MIRELA-IOANA DORCESCU

UN ROMAN CALEIDOSCOIPIC: „SINGURĂTATEA AJUNGE LA TOȚI” DE DUMITRU OPRIȘOR

Când, în vara anului 2017, de Ziua Timișoarei, cu prilejul dobândirii titlului de cetățean de onoare al cetății de pe Bega, Doamna MARIA PONGRÁCZ POPESCU, distinsă scriitoare, foarte cunoscută jurnalistă în partea de Vest a țării, mi l-a prezentat pe Domnul Dumitru Oprișor, mi-a șoptit apoi, cu toată convingerea: este cel mai bun prozator din Banat. Ne-am zâmbit, atunci, complice. Dețineam, deci, un mare secret. Doamna Maria Pongrácz Popescu, demnă de toată încrederea, a sădit în mine acest gând ce îmi servește acum pentru exordiu, într-un comentariu extins, migălos, dar nu exhaustiv. Într-un fel, Distinsa Doamnă girează tot ceea ce urmează să scriu despre cel mai recent roman al lui Dumitru Oprișor.

Indiferent de poziția sa într-o ierarhie, instabilă, subiectivă și, poate, chiar inutilă, prin romanul Singurătatea ajunge la toți, publicat la Iași, la renumita Editură Junimea, în 2024, Dumitru Oprișor se impune, pe plan național, ca scriitor „total”. Cartea sa este o dovadă de excelență în abordarea literară a unei teme existențiale de gravitatea singurătății. Autorul construiește, din temelii până la ultimele finisaje, cu o neobosită măiestrie, o lume pluriformă (în sens etimologic, cu nenumărate frumuseți, fiindcă în formă găsim radicalul latinescului formosus „frumos”, moștenit doar de română), cufundată în neguri, în dureri fără leac și, cu toate acestea, plină de poezie, de umor. Modul predominant narativ combină, în dozaje cumpănite, descriptivul și dramaticul, într-o expunere originală. Autorul manevrează, pe muchia dintre real și imaginar, limbaje pitorești, între care cel mai elocvent este tăcerea. Fără urmă de îndoială, Dumitru Oprișor se arată a fi arhitectul și artizanul matur al unui (macro)univers uman autentic, memorabil și exemplar.

Inspirat de Dobroteasa natală, ajustând stilistic fondul de informații mereu îmbogățit în decenii de documentare, într-un epic dens, subtil liricizat, Dumitru Oprișor creează imaginea literară a unei comunități românești distincte, mobile, unde mereu se întâmplă, se aude, se comentează câte ceva, pe care ne străduim, ca lectori, să-l reținem, fiindcă fiecare amănunt din bogata anecdotică își are rolul său în efigie. Cu o expresie la modă, vom afirma că distinsul scriitor timișorean așază Dobroteasa pe harta literaturii române, plasând-o în vecinătatea Siliștei-Gumești, dat fiind specificul locului, dar și al timpului de referință, cel care, în Moromeții lui Marin Preda, își pierduse „răbdarea” cu oamenii, smulgându-i din rădăcini: finalul Celui de-al Doilea Război Mondial și perioada imediat următoare, a celebrelor jafuri ce-au secătuit gospodăriile țăranilor harnici, „ce-și lucrau grădinile” sau loturile din câmp, au cutremurat colectivități ample, precum cea a Dobrotesei, mai cu seamă din cauza detestatelor „întovărășiri”, săvârșite „la cerere”, după model sovietic. În Dobroteasa, ca și în Siliștea-Gumești, localnicii își pierd rațiunea de a fi în asemenea circumstanțe devastatoare, ei nu se pot adapta la vremurile noi, se descoperă „învinși de timp” și „fără miză”, cum anticipează învățătorul satului, mare amator de filosofie, în special hegeliană:

„Sub pretextul, în tinerețe, că ai tot timpul din lume pentru orice și oricând, la mijlocul drumului începi, conștient, să te amăgești că, la o adică, recuperezi distanțele, iar la final, învins de timp, rămâi fără miză.” (p. 15).

