar trebui să vorbească despre cost și cheltuieli, ci să devină atractivă prin bunăvoință, extinderea sferelor de colaborare și a ecartamentului de tip european, pătrunderea capitalului românesc existent pe teritoriul RM ș.a.

V.G.: Cât de adâncă este sădită în sufletul dvs. dorința de revenire a Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herței la sânul patriei-mamă? De ce este nevoie să se împlinească acest deziderat a multor generații de români și a dvs. în mod deosebit?

N.M.: Foarte adâncă. Și mi-au sădit-o în suflet nu părinții, care stăteau cu degetul la gură ca să nu vorbim despre români, nu școala, care ni-i prezentau pe români ca pe niște ocupanți („teoria” jandarmului român care bătea), ci accesul la carte, conștientizarea adevărului istoric. Vă rog să nu Vă supărați, dar orice suflare care a înțeles ce înseamnă rapt, ocupație, care le-a suferit pe pielea proprie, nu mai are nevoie să fie întrebată de ce vrea Unire cu Țara.

V.G.: Vă mulțumesc din inimă, drag ROMÂN, pentru timpul acordat și minunata și interesanta discuție.

N.M.: Și eu Vă mulțumesc sincer pentru întrebările delicate, care denotă competență, muncă pentru inițiere în biografia celui intervievat, și pentru răbdarea cu care mi-ați tolerat poliloghia.

București, 10.02.2026.

by

Referinţă Bibliografică

INTERVIU EVENIMENT: VASILICA GRIGORAȘ – Nicolae MĂTCAȘ – prototipul de ROMÂN  de care are nevoie ȚARA și NEAMUL/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 februarie 2026