Unele drame din Dobroteasa sunt determinate de contextul istoric, altele sunt atemporale. În ansamblu, relatarea lor se adresează, cu o remarcabilă intuiție a funcției emotive, unui suflet universal, capabil să le recunoască sau, măcar, să le închipuie și, în ambele situații, să manifeste empatia necesară aprofundării sensului lor. „Durerea din suflet” este o atare dramă, enunțată din primele pagini, când învățătorul Ștefan Bucur, într-o zi de sâmbătă, pe când le vorbea benevol elevilor despre istoria localității, este vizitat de un presupus inspector, sosit în sat cu o diligență de la Muscel, căruia îi mărturisește:

„Cred tot mai mult, vă spuneam, că sufletul meu nu-i terminat, că dintotdeauna îi lipsește ceva. În golul ăsta se așază, adesea, o durere surdă.” (p. 13)

Tot atunci, recurgând la parabolă, se induce perspectiva singurătății în mulțime, prin simbolul pomului – identic cu toți ceilalți din livadă – pe care nu se așază niciodată nicio pasăre. Scena este magistrală, de aceea o reproduc integral:

„Îngăduiți-mi un îndemn. Dacă o să aveți ocazia să stați într-o livadă cu pomi înfloriți, neapărat într-o dimineață năucită de lumină, să urmăriți păsările cum zboară. Doar păsările, domnule, au privilegiul să urce, să coboare, să stea, să plece după cum le este vrerea. O să mai constatați că în toată livada există un singur pom, care, culmea, cel puțin aparent, nu se deosebește cu nimic de toți ceilalți. Însă nicio pasăre, dar nici măcar una, fie ea și rătăcită de stol, nu îl alege. De ce oare?” (p. 14).

(Problematizări ca acestea vor mai apărea sub forma întrebării retorice: „De ce oare?”, condamnată să rămână fără răspuns, deși frământă ființa umană, curioasă și neputincioasă din fire).

Cu felurite ipostaze ale unei dureri reverberante ne vom întâlni constant. Ca și cu amenințările singurătății, ce planează deasupra satului. Sunt evidențiate prin procedeul aglomerării, care îi induce receptorului avizat impresia de „învolburare” (Alexandru Ruja) ori de „băsmuire” (Ion Jurca Rovina). Unele, precum siluirea Tudorei sub ochii soțului său Petre de către soldați aliați și măcelul ce i-a urmat, sunt subliniate prin repetiție, funcționând ca piloni în procesul narativ, sub forma (re)amintirii imperioase; așijderea, părăsirea lui Ilie Rizu de către soția lui Ilinca, pe considerentul că își dorește o maternitate pe care el nu i-o poate oferi, este percepută ca un abandon la fel de traumatizant pentru erou, precum, mai târziu, pierderea vederii; revine periodic și îndemnul-reproș adresat lui Pleașcă, personaj oportunist, antipatizat mai cu seamă de învățător și de colonelul rus, de a număra pe degetele de la mâna stângă de câte ori a făcut el un bine cuiva, pentru a realiza… că are prea multe degete; sunt descrise, în repetate rânduri, și crizele de ochi ale lui Ilie Rizu, tot mai frecvente și de mai lungă durată, prefigurând orbirea etc. Prin această tehnică a reluării, cu evidente efecte coezive, autorul dirijează abil lectura, insistând ca nodurile semantice ce i-au generat o poveste echivalentă cu viața, să funcționeze ca borne pe traseele interpretative sugerate. Este o tactică modernă de comunicare cu cititorul, de vădit interes pragmatic, pe care scriitorul-jurnalist o mânuiește cu succes. În adaos, pe itinerarul sus-menționat, intervine, din loc în loc, tot ca bornă semantică, câte un eveniment de mare vibrație, adevărat pisc emoțional: v. relatarea de către Ilie Rizu a visului în care a ajuns în Rai, fiindcă însuși Tatăl Ceresc i-a ghidat pașii către El, dinspre tenebre înfricoșătoare spre o bogăție de lumină („El mă însoțise pe drum, am recunoscut vocea care mă îndemna să grăbesc pasul, că sunt așteptat” – p. 49); organizarea și desfășurarea unui bal straniu, în cinstea aliaților, un bal fără ținută, cu beție și desfrâu, soldat cu moartea Mânzului, rusul cel mic, poreclit astfel fiindcă arăta ca un licean. Acesta a batjocorit-o mai întâi pe Tudora și a devenit obsedat de ea, obsesie care l-a transformat în victimă sigură; înjosirea și omorârea cu o cruzime teribilă a organizatorului de bal, Florea Drașcă, zis Pleașcă; descrierea activităților dintr-un sit arheologic din curtea lui Victor Nițoiu, suspectat de săteni că ar fi găsit o comoară pe care o ține ascunsă și că ar fi blestemat, fiindcă un înaintaș de-al său dăduse foc bisericuței de lemn ridicată în Dobroteasa de Mihai Viteazul; finanțarea tratamentelor medicale ale lui Valer Păieran, copilul desfigurat după ce căzuse într-o groapă cu var, și înfierea lui simbolică; înmormântarea învățătorului Ștefan Bucur, a cărui viață a fost mult mai complicată decât se știa, după cum rezultă din inferențe și din bâlbele unui ceremonial funebru ce se dorea a fi reverențios, dar a devenit, în punctele esențiale, macabru etc.

Ritmul alert al povestirii – lineare sau în cercuri/ dreptunghiuri hermeneutice – este în ton cu viteza cu care, sub presiunea transformărilor politice, oamenii după care alerga Ilie Rizu, ca să le afle și să le imortalizeze poveștile în caietele sale, se schimbă de azi pe mâine, se „metamorfozează”, de fapt, după cum observa regretatul critic și istoric literar Al. Ruja. Aglomerarea spațiului narativ cu personaje și fapte diverse, cu o puzderie de amănunte etc. obligă, paradoxal, la o lectură lentă și atentă, cititorul temându-se ca nu cumva să piardă rostul vreunui fir narativ… și, pe cale de consecință, să recepteze eronat segmente din logica discursivă: v. grupul de soldați mobilizați, cântăreții: Ciron, cu vioara lui, și Florea Fârloiu, cu ocarină, fluier, caval, dar și cu un picior de lemn, cu care se alesese pe front, în Primul Război Mondial; nefericitul Victor, întâiul invalid din Dobrotesa din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, întors la ai săi cu un picior amputat; Minodor Vulpaș, care și-a pierdut mințile în bombardamentul de la Odesa; Mitu Cârciumaru, al cărui frate geamăn a murit pe front; Petre, bărbatul Tudorei, care a ucis doi dintre violatorii ei și a fost împușcat de al treilea; țârcovnicul Gheorghe Marinescu, ce-l persiflează pe Părintele Iftodie, finul său, fiul fostului preot Ristea; Zenovia, preoteasa, cuviincioasa soție a lui Iftodie, mamă a trei copii; Pleașcă și comitetul de organizare a balului, cuconetul deservent, profesoara Iustina Zamfirescu și ale sale tacâmuri de argint, moștenite, pare-se, de la străbunicul ei ce făcuse parte din Garda lui Napoleon; curtezanele aduse de la Drăgășani; Ciachir și via lui; soldații aliați, conduși de un colonel rus, poreclit Tăciunele, care învăța și vorbea din ce în ce mai bine românește; Stancu fierarul; moașa Stanca; Ștefan Ambrozie, iubitul ei din tinerețe; Grigorie, tatăl lui Ștefan, care și-a împușcat odinioară în palma dreaptă fiul, pentru a-l scăpa de front sau/ și de Stanca; speculantul Fătu și jandarmul Gaciu; clopotarul Victor Branețu, poreclit Gamotea; Ruxandra, poreclită Muta, tânăra care se întorsese în sat fără grai, după ce a fost necinstită de un avocat din București, boierul Gheorghiță Bacșiș, cu nevestele lui, îngropate una lângă alta în cavoul cu două locuri din curtea boierească; Vlăngărău, stăpânul hanului; Cioată, pădurarul; Constandin, morarul etc. etc. – toți și toate ale lor, pe fundalul dintre ramele tabloului rustic, par elementele unei enumerații hiperbolice, într-atât de apropiate unele de altele, încât se contopesc. În prim plan, cărturarii locului; sunt doar doi: Ștefan Bucur, învățătorul ceremonios, respectat de comunitate pentru cunoștințe, preziceri ce se adeveresc mereu, dar, mai ales, pentru rolul său în educarea tuturor sătenilor; și Ilie Rizu, absolventul de școală normală, care a refuzat catedra și a optat pentru o carieră modestă de funcționar la primărie. Așa i-aș dispune într-o fotografie pe care, dacă aș privi-o atent, aș auzi cum le bate inima. (Parafrazare după replica unui fotograf: „ – Domnule, în fotografia asta, dacă o privești atent, se aude cum îți bate inima!” – p. 80).

Totuși, calitatea formației intelectuale a lui Ilie Rizu, care îl legitimează să scrie despre consătenii săi, l-ar îndreptăți să facă un pas în față. El devine cronicarul, cu ambiții de monograf, al Dobrotesei. La început, avid fiind de cunoaștere și autocunoaștere, după cum îi mărturisește, nu o dată, lui Pleașcă:

„ – … Mie, de o vreme, îmi place să trăiesc, în închipuire, am tot repetat, mai multe vieți.

– Nu mă speria! Și la ce-ți folosește?

– O văd pe a mea mai clar!” (p. 43);

v. și:

„ – Ilie, e greu, mă, să trăiești, fie și numai în închipuire, cum susții, mai multe vieți?

– Mie, nu. E ca și cum ai călători, numai și numai după pofta inimii, pe unde ea te trimite, ori te cheamă… Asta nu știu să îți explic, intervine, dacă ești capabil să pricepi, sufletul, firea omului!

– Acum, iar întreb, ia-mă în seamă, insist. La ce îți folosesc viețile astea?

– O văd pe a mea mai clar!” (p. 45-46).

Apoi, un veritabil scriitor. De multe ori, referirea la caietele lui e doar o modalitate de înaintare în trama epică, dar, prin contrastul cu optica celorlalți, se creează în asemenea împrejurări un metatext ironic, grăitor pentru felul în care este privit un scriitor în comunitatea rurală:

„Te duci, te întorci prin gândurile tale, notezi în caiet, de parcă o să se uite dracul la el. O să-l roadă șoarecii sau, în cel mai bun caz, îl năpădește mucegaiul. De unde ai luat, frate, obiceiul, dacă nu cumva e boală? «Mie, de la un timp, îmi place să trăiesc și alte vieți», «Zău? Nu mai rătăci, omule, ocupă-te de viața ta și-ajunge! Ce, când vine cucul în Dobroteasa, ție îți cântă de pe o altă creangă?»” (p. 86).

Între tehnicile narative, amânarea creează suspans și interes sporit pentru ceea ce urmează sau nu a fi scos la iveală. De exemplu, învățătorul Ștefan Bucur îi promite lui Ilie Rizu o destăinuire esențială, dar, din variate pricini, o tot amână. Curiozitatea cititorului se intensifică în stand by:

„ – Imediat după accidentul vascular, speriat și de trecerea timpului, că am bătut, cu mirare cu tot, pragul celor optzeci de ani, la fiecare ieșire la han, când se ivea momentul să te pregătesc pentru ziua asta, te avertizam că vreau să-ți încredințez…

Sleit de puteri, și nu doar din pricina bătrâneții, cum spusese, domnul învățător ațipise din nou.” (p. 146).

Până la urmă, secretul învățătorului trebuie dedus din încredințarea în scris a ultimelor sale dorințe, cu destule încifrări, ce amână ele înseși aflarea adevărului. Întrucât cea de-a doua constă în cererea stupefiantă de a fi înmormântat nu alături de credincioasa-i soție, distinsa doamnă Matilda, ci de… Flavia, mama Tudorei, fiica sa ilegitimă, se trage concluzia că aceasta a fost iubirea adevărată a învățătorului, bucuria și durerea lui tăinuită un sfert de veac:

„Neputând afla ce adevăr este sub fiecare dreptunghi, parcă se juca cu nervii lui. Prin cea de-a doua dorință cerea să nu fie depus lângă defuncta sa soție, de la a cărei plecare trecuseră douăzeci de ani, ceea ce i-ar fi îngăduit să se așeze lângă ea. Voia să își doarmă somnl de veci în același loc, sau măcar în apropiere, de Flavia, mama Tudorei.” (p. 182).

La capătul informării tenace, se cască un hău în logica povestirii. Emoția rece, dotată cu altfel de înțelesuri decât cele din paradigma Dobrotesei, cu care ne-am obișnuit. Un „gol istoric” face să se surpe acea imagine. Oameni și întâmplări se pierd, precipitat, în beznă. S-a spulberat bruma de bunăstare, s-au adâncit durerea și disperarea. A dobândit sens „drumul spre nicăieri”:

„ – Dacă-mi spuneți în ce direcție, este-n regulă, domnule.

– Spre nicăieri, i-a răspuns, deschizând pentru prima dată vizeta prin care se puteau vedea, birjarul folosindu-se de oglinda fixată în partea dreaptă a trăsurii. Chiar dacă odată cu dumneavoastră se stinge, sper să nu vă supăr, o lume, sunt convins că nu știți drumul spre nicăieri. E un loc, domnule, unde doar în zi de sâmbătă, cum este și aceasta, coboară din cer un drum pe pământ”. (p. 10 – 11).

Admirabilă mise-en-abyme. Românii au un râu infernal, Apa Sâmbetei, care face legătura între lumi, precum Styxul. Nimic din ceea ce se pierde pe Apa Sâmbetei nu se mai poate recupera. De aici și expresia idiomatică: „S-a dus pe Apa Sâmbetei…”

Dobroteasa a pierdut valori: 16 tineri pe front, învățătorul satului, cronicarul, care, într-un soi de inerție, mai consemnează istorii și după ce orbește, dar se autoexclude din debusolarea dezgustătoare, preferând solitudinea absolută etc. Dar mai cu seamă și-a pierdut liniștea. Tăcerea de acum e determinată de frică. Lumea s-a urâțit. Simte pericolul. Atrocitatea și grotescul au devenit nemărginite. S-au retras aliații ruși, „agresorii”, cum nu ne sfiește să-i numească Ștefan Bucur, care a pătimit de pe urma lor cu fiica lui Tudora, a suferit, s-a rușinat și s-a revoltat, implicându-se plenar în dreapta ei răzbunare – căci „… nimic nu rămâne nepedepsit pe lumea asta” (p. 113):

„Ilie, Tudora e fiica mea! În noaptea balului, sfârșită cu moartea Mânzului, ea s-a întors să se răzbune. Eu am ajutat-o să fugă, nu a fost nimic din ce a crezut colonelul, pedepsindu-l pe Pleașcă.” (p. 122).

Dar plecarea rușilor e, cel mult, un moment de respiro. Ei aveau să vină iară, cum prevedea cu precizie învățătorul, pe care nimeni nu l-a contrazis:

„Domnul învățător se pornise spre casă, uitând parcă de Ilie Rizu și, din loc în loc, fără să se oprească, îndemna mulțimea cu vocea lui răsunătoare:

– Nu vă bucurați. Se vor întoarce! Fără uniforme și cu o altă muniție…” (p. 99).

Mai întâi, s-au arătat propagandiștii, trimiși de la centru. Au fost primiți cu furie, cu mâhnire, cu umor. Bunăoară, un fost sătean, tramvaist în București, a venit sâmbătă seara în frizerie, ca să țină o cuvântare. Învățătorul l-a atenționat că îl știe de când îi era elev, își amintește și în ce bancă a stat, dar, simțindu-se ignorat, a răbufnit:

„ – Ești dobitoc de când te știu, tu, mă, să ne ții predici? Este prea mult, pentru tine și tot neamul tău.” (p. 148). A luat sticla cu spirt a frizerului și l-a stropit pe față, justificându-se în fața bărbaților ce umpleau până la refuz frizeria:

„ – Minciuna, spusă de un prost, are darul să te scârbească rău…” (Ibidem).

În tranziția, relativ scurtă, spre socialismul de import sovietic, în haosul comunitar, după pauperizarea nemiloasă a localnicilor, și-a făcut loc de-alde Osânză, „căpcăunul”, care nu este prețuit sau dorit de nimeni, dimpotrivă, este ciuca bătăilor de joc ale comunității:

„ – Poate scăpăm de Osânză, la cât rău a semănat îl trimit în altă parte!

– Te minți singur, Petre, și nu e bine. Nu acum, niciodată. Ăsta aici îmbătrânește, dacă nu el, umbra, rămasă pe toate ulițele și gardurile.” (p. 130).

În noaptea de dinaintea alegerilor, candidatul socialist Osânză a fost bătut, lăsat în pielea goală, iar, cu ajutorul hainelor lui, făptașul a încropit o „instalație artistică”, de care a râs, bășcălios, toată Dobroteasa:

„ – Azi-noapte cineva l-a prins pe Osânză și l-a dezbrăcat în pielea goală. Sigur i-a dat și o bătaie zdravănă, lăsându-l să se ducă unde apucă. Numai la Gagiu, la postul de jandarmi, putea ajunge. Hainele, cu bocanci cu tot, i le-a bătut în cuie în șoprul lui Șerban. Cracii nădragilor erau depărtați și sub turul lor imens s-a desenat un soare aprins, din care pică, înșirându-se pe o funie, ceva care se adună într-o grămadă…” (p. 152).

Ancheta a stabilit imediat cine s-a făcut vinovat de această operă denigratoare: Dumitru. Pedeapsa a fost cruntă, „fără mănuși”. Legat fedeleș în fața mamei sale, a fost umilit sub privirile ei îngrozite.

Treptat, lumea se învață să tacă și să execute ordine. Cu toate nedreptățile, cu toată amărăciunea, bărbații mai puțin conformiști iau în derâdere reformele, având un umor apăsat, la limita sarcasmului, cu care își apără demnitatea. Iată cum motivează Vlăndărău lipsa de băutură și pustietatea din bufetul său reprezentantului noii puteri, Osânză:

„ – De unde să tot fie? De trei zile nu am închis. Nu pot să-i trimit acasă, beau de bucurie că li se iau pământurile și scapă de osteneală. Au în cap că vin tractoarele și așa se despart de blestemata asta de corvoadă. Când aud pe drum zgomot, parcă-s apucați, dau fuga, nu cumva să scape evenimentul. După tractoare se uită! Dumneavoastră, mă scuzați, proveniți tot de la țară?” (p. 174).

Replica lui Osânză, în care cuvintele cu subînțelesuri sunt continuate de gesturi opresive, este menită să-l intimideze pe hangiu, să-i șteargă definitiv zâmbetul de pe buze:

„ – Eu sunt mereu de unde trebuie, i-a răspuns Osânză, învârtindu-se pe călcâie cu o nebănuită agilitate, deschizând ușa cu tija bastonului, pe care o înfipsese dintr-o lovitură. Cutieru s-a dus și a pipăit semnul rămas adânc, aceeași stea.

– Ce urmă! Dacă era, fraților, în carne de om?” (p. 174-175).

Se specializează în tortură, de la o zi la alta. Bunăoară, obține semnături pe cererile de întovărășire, răspândind groaza în casele unde intră:

„… Lucica s-a aruncat în pat, acoperindu-și fața cu o pernă. Știind-o cât este de vicleană, i-a prins picioarele, a târât-o până spre margine, a luat-o în brațe și a pus-o cu șezutul pe plita încinsă. Când a simțit că i se încing hainele, Osânză a scos cererea – era, deja, scrisă – el ținând-o de încheietura mâinii drepte să o semneze.” (p. 176).

*

Tezaurizarea poveștilor de viață cinstește locul și pe cei ce s-au perindat prin el. Nu a fost tocmai vană speranța celui ce le-a adunat și consemnat că aceste povești ale Dobrotesei vor atribui cândva un sens nobil existenței lui trunchiate, de om ce n-a putut procrea și, în cele din urmă, n-a mai putut nici vedea. În posteritatea lui cineva, în speță autorul acestui roman, s-a întrebat, cum estimase cândva Ilie Rizu:

„ – Cine o fi fost acest Ilie Rizu? Cum o fi trăit? Ce drumuri a străbătut? Ce-o fi prețuit mai mult decât orice? O fi avut noroc, măcar în parte, de ce și-a dorit?” (p. 43)

Și din răspunsuri la întrebări ca acestea a modelat cel mai proeminent personaj al cărții, indefinibil, imprevizibil în măsura în care este predictibil, cu o evoluție sinuoasă, dictată de contexte dinamice și de confruntările repetate cu alteritatea, dar și cu sine, un om integru moral, în ciuda problemelor de ordin fizic. El trece, motivat, dintr-o extremă în alta.

Mai întâi, înlocuiește dragostea de Ilinca cu iubirea debordantă pentru lume:

„… când mi-o veni rândul, Îl rog să mă ia cu ochii deschiși, fie și numai cu unul. Să nu mă despart brusc de lume!” (p. 146).

În cele din urmă, se scârbește de ea, ajunge să o deteste, să o respingă. De consătenii săi, de toată zarva și nebunia ce se percep altfel atunci când vederea lor nu-ți mai distrage atenția, cronicarul se rupe definitiv, baricadându-se în spatele porții trase în urma sa de fiul adoptiv:

„ – Ăștia, Valer, nu închiseră poarta.

– Nu.

– Trage-o tu!” (p. 213).

Teza singurătății (paradoxale; sau, dimpotrivă), susținută în mai multe etape, într-o comunitate progresiv „micită de supărare”, rămasă fără orizont, admite și această breșă pozitivă: salvarea unui ins ce nu acceptă compromisul de batjocura socialismului incipient. Pentru Ilie Rizu, care revine în sat după mult timp petrecut la sanatoriu, reinserția socială și participarea la revoluția socialistă sunt imposibile, îl umplu de dezgust. El are, totuși, o alternativă: închiderea în turnul său de fildeș, privilegiul ființelor spirituale. Singularitatea sa, printre ceilalți, trecea neobservată. Precum cea a pomului pe care nu poposeau păsări. Acum diferența se va vedea izbitor din afara citadelei sale. Drumul său nu este „spre nicăieri”, nici prin istorie, el este un om liber, râvnind spre acea lumină a Raiului, în care L-a recunoscut, în vis, după voce, pe Tatăl Ceresc.

Alegând calea singurătății, a ieșit din lume și din istorie/ timp. Medicul din sanatoriu îl încurajase, calm, atunci când el tremura de frica viitorului, spunându-i că orbirea, nefiind decât una dintre multele posibile știrbiri ale integrității fizice, poate ajunge în avantajul său, cu voia Domnului:

„În viața fiecăruia vine un moment, destinul dictează, când ar fugi, chiar și până la marginea pământului, fără să ia ceva cu el, numai să rămână întreg! Noi, din locul unde ne aflăm acum, încercăm să găsim, pentru fiecare, măcar un strop de lumină. Uneori am reușit, numai cu ajutorul și din grija bunului Dumnezeu.” (p. 200).

Solitudinea este, în logica acestui roman, o perspectivă implacabilă (de care nu trebuie neapărat să ne ferim, la care e bine să reflectăm cu toții), așa cum se anunță din titlu și se glosează, se ilustrează, direct ori aluziv (v. situația Tudorei, a învățătorului Ștefan Bucur, a lui Ilie Rizu), pe tot parcursul narativ.

O încrengătură de singurătăți compune existența afectivă într-un labirint prin care se mișcă ființe tatonând, fiecare în felul ei, o ieșire la lumină. „Pe mine mă caut!”, spune vocea rezonerului, poposit în Dobroteasa, pentru câteva ore, după zece ani, în speranța că aici… s-ar (re)găsi. Ilinca este foarte emancipată, nu ezită să-și părăsească soțul, pentru a se împlini de lumina maternității: „ – Și eu, Ilie, fără un copil, nu-mi găsesc rostul pe pământ, se justificase.” (p. 92); „ – Dumnezeu e sus, mă vede și mă aude! Fără un copil, Ilie, cum ți-am tot zis, eu nu-mi găsesc locul pe pământ!” (p. 139, v. ș. a.). Gogu îi cere lui Ilie Rizu să-l învețe visul de a ajunge în Rai, convins că „numai acolo e bine” pentru el (p. 51). Până și Mânzu se duce zi de zi la casa Tudorei, pe care aceasta o părăsise, căutând în ea lumina dragostei dintâi… până la moartea, ce l-a aflat acolo ș.a.m.d.

Personajele feminine mocnesc în penumbră, sunt, mai degrabă, niște siluete de fum, sau îngeri cu aripile arse, foarte convingătoare din punct de vedere artistic. Ele nu vorbesc, despre ele se vorbește. Cu excepția curtezanelor aduse de la Drăgășani la balul organizat de Pleașcă, reprezentate prin sinecdoca „sprânceană de femeie”, care au o gesticulație senzuală pronunțată, și a Ilincăi, pe care o auzim, în amintirile lui Ilie Rizu, vociferând, cam îndrăzneț, în favoarea nevoii ei de a avea un copil, personajele feminine sunt reținute, ferecând într-însele bucuriile, suferințele, regretele ce le-au amuțit. În special, pe cele ce au fost siluite și s-au umplut de rușine. Precum Muta, necinstită de un avocat din capitală, sau nevasta spurcată de soldați ruși, ce, noaptea, se lipește, în pat, de trupul soțului său, dar el nu-i mai poate răspunde în niciun fel, cu toată mila pentru ea, cu tot dorul său de femeie…

Tudora, bunăoară, este personajul care tace. În tăcere rezidă farmecul și forța sa. Tăcerea îi sporește misterul, îi limpezește sufletul, o purifică. Precum durerea pierderii tuturor celor dragi: mama, soțul Petre, venit acasă în permisie, dar și tatăl, învățătorul din Dobroteasa. Protejează prin tăcere și fapta care o integrează în familia simbolică a Vitoriei Lipan: l-a omorât pe Mânzu, ucigașul soțului ei. Probabil „plânge în sine” (v. p. 146), căci niciun sunet de-al ei nu se reține în textura narativă.

Roman complex, greu de încadrat într-o tipologie, concentrând în sine o „mare cantitate de ființă” (v. Eugen Dorcescu), conceput și realizat impecabil, Singurătatea ajunge la toți de Dumitru Oprișor face onoare prozei românești, situându-se alături de capodoperele genului epic.

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, UN ROMAN CALEIDOSCOPIC: „SINGURĂTATEA AJUNGE LA TOȚI” DE DUMITRU OPRIȘOR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 iunie 2026